“N-am conștientizat că diavolul a hotărât să distrugă făpturile lui Dumnezeu. Este hotărât să lucreze astfel ca să distrugă lumea. A turbat, pentru că a început să intre în lume neliniștea cea bună. Este foarte sălbăticit, pentru că știe că timpul lui e scurt (Apoc. 12,12).

Lumea arde. Pricepeți asta? Au cuprins-o multe ispite. O astfel de văpaie a aprins diavolul încât de s-ar aduna toți pompierii, n-o pot stinge. Văpaie duhovnicească. N-a rămas nimic. Numai de rugăciune e nevoie, ca să se milostivească Dumnezeu spre noi. Vezi, atunci când se aprinde un foc mare nici pompierii nu mai pot face nimic, ci oamenii sunt nevoiți să se întoarcă la Dumnezeu și să-L roage să trimită o ploaie puternică, ca să se stingă. Așa și pentru văpaia duhovnicească pe care a aprins-o diavolul e nevoie numai de rugăciune ca Dumnezeu să ajute.

Continuarea →

Inima iubitoare de plăceri, în vremea ieșirii, i se face sufletului închisoare și lanț, iar cea iubitoare de osteneli, îi este poartă deschisă. Inima învârtoșată e poartă de fier zăvorâtă înaintea cetății, iar celui ce pătimește răul și e strâmtorat, i se deschide de la sine ca și lui Petru (Fapte 12,10)
(Cartea Filocaliilor- Cele mai frumoase pagini, pag, 103- Marcu Ascetul, I, 205)

Ascultă Scriptura zicând: ”Cu toată paza păzește inima ta, că din aceasta sunt ieșirile vieții”.(Prov.4,23) Și iarăși află că dumnezeiasca Scriptură învață că ”gândurile viclene despart de Dumnezeu” (Înțel. lui Solomon 1,3). Fiecare să ceară socoteală sufletului său, cercetându-l și probându-l de ce lucruri e lipit. Și dacă se întâmplă să vadă că inima sa nu coglăsuiește cu legile lui Dumnezeu, să-și păzească cu toată puterea precum trupul, așa și mintea nestricată și neînsoțită cu gândurile rele dacă vrea să se sălășluiască în el, potrivit făgăduinței. Cel curat. Căci a făgăduit că se va sălășlui și va umbla în sufletele curate și iubitoare de frumusețe.
Precum plugarul, care își îngrijește cu toată hărnicia pământul său, îl ară mai întâi și îl plivește de mărăcini, și apoi aruncă semințele, așa și cel ce așteaptă să primească de la Dumnezeu sămânța harului, trebuie să își curețe mai întâi pământul inimii, ca venind sămânța duhului să dea roduri desăvârșite și înmulțite. Căci de nu va face aceasta mai întâi și nu se va curăța cineva pe sine de toată întinăciunea trupului și duhului, e trup și sânge și stă departe de viață.
(Cartea Filocaliilor- Cele mai frumoase pagini, pag, 104- Sf. Simeon Metafrastul, V, 293-294)

Continuarea →

Pentru leprosul care s-a vindecat şi s-a dus la mănăstire

Într-o chinovie oarecare, era un monah cu viaţa îmbunătăţită, care niciodată nu s-a certat cu cineva, iar pe lângă toate faptele cele bune avea către cele dumnezeieşti nemăsurată evlavie. Şi atât se bucura când citea el sau alţi fraţi vre-o facere de minune sau laudă a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu încât simţea mai multă dulceaţă decât dacă ar fi mâncat cea mai gustoasă mâncare. Iar mai ales de multe ori se lipsea de mâncarea cea trupească, pentru ca să dobândească cea sufletească, îndeletnicindu-se cu dumnezeiasca citire.

Şi aşa vieţuind fericitul s-a îmbolnăvit de moarte. Atunci unul din fraţi l-a rugat să-i spună cum s-a învrednicit de un dar ca acela. Iar el a zis: „Când eram copil în şcoală aveam în cap lepră, de unde ieşea aşa de greu miros încât nu putea cineva să se apropie de mine. Şi eram foarte mâhnit că cheltuiseră mulţi bani la doctori dar nici un folos n-am cunoscut. Sufeream însă cu răbdare şi mulţumeam Domnului. Iar când mă duceam la şcoală, treceam totdeauna pe lângă o biserică a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi mă rugam Ei mult timp cu evlavie şi de la slujbele de priveghere ale praznicelor niciodată n-am lipsit.

