JURNAL DE PELERINAJ

Data pelerinajului: 27- 28 septembrie 2025
Participanți: preot Cătălin Radu și enoriași ai bisericii Popa Rusu (62 persoane). Dintre aceștia, o familie de 7 persoane a venit cu autoturismul propriu.

Itinerar:
ziua I București – Mănăstirea Govora – Mănăstirea Bistrița – Mănăstirea Polovragi- Mănăstirea Tismana (cazare și cină);
ziua a II-a Schitul Cioclovina de Jos (Sfânta Liturghie) – Mănăstirea Sf. Mc. Filimon Vătășești-Țănculești – București

Scopul pelerinajului: In memoriam Maica Vartolomeea Popovici, la cimitirul Mănăstirii Tismana; săvârșirea Sfintei Liturghii la Schitul Cioclovina de Jos; reîntâlnirea cu părintele Valerian Pâslaru și închinare la câteva lăcaşuri ortodoxe din județele Gorj și Vâlcea

Plecarea din Bucureşti, 27 septembrie 2025
La ora 6,30 pelerinii adunați în biserică primesc binecuvântarea de călătorie de la preotul Cătălin, se organizează depozitarea în cală a bagajelor și așezarea pelerinilor în autocar.
La ora 7,00 autocarul pornește spre autostrada A1, în direcția obiectivelor stabilite în itinerar. Părintele Cătălin face o scurtă prezentare a traseului și scopului pelerinajului. Pe parbrizul autocarului se află icoana Sf. Gheorghe Pelerinul, care veghează ca drumul nostru să fie ferit de orice încercare.

Drumul spre Rm. Vâlcea
Este o zi frumoasă de sfârșit de septembrie, cu o dimineață însorită și răcoroasă, dar ambientul autocarului ne face să ne simțim confortabil.
Domnul Vasile Paraschiv, conducătorul autocarului, este blând și prietenos și ne asigură cadrul sonor adecvat unui pelerinaj religios, prin materiale de un real folos duhovnicesc.
Facem un popas la Km 100, apoi ne continuăm drumul până în comuna Mihăiești la Mănăstirea Govora.
Mănăstirea se află la poalele dealului Coşul Mare.
Aşezământul monahal de la Govora se numără printre cele mai vechi din ţara noastră, fiind ctitorit între secolele XIV-XV, în vremea domnitorului Vlad Dracul. Nu se știe data exactă la care a fost zidită prima biserică pe acest loc.

Sfânta Mănăstire Govora va rămâne în istoria tiparului și a neamului românesc drept locul în care a luat naștere prima tipăritură în limba română, anume Pravila de la Govora, după tipăriturile diaconului Coresi din Ardeal. Întemeierea unei tipografii în incinta Sfintei Mănăstiri Govora, lucrare culturală de valoare inestimabilă la acea vreme, s-a făcut din porunca şi pe cheltuiala evlaviosului domnitor Matei Basarab şi cu osteneala egumenului Meletie Macedoneanul, care a adus tiparnița de la Kiev, ca dar al Sfântului Ierarh Petru Movilă. Încăperile în care a funcţionat vechea tipografie de la Govora mai există şi astăzi.
În muzeul monahal de la Govora se păstrează obiecte de mare valoare artistică și istorică. Dintre acestea, amintim numai epitrahilul dăruit sfintei mănăstiri de domnitorul Radu cel Mare, brodat cu fir de aur și argint, de o frumusețe unică.
Curtea mănăstirii arată ca un rai al florilor; multe specii frumoase și frumos îngrijite. Ne închinăm în biserică cu greu, căci este arhi-plină de vizitatori, apoi ne îndreptăm spre parcare la autocar.

Cam după o jumătate de oră de mers cu autocarul, virăm dreapta pe un drum lateral spre comuna Costești, în față apărând versanți pietroși și ajungem la Mănăstirea Bistrița Vâlcea.
Biserica Măn. Bistrița, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, este ctitorie a boierilor Craiovești, datând din jurul anului 1490. Însă, prima atestare documentară a mănăstirii se păstrează în “Hrisovul de danie” datat 16 martie 1494, aparținând lui Vlad Vodă Călugărul. Din 1497, marele ban Barbu Craiovescu a adus de la Constantinopol moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul (780-842). A fost puternic avariată de expediția condusă de Mihnea cel Rău în 1509. După înlăturarea acestuia, banul Barbu, cu sprijinul lui Neagoe Basarab o reface intre 1515-1519.

