Minunile Maicii Domnului
(MINUNEA a 53-a)

Despre vătaful de tâlhari care a dobândit iertare şi frumoasă îngropare pentru evlavia ce a avut către Născătoarea de Dumnezeu

Chesarie, cel ce s-a zis mai sus, scrie tot în aceeaşi carte a dialogurilor, cum că în oraşul Trento din Italia era un vătaf de tâlhari vestit, care cu oarecare tovarăşi stătea într-o pădure aproape de oraş şi dezbrăca pe toţi câţi ar fi trecut pe lângă locul acela, iar pe unii desăvârşit îi ucidea.

Deci, din iconomia lui Dumnezeu, a trecut pe acolo şi un duhovnic, pe care văzându-l tâlharul şi socotind că ar fi având bani, a trimis pe slujitorii lui ca să-l aducă. Iar duhovnicul, ca un om înţelept ce era, înfăţişându-se, a vânat pe tîlharul acela cu cuvinte frumoase, aducându-i aminte de munca cea veşnică, şi atât l-a umilit încât a primit să i se mărturisească lui.

Continuarea

Al. Lascarov – 3 pilde

„Fiţi înţelepţi ca şerpii… ”

Un soldat credincios, îşi puse în gând să facă cunoscut camarazilor săi pe Domnul Hristos. Cum ei nu erau în stare a primi deodată lumina adevărului, soldatul se rugă lui Dumnezeu să-i arate calea ce avea de urmat. Şi primi luminată poruncă.
Luă aşadar o carte de poveşti şi, seara, după ce toate se sfârşeau în cazarmă, el începea să citească celorlalţi, din această carte. Toţi ascultau cu mare plăcere.

Pe nesimţite, după o bucată de vreme, soldatul începu să le citească nişte cărţi cu povestiri religioase, în care se vorbea despre Domnul Hristos, ca despre cel mai bun prieten al oamenilor necăjiţi. Soldaţii, fără să-şi dea seama, fură prinşi de dulceaţa povestirilor şi ascultau fermecaţi. Şi mai trecu o vreme, după care soldatul cel credincios aduse o Biblie, din care începu să citească povestirea cea minunată și dumnezeiască.

Continuarea

Viaţa omului între bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu

Iubirea pe care am primit-o din partea părinților este una peste care pecetea timpului nu se așterne vreodată. Însă, pentru ca această dragoste necondiționată să rămână cu adevărat întipărită în noi și să treacă mai departe la generațiile următoare, este nevoie și de cunoașterea măsurii dreptății. Pentru că iubirea fără dreptate este oarbă, la fel cum și dreptatea fără iubire este doar o pustiire sufletească fără margini.

Înțelepciunea este rareori alcătuită din calități singulare. Așa cum ești prudent în unele situații, trebuie să fii curajos în altele. Așa cum gândirea lentă este uzitată când trebuie luată o decizie importantă, la fel acțiunea fulgerătoare este necesară când ne confruntăm cu un context de forță majoră.

Continuarea

Monahul „vorbăreț”

In memoriam

Ne spunea nouă cineva din părinţi că un cărturar antiohian a venit la un părinte zăvorât şi-l ruga să-l primească şi să-l facă monah. Şi i-a zis lui stareţul: „Dacă voieşti să te primesc, vinde-ţi toată  averea ta şi o dă la săraci, după porunca Domnului, şi te voi primi pe tine”. Deci, el ducându-se, îndată a făcut aşa. După aceasta, iarăşi i-a grăit lui altă poruncă zicându-i: „Oare vei putea păzi ca să nu vorbeşti?” Iar el a făgăduit să facă aşa şi a petrecut cinci ani, negrăind. Apoi au început alţii a-l slăvi pe el. Iar părintele său i-a zis: „Nu-mi este mie de trebuinţă, dar te voi slobozi în Egipt, la o viaţă de obşte” şi l-a slobozit ca să vadă, dacă, va începe a vorbi sau nu.

Continuarea

Geneza unui virus şi viața cea adevărată

În fața epuizării subiectelor asupra modalităților în care se transmite noul coronavirus, atenția actuală începe să se focuseze tot mai mult pe cauzele care au condus la apariția acestuia. Două opinii majore se confruntă în momentul de față la nivel global: ipoteza transmiterii tulpinii actuale de coronavirus de la regnul animal la om printr-o metamorfoză nemaiîntâlnită anterior și, desigur, ipoteza unei conspirații, scăpată mai mult sau mai puțin de sub control, prin „evadarea” virusului dintr-un laborator.

Continuarea

Nu deznădăjdui!

Părinte arhimandrit, vă rugăm mult să comentați cuvintele pe care le-a auzit Sfântul Siluan: ”Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”.
– Nu prea știu să răspund… Ce înseamnă a ține mintea în iad și a nu deznădăjdui? Această expresie n-am mai întâlnit-o la Sfinții Părinți, decât la Sfântul Siluan Athonitul. Pentru mine, mi-am explicat-o așa: în această viață, adeseori iadul este în inima fiecăruia – când avem scandaluri în familie sau la serviciu, viața noastră seamănă atunci cu iadul. Dacă ești într-o asemenea atmosferă, într-o asemenea situație, să nu deznădăjduiești! Dumnezeu este și acolo, Dumnezeu te poate scoate și dintr-un asemenea iad. Dacă nu deznădăjduim, dacă nu ne descurajăm în aceste neputințe omenești și dacă avem – prin rugăciune – această legătură trainică și permanentă cu Dumnezeu, ne putem mântui.
Dar vă puteți mântui și prin nedezlegarea acestei probleme, a acestei întrebări. Vă puteți mântui. Fiți smeriți cu adevărat și veți dobândi dragoste; dragoste smerită să aveți și vă asigur că vă veți mântui. Asta cred eu acum și pentru mine.

