Lumea merge urât astăzi, pentru că toţi spun mari „adevăruri”, care însă nu corespund cu realitatea. Cuvintele dulci şi marile adevăruri au valoare atunci când ies din guri adevărate şi prind rădăcină numai în oamenii binevoitori şi în cei care au minte curată.

– Părinte, există sinceritate lumească şi sinceritate duhovnicească?

– Da, desigur. Sinceritatea lumească este fără discernământ.

– Adică cineva vorbeşte şi când trebuie şi când nu?

– Pe lângă aceasta, adevărul este adevăr, dar dacă vreodată spui adevărul fără discernământ, acesta nu mai este adevăr. De pildă, este adevărat că este bolnav mintal cutare. Dar dacă mergi şi îi spui aceasta, nu-l foloseşti. Sau altul spune: „Ca să fiu sincer, mă voi duce şi voi păcătui în piaţă”. Aceasta nu este sinceritate. Cel ce are mult discernământ are şi dragoste nobilă, jertfire de sine şi smerenie. Unul ca acesta chiar şi adevărul cel amar îl spune cu multă simplitate şi îl îndulceşte cu bunătatea sa, zidind astfel foarte eficace prin cuvintele sale dulci, precum medicamentele amare folosesc mai mult decât siropurile dulci.

Continuarea →

Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au străduit să întârzie realitatea implacabilă a morții. Au căutat remedii pentru afecțiunile fizice, s-au zbătut să descopere mecanismele prin care îmbătrânirea organismului poate fi întârziată. Însă bolile și moartea au continuat să se infiltreze în spatele nenumăratelor linii de apărare ale oamenilor, punându-le credința la încercare, silindu-i să lase la vedere adevărata lor față.

Medicina modernă a reușit să dubleze speranța de viață a omului. Dacă în primele veacuri se putea spera cel mult la o viață de 40 de ani, pe care războaiele, molimele, foametea, bolile despre care nu se știa nimic o puteau scurta încă mai mult, în prezent, în unele state avansate din punct de vedere medical, tehnologic și social poți atinge cu ușurință vârsta de 80 de ani. Însă această speranță de viață crescută, aceste resurse care contracarează nenumărate boli care ar fi răpit milioane de vieți în trecut l-au făcut pe om temător, foarte firav din punct de vedere psihic. Parcă nu mai concepem faptul că ne-am putea îmbolnăvi și, chiar fiind foarte în vârstă, nici nu dorim să ne gândim la moarte. Simplul gând al morții ne înspăimântă, ne înfrico­șează mai mult decât orice.

Continuarea →

Îmi spune cugetul că un vrăjmaș al sufletului, mai mare chiar decât diavolul, este duhul lumesc, pentru că ne amăgește dulce și în cele din urmă ne amărăște pentru veșnicie. În schimb, dacă am vedea pe diavolul însuși, ne-ar apuca groaza, am fi siliți să alergăm la Dumnezeu și ne-am asigura atunci Raiul. În epoca noastră, multă ”bunăstare, podoabă” – duh lumesc – a intrat în lume și această bunăstare o va distruge. Oamenii s-au lăsat subjugați de această bunăstare și au alungat dinăuntrul lor pe Hristos.

– Părinte, de ce nu înțelegem cât rău ne face duhul lumesc și ne lăsăm amăgiți de el?

– Pentru că duhul lumesc pătrunde încet-încet, așa cum ariciul a intrat în vizuina iepurelui. La început ariciul l-a rugat pe iepure să-l lase să-și bage capul înăuntru, ca să se ferească de ploaie. Apoi și-a vârât un picior, pe celălalt și până la urmă a intrat cu totul și cu ajutorul țepilor săi l-a scos pe iepure afară. La fel și cugetul lumesc ne amăgește, lăsându-ne să cedăm câte puțin până pune stăpânire pe noi, Răul înaintează puțin câte puțin. Dacă ar veni dintr-odată nu ne-am lăsa amăgiți. Vezi, dacă vrei să opărești un broscoi trebuie să-i torni încet-încet apă opărită. Dacă arunci toată apa dintr-odată, sare și fuge; scapă. În schimb, dacă-i torni apă fierbinte câte puțin, la început o s-o scuture de pe spate de mai multe ori, apoi, dacă îi tot torni câte un pic și el o va tot scutură, încet-încet se va opri fără să bage de seamă. ”Măi broscoiule, ia-o la fugă deîndată ce ți s-a turnat un pic de apă fierbinte!” N-o ia la fugă. Se umflă, se umflă și apoi e fiert. La fel face și diavolul: ne opărește puțin câte puțin, și la sfârșit, fără să ne dăm seama, ne trezim fierți.