După 1877, au funcționat în Măn. Bistrița diferite așezăminte monahale. În 1948 a fost transformată, prin hotărârea Sfântului Sinod, în mănăstire cu obște de maici, iar apoi prin decretul 410/1959 desființată. Din 1984 se începe un amplu proces de revigorare a vieții monahale la Măn. Bistrița, sub îndrumarea PS Gherasim, organizându-se un centru de conservare și restaurare a bunurilor de patrimoniu: icoane și cărți. Din 2003 s-a deschis în incinta mănăstirii Bistrița și un Muzeu al tiparului și cărții bisericești vâlcene.
Incinta mănăstirii este bine godpodărită și încă mai vedem un grup de meseriași care lucrează spre a o desăvârși.

Conform programului, urmează să luâm masa de prânz la trapeza mănăstirii. Gustul mâncării mănăstirești nu se dezminte nici aici; mâncarea pregătită cu binecuvântare și rugăciune este cea mai bună și sănătoasă.

Din păcate, nu ne putem ruga la racla cu Sfintele Moaște ale Sfântului Grigorie Decapolitul, acestea fiind duse spre închinare la Arhiepiscopia Vâlcei, azi 27 septembrie fiind prăznuit Sfântul Martir Antim Ivireanul.

Ne închinăm în biserică și cântăm troparul Sfântului și Apărătoare Doamnă.

12►

Plecăm de la Mănăstirea Bistrița, continuând drumul spre Tismana.

Trecem prin Horezu, ”patria lutului frumos meșteșugit” și un loc de suflet al Sfântului Constantin Brâncoveanu și, după ce în dreapta apar tot mai evidente masivele muntoase, intrăm în județul Gorj și ne apropiem de Mănăstirea Polovragi.
Mănăstirea este situată într-un cadru pitoresc, la poalele muntelui Piatra Polovragilor, în apropiere de Cheile Oltețului, un peisaj de o frumusețe aparte.

Moaște: raclă cu moaște de la mai mulți sfinți
Ne închinăm în biserică, iar înainte de a părăsi curtea mănăstirii, trecem pe la pangarul spațios și foarte asortat.

12►

Cu ajutorul lui Dumnezeu, în jurul orei 17 ajungem la Mănăstirea Tismana.
Ne păregătim să ne organizăm cu cele necesare pentru momentul In Memoriam Maica Vartolomeea Popovici. Mergem direct în cimitirul mănăstirii la mormântul maicii Vartolomeea. Părintele Cătălin, împreună cu o măicuță mai vârstică, care o cunoscuse pe maica Vartolomeea, pregătesc cele necesare pentru slujba de pomenire. Se încheie slujba cu Veșnica pomenire, timp în care gândurile celor care au cunoscut-o pe maica Vartolomeea, se îndreaptă SUS DE TOT, retrăind momentele fericite petrecute alături de aceasta, la Cioclovina de Sus.

Despre maica Vartolomeea
„Trăiți ca să iubiți, iubiți ca să trăiți!”
A scrie o biografie maicii Vartolomeea este greu, așa cum greu este a vorbi la timpul trecut despre orice om drag care a făcut parte din viața noastră. Cei mai mulți dintre noi am trăit cu sentimentul că maica nu va muri niciodată, că prezența ei la Schitul Cioclovina de Sus e ceva atât de firesc și de nestrămutat, precum răsăritul soarelui sau adierea vântului prin ramurile pomilor, că o vom găsi mereu acolo, întâmpinându-ne cu bucurie, cu zâmbetul frumos și inima deschisă, cu clopotul care suna într-un fel de bun venit și alt fel de bun rămas, cu ceaiul și poveștile minunate pe „nava cosmică”, cu freamătul pădurii, cu liniștea bisericuței, cu graiurile și tăcerile ei, cu ochii albaștri care nu se vor închide niciodată.

