Un membru al unei Biserici, care anterior mergea regulat la slujbe, nu s-a mai dus. După câteva săptămâni, preotul a decis să-l viziteze acasă, așa că a plecat în căutarea lui…

L-a găsit pe om acasă în fața șemineului unde ardea focul. Bărbatul și-a dat seama de scopul vizitei, așa că l-a invitat pe preot să ia loc și i-a adus un scaun. Preotul s-a făcut comod, dar nu a spus nimic. După câteva minute de tăcere, preotul a luat cleștele de foc și a cules cu grijă un jar fierbinte și l-a pus deoparte. Apoi se lăsă pe spate în scaun încă tăcut.

Continuarea →

Domnitorii noştri n-aveau în ţara noastră a Moldovei sfinte moaşte, n-aveau sfinţi,
n-aveau icoane făcătoare de minuni, însă au intervenit şi aşa am obţinut pe Cuvioasa Parascheva, aşa am obţinut icoane făcătoare de minuni, la care se închină tot poporul astăzi. Acestea toate au fost, în sfârşit, valori aduse din lumea aceasta ortodoxă şi ei, domnitorii noştri, au socotit că, cu cât vom avea mai mulţi sfinţi, cu atât şi ţara va fi apărată cu mai mult zel faţă de năvălirile şi greutăţile istorice prin care am trecut în decurs; moaşte şi icoane care au acoperit pământul cu rugăciunea şi cu prezenţa lor.

Cu cât va fi prigoana aceasta mai mare, cu cât Biserica va fi mai marginalizată, cu atât trebuie să ne bucurăm, pentru că viaţa noastră creştină nu e uşoară, cu muzică şi petreceri şi altceva…, nu! Este durere, este necaz, este suferinţă, este, în sfârşit, prigoană. …Ai o mărturisire, depui şi tu o dovadă acolo, un act, un buletin, măi! Acolo toate merg pe bază de „documente”, nu intri aşa, oricum! …Prigoana este buletinul nostru spre Rai. Aceasta este pregătirea noastră pentru dincolo. Ne-am îmbrăcat nu în dulame lustruite şi în camilafce călcate şi puse la steif. Ne-am zidit în suferinţe şi necazuri.

Continuarea →

Doi oameni

Un sătean rău şi fără teamă de Dumnezeu, prinzând în fâneaţa sa un bou al vecinului său, îl lovi şi-i rupse un picior.
Vecinul, care era un om bun şi credincios, găsi, în altă zi, în ţarina sa, oile celui care-i lovise boul.
I le aduse în curte şi-i zise:
– „Iată, vecine, am găsit oile tale în ţarina mea, şi ţi le-am adus”.
Săteanul cel rău se ruşină şi-i zise:
– „Tu vecine, eşti mai bun ca mine…”
Biruind dragostea, vecinii se făcură prieteni buni.

Ce te costă?

Un mare înţelept din vechime întrebă într-o zi pe un împărat, care fără vină şi fără pricină era necontenit rău:
– „Ce te costă să fii bun şi milostiv?”
La o asemenea întrebare, împăratul neavând ce răspunde, s-a ruşinat, şi de mânie, a dat poruncă să se taie capul înţeleptului.
Atunci înţeleptul surâzând, i-a zis:
– „Iată o răutate care are temei, şi de aceea o primesc cu plăcere.”
Împăratul îl întrebă:
– „Cum asta?”
– „Foarte bine – răspunse înţeleptul – această răutate dovedeşte că am dreptate când spun că eşti rău fără vină şi fără pricină”.
Împăratul a căzut pe gânduri şi, văzând că înţeleptul are dreptate, l-a iertat de pedeapsă, iar el s-a făcut de atunci bun şi iertător.

(Al. Lascarov-Moldovanu – Viața creștină în pilde)

Din gânduri izvorăsc toate, şi bine şi rău. La fel se împlinesc şi gândurile noastre. Şi astăzi vedem, cum tot ceea ce este creat aici pe pământ şi în cosmos, este gândul lui Dumnezeu înfăptuit în timp şi în spaţiu. Şi noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Mare dar a primit neamul omenesc, iar noi nu înţelegem aceasta. În noi este energie dumnezeiască, viaţă dumnezeiască şi noi nu înţelegem asta. Şi nu înţelegem că prin gândurile noastre îi influenţăm pe ceilalţi. Poate fi un bine mare sau un rău mare: totul depinde de gândurile şi de dorinţele noastre.

Prin gândurile noastre virtuoase, paşnice, liniştite şi desăvârşit bune, ne influenţăm şi pe noi înşine, şi răspândim această pace pretutindeni în jur, şi în familii, şi în societate, şi oriunde. Acestea lucrează nu numai pe pământ, ci şi în univers.

Continuarea →

Cel smerit are toate aromele duhovniceşti: simplitate, blândeţe, dragoste fără margini, bunătate, nerăutate, jertfă, ascultare şi celelalte. El are toată bogăţia duhovnicească tocmai pentru că are sărăcia duhovnicească. Totodată este evlavios şi tăcut, şi de aceea se înrudeşte cu Cea plină de Har, cu Născătoarea de Dumnezeu Maria, care avea multă smerenie. Deşi avea înlăuntrul ei întreg pe Dumnezeu întrupat, ea nu a vorbit deloc până ce a vorbit Hristos când a ajuns la vârsta de treizeci de ani.