(Din cartea: Sfântul Paisie Aghioritul – ”Cum să luptăm cu diavolul”)

Ce se înțelege prin smerenie și care sunt dezastrele mândriei?

– Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creații a lui Dumnezeu și care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricoșându-se îngerii și toate puterile cerești, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiți ce pogorământ, dincolo de orice putere de înțelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.

Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Și numai prin două cuvinte: “Eu sunt…” – atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Si vă închipuiți, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă și mai cumplită. Că spune într-un loc: “Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori”. Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Și a preferat să meargă toată viața pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiți, atât e de grozav și de urât. Lumea își închipuie că acolo, în suferințe, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-știu-ce. Nu! Una dintre marile suferințe de acolo este și vederea dracilor!

Continuarea →

Manikon eros. Așa au numit unii dintre Părinții Bisericii, în frunte cu Pseudo-Dionisie Areopagitul, iubirea lui Dumnezeu pentru om. Iubire „nebună”. Iubire dincolo de orice limite. Iubire care se jertfește cu pasiune. Iubire geloasă, aproape vindicativă. În Vechiul Testament sunt multe situațiile în care Dumnezeu Însuși deplângea dragostea Sa față de poporul Israel, care era veșnic înclinat spre idolatrie, lipsit de fidelitate și care trăda iubirea dumnezeiască așa cum soția adulteră își trădează soțul. Când citim aceste pasaje, inițial avem o senzație, poate, de rușine, de aflare într-o situație jenantă. Probabil că experimentăm ceva similar cu ceea ce simte un om când intră într-o cameră și vede doi soți într-o dispută conjugală, pe care ar trebui s-o cunoască doar ei. Însă această senzație de jenă este doar un semn în plus al înstrăinării noastre de Dumnezeu, al neînțelegerii iubirii Lui sau al modului în care El dorește să-Și manifeste dragostea față de noi.Manikon eros. Așa au numit unii dintre Părinții Bisericii, în frunte cu Pseudo-Dionisie Areopagitul, iubirea lui Dumnezeu pentru om. Iubire „nebună”. Iubire dincolo de orice limite. Iubire care se jertfește cu pasiune. Iubire geloasă, aproape vindicativă. În Vechiul Testament sunt multe situațiile în care Dumnezeu Însuși deplângea dragostea Sa față de poporul Israel, care era veșnic înclinat spre idolatrie, lipsit de fidelitate și care trăda iubirea dumnezeiască așa cum soția adulteră își trădează soțul. Când citim aceste pasaje, inițial avem o senzație, poate, de rușine, de aflare într-o situație jenantă. Probabil că experimentăm ceva similar cu ceea ce simte un om când intră într-o cameră și vede doi soți într-o dispută conjugală, pe care ar trebui s-o cunoască doar ei. Însă această senzație de jenă este doar un semn în plus al înstrăinării noastre de Dumnezeu, al neînțelegerii iubirii Lui sau al modului în care El dorește să-Și manifeste dragostea față de noi.

Continuarea →

Bătrânul Daniil Aghioritul (+1929), înțeleptul isihast de la Katunakia (Sfântul Munte Athos), are menționat în manuscrisele sale și următorul caz, care s-a petrecut în 1869, în patria sa, Smirna.
Un oarecare creștin virtuos, în cele din urmă ale vieții sale l-a chemat pe duhovnicul său, părintele Dimitrie, și i-a spus:
– Eu astăzi mor. Spune-mi ce să fac în această clipă hotărâtoare? Preotul cunoscând virtutea aceluia și pregătirea ce o făcuse, i-a propus următoarele:
– Dă poruncă ca după moartea ta să ți se facă un sărindar (40 zile) într-o biserică.