„Supărare, eu tare aș mai vorbi cu tine, dar te rog din suflet să mă ierți, căci nu am vreme, eu trebuie să slujesc lui Hristos.” Așa ne spunea, așa ne povățuia atunci când sufletul ne era inundat de tristețe și uitam că viața mai poate fi și frumoasă. Așa am cunoscut-o, împărțind curaj, deschizând ușa bucuriei și nădejdii în inimile celor osteniți și împovărați. Am trăit în preajma ei cu aerul cel mai firesc, simțindu-ne într-o deplină liberate a iubirii. Ne-am petrecut copilăria anilor de mănăstire zburdând pe potecile de la Schit și cântând sub umbrar în amurg, la hramul Schimbării la Față, dormind afară în nopțile calde de vară, atunci când cerul înstelat își schimba fața în o mie de feluri, iar pomii fremătau deasupra noastră cu unduiri line, rugându-ne în liniște, pipăind pustia cu ochi de copil nou născut și respirând atmosfera pe care o răspândea omul lui Dumnezeu, acoperit cu căciulă și ilic, sprijinit în toiag. O văd și acum, urcând încet treptele de la biserică, închinându-se și aprinzând tămâie. Ce mireasmă avea biserica! Maica Domnului ne îmbrățișa din icoană, șoptindu-ne, „Bun venit pe Tabor!”

Apoi coborâm în vale.
Nici când boala a răpus-o și a adus-o mai aproape de noi, în chilia de la mănăstire, nu am crezut că poate muri. Dar omul lui Dumnezeu Îl urmează pe Hristos la Cruce și la moarte, gustând paharul până la sfârșit, ținând nădejdea tare și credința nestinsă, că Cel iubit îl va primi în brațele dragostei Sale și îl va învia împreună cu El. Maica Vartolomeea a trăit și a murit îndrăgostită, îndrăgostită de viața de mănăstire, de Hristos, de Dragoste.
„Nimic nu-i mai sfânt în cer și pe pământ decât să iubești cu adevărat pe Dumnezeu și Dumnezeu adevărat să te iubească, Amin.” Maica Vartolomeea

Despre datele ei biografice nu am știut prea multe, câtă vreme maica era cu noi, aceasta ne era de ajuns. Știam că e născută pe 11 Noiembrie, iar când a împlinit 81 de ani ne-am strâns toate cu bucurie în jurul ei să îi serbăm „majoratul”. „Voi sunteți viitorul mănăstirii!”, ne spunea cu dragoste, dar pentru noi acestea erau lucruri îndepărtate, ceea ce conta era prezentul împreună cu maica Vartolomeea. Acum, când prezența a devenit absență, iar absența inefabilă prezență, când nu o mai putem vedea, dar o simțim rugându-se pentru noi, când munții ce-i urcam cu drag odată ca s-o întâlnim s-au prefăcut în distanța unui gând și nu mai există nici bariere, nici opreliști, pentru a îi spune tot ce ne doare, când putem vorbi oricând în rugăciune, dar nu îi mai putem auzi glasul și strânge mâna caldă, acum, când ne lipsește tăcerea ochilor albaștri mai mult decât o mie de cuvinte, nu ne rămâne decât să scriem, ca blândul poet, amintiri din prezent, evocări pline de evlavie și tandrețe, despre cea care a fost, dar este și nu încetează să fie.

Monahia Vartolomeia Popovici s-a născut pe 11 noiembrie 1938, în localitatea Bucium, județul Iași, cu numele de botez, Valentina. A absolvit școala elementară în satul Vânători, din județul Vrancea. De mică a simțit chemare pentru viața monahală și a visat să își închine viața Mântuitorului Hristos. La 18 ani a hotărât să lase lumea, iar pașii, călăuziți de dragostea lui Dumnezeu, au purtat-o la mănăstirea Tismana, în Lavra Maicii Domnului și a Sfântului Nicodim, pe care i-a iubit toată viața.