Continuarea

Hristos a Înviat!

Liniştea morţilor îi apasă pe cei vii. Pe de altă parte, după Hristos, moartea se încreştinează; ea nu mai este o intrusă, ci marea iniţiatoare. “Stăpână a spaimelor”, cum zice Iov, moartea opreşte profanările şi uitările curente, izbindu-ne ca un eveniment ireversibil. Ea nu există prin ea însăşi, căci nu viaţa este un fenomen al morţii, ci moartea este un fenomen provizoriu al vieţii. Precum negaţia este posterioară afirmaţiei, moartea este un fenomen secundar, prin definiţie parazitar. După ruptura echilibrului iniţial, moartea devine destinul “natural” al “muritorilor” (cu toate că se împotriveşte naturii) provocând de aceea angoasa celor ce mor. Amploarea răului se calculează prin tăria antidotului. Rana e aşa de adâncă şi răul atât de virulent încât necesită o terapie într-adevăr dumnezeiască, antrenând tragismul morţii lui Dumnezeu şi, prin urmare, propria noastră trecere prin purificarea morţii, întruparea Cuvântului anunţă deja Învierea. Cuvântul se împreunează cu natura “moartă” pentru a o vindeca şi pentru a-i da viaţă. “El a luat un trup muritor pentru ca, suferind El însuşi în acest trup, să-l nimicească pe Stăpânul morţii”. El “s-a apropiat de moarte cunoscând starea trupului neînsufleţit, pentru a da firii începătura învierii”. El “a distrus puterea mortalităţii”.

Continuarea

Pe drumul Crucii mele

de Ioan Iacob Hozevitul

Ajută-mă, Stăpâne Doamne
Să merg şi eu pe-al Crucii drum
Căci largă mi-a fost calea vieţii
Pe care mers-am pân-acum.

Când sub a Crucii greutate
Îmi va slăbi grumazul meu
Trimite-mi ajutor atuncea
Ca oarecând pe Chirineu.

Aproape de sfârşit Stăpâne,
Când chinul este mai amar,
S-aud şi eu făgăduinţa
Rostită către cel tâlhar!

Să am atunci o mângâiere
Să fiu părtaş la cina Ta
Precum erai la Răstignire
Cu Tatăl întru Slava Sa.

Precum vedea atunci pe Maica
Aproape, lângă Cruce stând,
Să văd şi eu pe lângă mine
Pe păzitorul meu cel sfânt!

La despărţirea pământească,
Primeşte-mi pe sărmanul duh
Ca nu cumva să aibă silă
La vameşii cei din văzduh!

Apoi mergând la judecată
Tu fii preamilostiv atunci
Să nu mă osândeşti, Stăpâne
În focul veşnicelor munci.

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa: „În celulă vorbeam cu Dumnezeu mai mult”

Sunt oameni a căror simplă prezenţă îţi provoacă în suflet o bucurie imensă, pentru că sălăşluind Hristos în interiorul lor emană o dragoste puternică, necondiţionată. Părintele Gheorghe Calciu a fost o astfel de persoană, plină de virtuţi, dar mai înainte de toate plin de dragoste faţă de orice făptură a lui Dumnezeu. Chiar şi pe patul spitalului, în ciuda suferinţelor cumplite, găsea resurse pentru a zâmbi şi a te întâmpina cu bucurie, aşa cum Sfântul Serafim de Sarov îi întâmpina pe credincioşi. Şi această dragoste şi-a dorit-o şi pentru enoriaşii săi, cărora le‑a lăsat prin testament acest cuvânt: „Iubiţi-vă unii pe alţii cum şi Iisus ne-a iubit pe noi, ca să se vadă din aceasta că suntem fii Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a trimis un astfel de păstor, iar pe părintele Gheorghe să-l rugăm ca, de acolo de sus, de lângă sfinţii pe care i-a îndrăgit toată viaţa, să se roage pentru întreg neamul românesc pentru care a suferit atât de mult. În anul 2005, în luna septembrie, am stat mai mult de vorbă cu părintele şi mi-a împărtăşit câteva din momentele pe care le-a trăit în temniţele comuniste. (Raluca Tănăseanu)

Continuarea

Cele cinci feluri de împărtășiri

Ne putem împărtăși cu adevărat în cinci feluri, în Biserica lui Hristos.

Prima împărtășire și cea mai importantă este cea cu Trupul și Sângele Domnului.

A doua cale de împărtășire, după Marele Vasile, este împărtășirea duhovnicească pe calea rugăciunii celei gânditoare a inimii. Poți să vii în biserica și chiar dacă ești oprit de preot să te împărtășești pe câțiva ani, te poți împărtăși de o mie de ori pe zi și mai mult, pe altă cale, pe calea rugăciunii. Dacă vii în biserică și zici rugăciunea ” Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul „, cu toata inima, de câte ori ai suspinat după numele lui Iisus, de atâtea ori te-ai împărtășit, ca și cel ce a luat cu lingurița Sfintele Taine. Aceasta este împărtășirea pe calea rugăciunii celei gânditoare a inimii, cu care omul poate reuși să se împărtășească de multe ori pe zi, nu numai o dată, cu aceeași putere cu care se împărtășește și cel cu lingurița din Sfântul Potir.

Continuarea