Așa s-a și făcut. Dimitrie – acesta era numele lui – a lăsat poruncă fiului său să-i facă 40 de Liturghii după adormirea sa. Acela, ascultând de ultima dorință a bunului său tată, fără întârziere i-a încredințat părintelui Dimitrie săvârșirea lor. Smeritul levit a primit să facă 40 de Liturghii, mai ales că el însuși i-a propus aceasta celui adormit, și în toată această perioadă s-a retras la Biserica Sfinților Apostoli, aflată în afara orașului.

Continuarea →

Întru naştere Fecioria ai păzit, întru Adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la Viaţă, fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale, izbăveşti din moarte sufletele noastre.

Pentru oarecare bărbat cu soţia lui, care trăind împreună, şi-au păzit fecioria lor (MINUNEA a 52-a)

În vremea împăraţilor Arcadie şi Onorie, după mutarea din viaţă a fericitului Alexie omul lui Dumnezeu, au luat pildă şi îndemnare mulţi în Roma de a-şi păzi fecioria — ca şi acela — bărbaţi cu femeile lor.

Deci, între altele era acolo şi o fecioară cu bun chip, de foarte bun neam, mult frumoasă la trup, iar la suflet mai frumoasă, pe care măritând-o părinţii săi fără de voia ei, a luat-o un bărbat tot de bun neam şi boier mare, făcând nunta după rânduiala lumii, cu muzică, cu jocuri şi cu cântări. Însă cea care dorea să fie mireasa împăratului Ceresc nu avea nicidecum mintea ei la cele pământeşti, ci se gândea numai la cele cereşti.

Continuarea →

Pentru ceea ce s-a învrednicit să vadă pe Domnul în trup ca pe un copil de trei ani, după cum a cerut ( MINUNEA a 51-a)

O oarecare fecioară îmbunătăţită şi evlavioasă avea mare dorinţă să vadă pe Domnul Prunc mic de trei ani, după cum a fost cu trupul când începea să vorbească. Deci, rugându-se pentru aceasta de multe ori către Domnul, a ascultat-o Cel Preaîndurat şi mult Milostiv.

Şi într-o dimineaţă, ducându-se ea la Biserică ca să asculte Sfânta Slujbă, după ce s-a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie şi a plecat tot norodul, ea a mai rămas pentru ca să se roage către Preasfânta cu evlavie şi cu umilinţă până la vremea prânzului, după cum îi era obiceiul, zicând închinăciunea îngerului, cum şi alte rugăciuni pe care le mai ştia şi cugetând la Dumnezeieştile Taine, adică la întruparea, Patima şi Învierea Domnului.

Continuarea →

A FOST PRIGONIT DIN INVIDIE

„Că ştia că din invidie L-au dat în mâna lui.” (Matei 27,18)

Şi iarăşi, iubiţii mei, cinstim sfânta pomenire a Marelui Mucenic Pantelimon. Tema noastră va fi întrebarea: Care este pricina prigoanei Sfântului Pantelimon? La aceasta vom da un scurt răspuns.

Sfântul Pantelimon a trăit şi s-a nevoit în epoca prigoanelor, când la Roma era împărat Diocleţian. S-a născut în Nicomidia, din Asia Mică. Tatăl său era idolatru, iar mama lui era dintre femeile care sădeau adânc în inima copiilor lor credinţa în Hristos. Aşadar, Sfântul Pantelimon a fost învăţat adevărurile credinţei de mama lui.

Era inteligent, binecrescut. Avea înclinaţie spre studiu. A studiat medicina lângă distinşi oameni de ştiinţă. S-a dovedit un medic excepţional. Mulţi medici existau atunci, după cum există şi astăzi. Însă rar se întâmplă să găseşti un medic creştin. Majoritatea sunt necredincioşi, materialişti. Şi măcar de-ar fi valoroşi?… Dumnezeu să vă păzească să nu ajungeţi pe mâinile lor. Sfântul Pantelimon era diferit. Prin ce era diferit? Era diferit în trei puncte.

Continuarea →