Pentru văduva cea săracă al cărei suflet l-a luat Stăpâna cea Preanevinovată, iar la moartea bogatului au venit de faţă diavolii

Un preot oarecare ce slujea la o enorie, a fost chemat să împărtăşească o femeie săracă şi un boier bogat. Iar el, lăsând pe femeia cea săracă şi văduvă s-a dus la boierul cel bogat, pe care l-a împărtăşit şi l-a mângâiat, nădăjduind că-i va lăsa lui ceva din averea sa.
Atunci, venind un alt trimis de la casa văduvei, i-a spus că aceea este aproape să-şi dea sufletul, dar preotul, ca un semeţ şi iubitor de avuţie nu s-a dus. Însă avea un ierodiacon foarte îmbunătăţit şi temător de Dumnezeu, care văzând că preotul nu vrea să se ducă, l-a rugat să-i dea voie să împărtăşească el pe văduva aceea şi preotul a primit.

Continuarea →

Pentru ostaşul tâlhar, care fiindcă în fiecare zi se ruga, nu a fost ucis de diavolul

Între celelalte minuni ale Maicii lui Dumnezeu este şi istorisirea aceasta de suflet folositoare pe care o scriem lângă cea de mai sus, pentru ca să vadă cei ce se lenevesc la rugăciunea lor, ca să se păzească şi să fugă de trândăvie şi de nebăgarea de seamă, ca de o stricătoare de suflet şi de moarte neiertată greşală. Pentru că orice păcat ar face cineva, nu trebuie să se deznădăjduiască şi să se lepede de rugăciunea lui, după cum zic oarecare nebuni, care spun că dacă omul este nevrednic nu trebuie să se roage pentru ca să nu întărâe pe Dumnezeu spre mai multă mânie.

Când faci desfrânare, necunoscătorule, nu te temi nici te ruşinezi, iar ca să citeşti rânduiala Utreniei, Ceasurile şi alte rugăciuni, te ruşinezi. Aceasta nu este evlavie, ci deznădăjduire.
În adevăr, se cuvine ca să stai în biserică înaintea sfintelor icoane, sau spre Răsărit dacă nu eşti în biserică, să te rogi, nu cu neruşinare şi fără de frică, ci cu smerenie, cu umilinţă şi cu zdrobire de inimă, cu frică şi cu cutremur, gândindu-te la mărimea lui Dumnezeu şi nevrednicia ta; să plângi păcatul tău şi să te rogi Preasfintei, ca să-ţi ajute să te întorci la pocăinţă. Şi acum ascultă.

Continuarea →

Existența noastră de ființe create „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” se întemeiază pe un element semnificativ, iar acesta este mintea. Pe toate celelalte le au și celelalte făpturi ale creației și animalele. Ceea ce ne diferențiază pe noi , oamenii – creați „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, într-un cuvânt, „theoidia” – este mintea.

Mintea, aceasta, a fost atrasă la începuturi și nu s-a păzit. Această minte a fost atrasă de către diavol și nu și-a păstrat făgăduința. Deși a primit cuvântul lui Dumnezeu Tatăl de a păzi porunca, mintea nu a rezistat și a fost înșelată. L-a crezut pe înșelător, nu pe Dumnezeu. Deci, greșeala începe de la minte.

De aceea, acum, toată încercarea și toată lucrarea noastră este restabilirea și păstrarea minții curate pentru a nu mai fi atrasă, pentru că, atunci, unul singur era vrăjmașul, adică diavolul. Acum, însă, sunt mii de primejdii pentru minte, pentru că, după cădere, de vreme ce personalitatea omului s-a dezintegrat, el este învăluit într-o multitudine de denaturări și schimbări. Toate felurile de patimi, obișnuințele cele rele, creația care se supune și ea stricăciunii, toate acestea luptă azi ca să dea de lucru minții, s-o țină captivă, să nu-i permită să-și facă lucrarea sa și să gândească la dragostea lui Dumnezeu.

(preluat din cartea lui Mihai Neșu – Complex natural pentru detoxifierea sufletului, vol,I)

Odată un preot a cinat într-o familie de creștini.
El cunoștea bine acești oameni și ei pe el.

Soțul și soția mergeau la biserică, se rugau și țineau posturile.

După cină a plecat preotul. Soția zice soțului:
– Eu cred că preotul a furat lingurița noastră de argint!

Soțul nu i-a dat crezare.
Soția un an întreg s-a tot gândit: putea oare preotul să fure? Pentru ce-i trebuie lui?