La salutul Îngerului, ea a răspuns: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1:38). Nu a spus: „Eu voi deveni Maica Fiului lui Dumnezeu”. Maica Domnului, pentru smerenia ei, este cinstită ca a doua în vrednicie după Sfânta Treime. „Bucură-te, ceea ce eşti dumnezeu după Dumnezeu, a doua după Sfânta Treime”, spune Sfântul Andrei Criteanul. Să fie roabă, dar să fie şi Mireasă a lui Dumnezeu! Să fie fecioară, dar să fie şi maică! Să fie făptură a lui Dumnezeu, dar să fie şi Maică a Făcătorului! Acestea sunt taine mari, mai presus de fire, care nu se pot explica, ci doar se trăiesc!

– Care icoană a Maicii Domnului vă place mai mult?
– Mie îmi plac toate icoanele Maicii Domnului. Doar numele dacă i-l văd scris undeva, îl sărut de multe ori cu evlavie, iar inima îmi tresaltă de bucurie. Este înfricoşător, când stai să te gândeşti! Era numai o fetiţă când a spus: „Măreşte sufletul meu pe Domnul, că a căutat spre smerenia roabei Sale” (Luca 1:46-48). În câteva cuvinte atât de multe înţelesuri! Primeşti mult ajutor, dacă te adânceşti în aceste cuvinte puţine, dar puternice. Dacă le cercetezi, vei iubi smerenia, iar dacă te smereşti, Îl vei vedea pe Dumnezeu sălăşluindu-se înlăuntrul tău şi făcând din inima ta Ieslea Betleemului.

Sursa: marturieathonita.ro- Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și Virtuți, Ed. Evanghelismos, p. 166.

Pentru oarecare hulitor, batjocoritor de cele sfinte pe care l-a pedepsit Domnul cu jalnica moarte a trupului în această viaţă

În Saxonia era un om cu viaţă foarte înrăutăţită şi răzvrătită, iar mai ales spre a huli cele sfinte era pornit şi foarte obişnuit nebunul. Şi la orice pricină, oricât de mică, zicea grele cuvinte de hulă ticălosul, fără mustrare de cuget sau frică de păcat. Deci, într-o zi, jucând cărţile a pierdut toţi banii săi şi mâniindu-se a început gura lui cea diavolească a huli după obişnuinţa lui, zicând cuvinte atât de urâte asupra lui Hristos, încât cei ce stăteau de faţă și-au astupat urechile şi au fugit ca să nu le mai audă.

Iar preaînrăutăţitul acela a început să hulească şi pe Născătoarea de Dumnezeu cea Preanevinovată, Intrutotcinstită şi Prealăudată, zicând şi asupra Ei cuvinte înfricoşate şi necuvioase pe care însă nu le-a suferit Dumnezeul cel Atotputernic şi Fiul Ei, ci l-a pedepsit nevăzut cu sabia dreptăţii chiar în acel ceas, căci căzând la pământ striga acestea cu mare jale: „Răul pe care l-am pătimit, cine m-a omorât pe mine cel de trei ori ticălos”? Aşa zicând, şi-a dat sufletul pe care i l-au luat îndată demonii întru adâncul iadului, iar trupul lui din care curgea sânge necontenit dezbrăcându-l cei ce erau de faţă, l-au aflat (o! minune!) despicat de la piept până la buric, ca şi cum ar fi fost spintecat cu o mare sabie, şi se vedeau toate măruntaiele lui!

Continuarea →

– poezie a Sfântul Ioan Iacob Hozevitul –

Rămas de mic orfan pe lume,
Ca un copil al nimănui
Mi-am pus nădejdea mea spre Domnul
Cerând de-a pururi mila Lui.

Bunica, Dumnezeu s-o ierte,
Mi-a semănat de timpuriu
În suflet tainele credinţii
Şi rodul lor mă ţine viu.

O, scumpa mea bătrână sfântă
Eu tot ce am îţi datoresc
Căci m-ai adus la cunoştinţa
Părintelui celui ceresc.

Continuarea →

Despre vătaful de tâlhari care a dobândit iertare şi frumoasă îngropare pentru evlavia ce a avut către Născătoarea de Dumnezeu

Chesarie, cel ce s-a zis mai sus, scrie tot în aceeaşi carte a dialogurilor, cum că în oraşul Trento din Italia era un vătaf de tâlhari vestit, care cu oarecare tovarăşi stătea într-o pădure aproape de oraş şi dezbrăca pe toţi câţi ar fi trecut pe lângă locul acela, iar pe unii desăvârşit îi ucidea.

Deci, din iconomia lui Dumnezeu, a trecut pe acolo şi un duhovnic, pe care văzându-l tâlharul şi socotind că ar fi având bani, a trimis pe slujitorii lui ca să-l aducă. Iar duhovnicul, ca un om înţelept ce era, înfăţişându-se, a vânat pe tîlharul acela cu cuvinte frumoase, aducându-i aminte de munca cea veşnică, şi atât l-a umilit încât a primit să i se mărturisească lui.

Continuarea →

„Fiţi înţelepţi ca şerpii… ”

Un soldat credincios, îşi puse în gând să facă cunoscut camarazilor săi pe Domnul Hristos. Cum ei nu erau în stare a primi deodată lumina adevărului, soldatul se rugă lui Dumnezeu să-i arate calea ce avea de urmat. Şi primi luminată poruncă.
Luă aşadar o carte de poveşti şi, seara, după ce toate se sfârşeau în cazarmă, el începea să citească celorlalţi, din această carte. Toţi ascultau cu mare plăcere.

Pe nesimţite, după o bucată de vreme, soldatul începu să le citească nişte cărţi cu povestiri religioase, în care se vorbea despre Domnul Hristos, ca despre cel mai bun prieten al oamenilor necăjiţi. Soldaţii, fără să-şi dea seama, fură prinşi de dulceaţa povestirilor şi ascultau fermecaţi. Şi mai trecu o vreme, după care soldatul cel credincios aduse o Biblie, din care începu să citească povestirea cea minunată și dumnezeiască.

Continuarea →