În urma ordinului de dare afară a călugărilor din mănăstiri, decretul nr. 410, din anul 1959, maica Vartolomeea (sora Valentina, pe atunci) a fost nevoită să părăsească mănăstirea și să se angajeze la I.A.S. Popești-Leordeni, pentru a-și putea duce traiul de zi cu zi. Vreme de șaisprezece ani s-a rugat cu dor nestins și a așteptat ca Domnul să rânduiască întoarcerea ei în mănăstirea mult iubită.

În anul 1975, maica Vartolomeea s-a întors în vechea Lavră, însoțită de sora sa mai mică, Iulia, (devenită mai târziu maica Iustina stavrofora, stareța Mănăstirii Sfânta Ana-Orșova, Mehedinți), și a primit tunderea în monahism în anul 1982. De-a lungul timpului, preacuvioșia sa a primit mai multe ascultări, atât în cadrul Mitropoliei Olteniei, cât și la mănăstire, dar dorul său cel mare era să slujească lui Dumnezeu în tăcerea pustiei. Astfel, prin rânduială dumnezeiască, în vara anului 1998, s-a retras la Schitul Cioclovina de Sus, unde a trăit ca pustnică vreme de douăzeci de ani.

În tot acest timp a trecut prin mari și grele încercări, a scris mult, a plâns și s-a rugat pentru lumea întreagă, a primit cu neobosită dragoste mii de oameni care o căutau pentru a-și spune necazurile și durerea vieții, cerând sfat și ajutor în rugăciune.

Cine a urcat vreodata la Schit, la maica Vartolomeea, știe ce înseamnă să ospătezi la Stejarul Mamvri, să fii primit cu brațele deschise, cu inima caldă și zâmbetul dătăror de credință și nădejdi noi. Clopotul de la Ciclovina de Sus a bătut pentru fiecare oaspete care s-a închinat în Bisericuța Schimbării la Față, așa își întâmpina maica Vartolomeea vizitatorii și așa îi petrecea la plecare, ca și cum fiecare întâlnire era pecetluită în veșnicie și fiecare suflet, la despărțire, era încredințat Cerului.

În ultimii ani ai șederii la Cioclovina de Sus, Dumnezeu i-a rânduit un suflet care să o urmeze pe calea sihăstriei și, totodată, să o sprijine în boală și neputință. „Dumnezeu mi-a trimis un înger.”, ne spunea adeseori, după ce maica Veronica a urcat la schit pentru a rămâne alături de sfinția sa și a o îngriji îndeaproape.

În anul 2018, datorită nenumăratelor încercări și suferințe pricinuite și de boală și de neputințele vârstei înaintate, maica Vartolomeea s-a stabilit definitiv la mănăstirea Tismana, unde și-a continuat până la moarte lucrarea de mângâiere și îmbărbătare a fiecărui suflet îndurerat ce trecea pragul chiliei sale. A trăit și a murit cu Iubirea în suflet și pe buze, cu o credință infinită în Dragostea lui Dumnezeu pentru om, o Dragoste care nu se teme de suferință, și care este mai presus de moarte. Chipul Mântuitorului Hristos cel Răstignit pe Cruce a însoțit-o toată viața, până la suflarea cea mai de pe urmă, la marele Hotar, dincolo de care înseta să afle pe Cel dorit. S-a stins ca o lumânare ce a ars întreaga viață pentru dragostea lui Dumnezeu și pentru semeni, și care, într-o clipă de nepătrunsă taină și sfântă tăcere, s-a aprins în Raiul lui Dumnezeu, lângă iubirea Maicii Domnului și a Sfinților.

Un cuvânt înțelept spune că de pe Cruce nu te dai jos singur, alții te ridică.

În seara de 9 aprilie 2021, în bătaia clopotelor tânguind peste mănăstire, cu sobor mare de maici, am ridicat-o pe maica Vartolomeea, adormită în Domnul, de pe patul ei de suferință și am petrecut-o din chilie până la biserica Adormirii Maicii Domnului, cu cântări dureroase și dulci asemenea celor de la Sfintele Paști. Astfel i-am împlinit dorinta cea de pe urmă, ca sufletul ei să urce la Domnul în sunetul iubit al cântării mănăstirești și îmbrățișarea întregii obști. Timp de 3 zile, credincioșii care au cunoscut-o au venit să o plângă și să îi spună cuvintele rămase nerostite, să îi sărute mâinile și să își ia rămas bun, ca de la cea care le-a fost maică și mângâiere în necazuri, reazem pentru mulți deznădăjduiți, și sprijin neadormit în rugăciune.