Timpul a trecut…
Preotul iarăși a venit să ia cina în această familie.
Soția nu s-a reținut și-l întreabă:
-Părinte fiți sincer, Dumneata ai furat lingurița noastră?

Părintele zice:
– Nu, eu am pus-o semn în Biblia voastră!

(primita prin Internet)

Dacă se întâmplă să urmărim o paradă oficială, cu ocazia vreunei sărbători, cum e de exemplu ziua de 25 martie, vom remarca ritmul, ordinea şi buna organizare, înţelegând ca a fost nevoie de multe exerciţii şi repetiţii.

Situaţiile în care remarcăm spirit de ordine şi spirit gospodăresc creează o atmosferă plăcută. Ce bine ne simţim când ne aflăm într-o grădină unde legumele, copacii şi florile sunt bine rânduite! Sau când suntem într-o vie unde rândurile viţei-de-vie sunt dispuse geometric, sau într-o fabrică unde toate se petrec într-un ritm ordonat! Aceeaşi mulţumire o simţim şi când ne apropiem de un metrou, un port sau un aeroport, unde vehiculele vin şi pleacă la intervale de timp regulate.

Unde întâlnim ordine nu simţim doar bucurie, linişte şi siguranţă, ci chiar suntem gata a lăuda mintea organizatoare, adică pe bunul gospodar ce le rânduieşte pe toate, aflându-se în spatele lor.

Doar în glumă s-ar putea spune că întâmplător se află bine rânduite detaşamentele la paradă, rândurile de viţă-de-vie, cărţile în rafturile bibliotecii, avioanele la locul de decolare. Numai nişte oameni necugetaţi refuză să admită faptul că îndărătul tuturor lucrurilor bine rânduite şi organizate, se află Cineva care le rânduieşte şi le organizează.

Am spus toate acestea fiindcă în continuare vom vedea în împărăţia naturii lucruri pline de ordine, ritm şi exactitate, tocmai pentru a sublinia în ce mare orbire se află cei care nu pricep că în spatele acestora se află Marele Orânduitor.

Dacă în această carte ne-am fi ocupat şi de lumea astrelor, am fi constatat minunata armonie a mişcărilor nenumăratelor corpuri cereşti. Însă şi lumea animalelor şi a plantelor ne rezervă destule surprize!
Continuarea →

Despre luminarea dumnezeiască şi lumina Sfântului Duh; şi că Dumnezeu este singurul loc în care, după moarte, toţi sfinţii îşi găsesc odihna; şi că cel ce cade în afara lui Dumnezeu nu va găsi în alt loc odihna în viaţa viitoare.

Care e taina înfricoşătoare ce se săvârşeşte în mine?
Cuvântul nu o poate tâlcui, nici mâna mea ticăloasă nu o poate scrie spre lauda şi spre slava Celui ce este peste toate, a Celui ce este mai presus de orice laudă şi orice cuvânt.
Căci dacă cele ce se petrec acum în mine, risipitorul, sunt negrăite şi de nespus, spune-mi cum va fi nevoie să primească laudă sau slavă de la noi, Cel care e Dăruitorul şi Făcătorul acestora?

Continuarea →

Ajutor dezinteresat

Într-o seară, un tânăr se întorcea acasă. Dar, din cauza întunericului ce se lăsase, s-a împiedicat de un bolovan şi, căzând, s-a lovit destul de tare. Supărat foc, a plecat mai departe, dar un gând nu-i dădea pace.

Ce căuta ditamai bolovanul în mijlocul drumului şi cum de nu l-a văzut la timp? Aoleu, dar dacă mai trec şi alţi oameni şi păţesc la fel ca el? Chiar în acea clipă, tânărul s-a oprit şi, cu toate că se lovise destul de tare şi se grăbea să ajungă acasă, a făcut cale întoarsă până la bolovanul cu pricina pe care l-a împins la marginea drumului. Acolo putea să stea oricât, că nimeni nu s-ar mai fi împiedicat de el. De-abia acum, tânărul nostru a plecat liniştit şi mulţumit spre casă. Rana pe care i-o pricinuise căzătura îl durea parcă mai puţin acum, când ştia că i-a scăpat, poate, şi pe alţii de la o suferinţă ca a lui. Să ştii să te gândeşti şi la ceilalţi,

înseamnă să ştii să trăieşti. Bucuriile celor de lângă noi trebuie să fie şi bucuriile noastre, iar durerile şi necazurile lor, trebuie să ne doară şi pe noi. Decât să ne purtăm fiecare de grijă, mult mai bine ar fi dacă fiecare ar avea grijă de ceilalţi.