Continuarea →

Despre cel ce s-a rănit nevăzut pentru că a zis o mică hulă şi s-a vindecat de Maica Lui Dumnezeu

Un oarecare sărac de bunătăţile cele vremelnice însă bogat cu prisosinţă în fapte bune, mergând pe drum, din neluare aminte, s-a poticnit lovindu-se cu piciorul de o piatră, care gol fiind l-a durut tare.

Deci văicărindu-se de dureri ea un om, a zis către piatră cuvintele acestea:

„Obştescul vrăjmaş te-a pus aicea în drum, şi nu om”. Însă îndată ce a zis hula aceasta l-a pedepsit Preabunul Dumnezeu cu un chip minunat, după cum are obişnuinţă totdeauna ca să muncească pe cei îmbunătăţiţi în această lume pentru a-i ferici dincolo veşnic. Deci i s-a părut săracului aceluia cum că i-a vărsat cineva o căldare cu apă clocotită în capul lui şi l-a luat aşa o durere încât a rămas orb şi în nesimţire.
Continuarea →

Cel ce strămută lucrările simțurilor din afară spre simțurile dinlăuntrul petrece viață îngerească pe pământ. El este și este văzut ca om între oameni, dar petrece și e cunoscut ca înger între îngeri

Dintre simțuri, unele sunt raționale, ca vederea și auzul, și mai înțelepte și mai călăuzitoare decât celelalte. Iar altele sunt neraționale și dobitocești, slujind celor raționale, ca gustul, mirosul pipăitul. Căci întâi vedem și auzim, și apoi, mișcați de rațiune, ne atingem de lucrul din față, îl mirosim și îl dăm gustului. Cele trei simțuri din urmă sunt foarte dobitocești, și cu totul supuse celorlalte două. De aceea pentru ele ostenesc, cu deosebire, animalele și fiarele cele mai lacome și mai pornite spre împreunare. Toată ziua și toată noaptea acestea caută nesăturate după mâncare sau se reped spre împreunare…

Continuarea →

CINSTEA

Cămila şi punga cu aur
Un arab creştin a cumpărat de la un turc o cămilă. Când scoaseră şeaua de pe cămilă, copiii arabului găsiră sub ea o pungă cu aur. Se bucurară şi ziseră tatălui:
– „Iată ce-am găsit: de acuma suntem bogaţi”.
Tatăl le răspunse:
– „Aţi cumpărat şi această pungă de la turc?”
– „Nu … ”
– „Atunci ea nu este a noastră, ci a turcului. Mergeţi aşadar şi duceţi-i-o, căci aşa-i cinstit şi frumos .. ‘”
Copiii ascultară şi duseră turcului punga cu aur. Turcul le mulţumi, zicându-le:
– „Cu adevărat mare este Dumnezeul căruia vă închinaţi voi.
Şi dădu fiecăruia, câte un dar.

Ce-i mai mare?
Ce-i mai mare: cinstea sau averea?
Un om înţelept şi credincios a zis:
„E mai mare cinstea … Dacă ai pierdut averea, o poţi face din nou cu cinstea; dar dacă ai pierdut cinstea, n-o poţi căpăta din nou, oricâtă avere ai cheltui întru aceasta.”

Continuarea →

„Fie ca inima ta să nu pizmuiască pre cei păcătoşi, mai bine fii mereu în frica Domnului.” (Pilde 23:17)

1. Eşti om botezat, adică curăţit de necurăţia dintru început şi plivit de buruiana cea străveche. Necurăţia cea dintru început şi buruiana cea străveche au izvorât din păcatul cel dintru început şi străvechi al strămoşilor. Oare preţuieşti cum se cuvine mila şi prea-marele dar ce ţi s-a dat prin botez?

Continuarea →