Pe 11 aprilie, Duminică, de sărbătoarea Sfântului Calinic de la Cernica, am urmat-o pe maica Vartolomeea pe ultimul nostru drum împreună în această viață pământească, pășind în urma ei precum odinioară, pe poteca de la schit, pe care am urmat-o de atâtea ori. Sub cerul scânteietor de o lumină pascală, poteca se strâmta din ce în ce mai mult, iar maica zâmbea în fotografie, din adâncimea ochilor albaștri, îmbărbătând pe cei ce încă nu erau pregătiți să se despartă de ființa ei dragă.

„Cel ce fuge de suferintă fuge de Dumnezeu”, așa stă scris pe crucea ce străjuiește mormântul maicii. Nu demult, cei ce urcau la Cioclovina aduceau ca prinos apă din „izvorul dragostei”, care nu seca niciodată. Acum dragostea se revarsă în chipul florilor și al lacrimilor aduse la mormânt de către cei ce o iubesc și continuă să o caute. Dorul lor e mare, ca și credința că cea care i-a primit și i-a ajutat în timpul vieții nu îi uită nici în veșnicie, iar rugăciunea maicii Vartolomeea se așterne cu aceeași dăruire înaintea lui Dumnezeu, mijlocind pentru toți, ca împreună să fim și să ne regăsim în Ziua cea Neînserată a Învierii.

Mănăstirea Tismana este mănăstire de călugărițe, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, Sf. Cuvios Nicodim.

Mormântul Sf. Nicodim, trecut la cele veșnice în 26 decembrie 1406, este în pridvorul bisericii.
Icoane făcătoare de minuni: Icoana maicii Domnului

În perioada 19 – 21 septembrie la Mănăstirea Tismana s-au desfășurat Festivitățile de proclamare locală a canonizării Sfântului Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana.
Arhimandritul Gherasim Iscu a fost stareț al mănăstirilor Tismana și Arnota, propovăduitor al credinței peste Nistru, și deținut politic torturat și martirizat pentru credință. În pridvor se află icoana Sfântului Mc. Gherasim recent canonizat.

Înainte de a pleca de la Mănăstirea Tismana, ne închinăm la mormîntul cuviosului Gherontie monahul cel nebun pentru Hristos, aflat în exteriorul bisericii lângă Altar, trecut la Domnul în anul 2018. Copiii sunt atrași de bomboanele aflate în permanență pe mormântul Cuviosului; la plecare fiind îndemnați de măicuța care ne-a însoțit la pomenirea maicii Vartolomeea, să nu plecăm fără a lua o bomboană ca binecuvântare.

În jurul orei 19 plecăm spre pensiunea Magnolia din Tismana spre a lua cina.
La cină, părintele ne dă binecuvântare pentru un păhărel cu vin, alături de coliva sfințită la mormântul maicii Vartolomeea.

După aceea, se face repartizarea în camere, atât la Pensiunea Magnolia, cât și la TisArt Hotel, unde parchează și autocarul.
Părintele Cătălin anunță programul pentru dimineața de duminică; întâlnirea la autocar la ora 6:40 pentru cei cazati la hotel și la ora 6:50 pentru cei de la Pensiunea Magnolia.

Duminică 28 septembrie 2025
Conform programului stabilit sâmbătă seară, reușim să ajungem cu autocarul la punctul de pornirie a potecii marcate cu triunghi roșu, în direcția Cioclovina de Jos.

Pentru a transporta alimentele pentru prinoasele de după Sfânta Liturghie, prin bunăvoința unei măicuțe de la Mănăstire ne va ajuta un autoturim. Patru femei merg cu autoturismul pentru a face pregătirile necesare, înainte de începerea Sfintei Liturghii.

După binecuvântarea părintelui Cătălin, în sunet de toacă, grupul pornește pe cărarea abruptă la început, dar mai departe urcușul este mai lin.