Te-ai întrebat vreodată dacă n-ai trecut chiar tu pe drumul acela de pe care tânărul a dat la o parte bolovanul? Fără să îl cunoşti, fără să te cunoască, fără să aştepte vreo mulţumire, omul acela ţi-a făcut un bine.

„Dragostea necondiţionată – rădăcina şi izvorul binelui”.

Continuarea →

Iată zece lucruri mai puțin cunoscute despre Sfinții Arhangheli, duhuri care au vestit lumii, de-a lungul veacurilor, prezența și lucrarea Harului lui Dumnezeu:

1. Îngerii sunt așezați, conform Sfinţilor Părinţi, în nouă cete, fiecare dintre ele având o anumită misiune de împlinit în cer şi pe pământ. Sfinții Arhangheli alcătuiesc una dintre aceste cete îngerești (a opta).

2. Din punct de vedere etimologic, cuvântul „arhanghel” este alcătuit din termenii grecești arche (conducător, comandant) și anghelos (înger, mesager, sol) și se traduce prin „comandantul îngerilor” sau „căpetenie a îngerilor”.

3. Sfinţii Arhangheli sunt în număr de şapte: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Gudiil şi Varahiil. Ei stau în fața Scaunului slavei lui Dumnezeu, după cum spune însuşi Sfântul Ioan Evanghelistul: „Ioan, celor şapte Biserici care sunt în Asia… şi de la cele şapte Duhuri care stau înaintea Scaunului Lui” (Apocalipsa 1, 4).

Continuarea →

Odată fericitul Antonie se ruga în chilia sa și a auzit un glas:

– Antonie! Tu încă nu ai ajuns la măsura tăbăcarului care trăiește în Alexandria!

Auzind aceasta, starețul s-a sculat dis-de-dimineață și, luându-și toiagul, a plecat în grabă la Alexandria. Când a ajuns la bărbatul care i-a fost indicat, acesta a fost extrem de mirat văzându-l la sine pe Antonie. Starețul i-a spus tăbăcarului:

– Spune-mi faptele tale, căci pentru tine am venit aici părăsind pustia.

Tăbăcarul a răspuns:

– Eu nu știu să fi făcut vreodată ceva bin; din această pricină, în fiecare dimineață, când mă scol din patul meu, înainte de a ieși la lucru îmi zic în sinea mea: toți locuitorii din acest oraș, de la mic la mare, vor intra în Împărăția lui Dumnezeu pentru virtuțile lor, și numai eu singur voi merge în chinul veșnic pentru păcatele mele. Aceleași cuvinte le repet în inima mea și înainte de a mă culca.
Auzind acestea fericitul Antonie a răspuns:

– Cu adevărat, fiul meu, tu, ca un negustor care caută mărgăritare bune (Matei 13, 45-46), șezând liniștit în casa ta ai dobândit Împărăția lui Dumnezeu; iar eu, deși toată viața mea o petrec în pustie, nu am dobândit rațiunea duhovnicească, nu am ajuns la măsura conștiinței pe care tu o exprimi în cuvintele tale.

(Text preluat din cartea ”320 pilde creștine” – Editura Egumenița 2021)

Pentru aceea care a înviat din morţi ca să-şi mărturisească păcatul cel ascuns

Era o femeie măritată cu bărbat, însă îmbunătăţită cu viaţa şi aşa de cinstitoare de Dumnezeu, încât trăia la casa ei ca într-o mănăstire. Şi totdeauna se ducea la biserică, da milostenie, postea şi alte fapte bune făcea. Numai un păcat a făcut pe care nu l-a mărturisit nimănui niciodată, ticăloasa. Şi de multe ori ar fi vrut să-l spună duhovnicului şi se ducea înadins la el pentru asta, însă după ce-şi mărturisea celelalte păcate se ruşina şi nu-l spunea.
Deci sta ea de multe ori înaintea icoanei Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei plângând nemângâiată şi se ruga milostivirii Ei să-i ierte greşeala sa.

Iar mai pe urmă, a murit femeia, fără să-şi fi mărturisit la oameni fărădelegea aceea. Şi pentru că aşteptau pe o fiică a ei care era plecată de acasă într-un alt oraş, n-au îngropat-o până a treia zi. Deci, când îi cânta prohodul în biserică (o! înfricoşate-s minunile Tale, Doamne!) a înviat cea moartă şi a şezut în sicriu zicând acestea: „Mare este puterea ta, pururea Preafericită Stăpână!”.

Continuarea →