Se fac opriri pentru câte o cântare, un folositor prilej de puțină odihnă și întărire.
După mai bine de o oră și jumătate, ajungem la Schitul Cioclovina de Jos.

12►

Schitul Cioclovina de Jos, ridicat în jurul anului 1660, având hramul Sfinții Voievozi, adică Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Prima menţionare documentară a Schitului Cioclovina de Jos o avem încă din anul 1660. În anul 1662, iubitorul de Dumnezeu Radu Ştirbei dăruieşte sihăstriei de la Cioclovina de Jos o podgorie. Până în anul 1949, schitul a fost locuit de călugări, mai apoi devenind de maici.
Bisericuţa de lemn a fost înlocuită de una din piatră în anul 1715, sub domnia lui Şerban Cantacuzino. Biserica actuală, micuţă, dar cu multă profunzime a detaliilor, a fost refăcută în anul 1715, de doi dintre egumenii din Măn. Tismana, cuvioşii Nicodim şi Atanasie, ajutaţi material de Stanca Glogoveanu. Toţi trei ctitorii sunt menţionaţi în pisania păstrată pe zidul bisericuţei.

Pereţii exteriori ai schitului de Jos sunt simpli, văruiţi in alb. Pe faţada exterioară a pronaosului sunt pictaţi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, hramul locului. Sub cornişe sunt două rânduri de piatră, aşezată pe muchie şi vopsită. Pentru a se ajunge în pridvor, se urcă o scară din lemn cu trei trepte, aceasta ca urmare a diferenţei de nivel a terenului. Sub pridvor, este săpat un beci, spre păstrarea celor de trebuinţă bisericuţei. În stânga bisericii, sunt două clădiri din lemn şi piatră, iar la vest una din lemn, pentru chilii, trapeză, bucătărie, magazie.

Curtea schitului ne întâmpină însorită, înveșmântată cu multe flori, iar pe platforma din nordul bisericuței, găsim o masă lungă, pregătită pentru un adevărat prânz. Aceasta ne dă convingerea că femeile trimise mai înainte cu autoturismul și-au îndeplinit misiunea cu prisosință.

Ne pregătim pentru Sfânta Liturghie.
Urcăm pe rând în bisericuță, dat fiind faptul că e mult prea puțin încăpătoare, doar ne închinăm și dăm apoi pomelnicele la maica aflată în micul pronaos.
Unii dintre noi își găsesc loc în pridvor, unde părintele Cătălin va sluji Sfânta Liturghie, iar majoritatea rămân în curte.

Desfășurarea Sfintei Liturghii, de data aceasta mai aproape de Cer, sub oblâduirea mai directă a Sfinților Arhangheli, ne oferă momente de pace, trăire adâncă și uitare de grijile pământești. Corul este armonios și bine reprezentat de bărbați și femei de la strana Bisericii noastre, la care se alătură și domnul șofer Vasile.
După binecuvântarea de final, părintele Cătălin ne miruiește și primim câte o iconiță a Cuviosului Gherontie de la Tismana.

Agapa frățească pe care o pregătisem noi se îmbogățește substanțial, cu ciorbă și sarmale cu pește și prăjituri, oferite de maicile de la Schit, ca pomenire pentru mai mulți adormiți întru Domnul.
Părintele face o slujbă de pomenire pentru cei adormiți și binecuvântează masa. La final, mulțumim lui Dumnezeu pentru cele sufletești și trupești primite în acest loc de basm,
Cei din grup se mobilizează la strânsul veselei și a meselor.

Plecăm înspre Tismana și coborâm tot pe potecă până la drumul pietruit. De aici, în pas mai vioi, reușim să ajungem la autocar și să plecăm spre următorul obiectiv, la ora 13,40.
Vremea este bună și drumul destul de lejer.
Ajungem în comuna Golești Vâlcea în jurul orei 17.
Colegul nostru de pelerinaj venit cu autoturismul propriu se oferă să mai facă un drum pentru a transporta cîteva persoane care au ceva probleme cu deplasarea pe jos.
Așa că pornim pe un drum larg, pietruit, accesibil numai autoturismelor. Sunetul de toacă ne însoțește. Drumul nu ridică probleme, chiar dacă are multe porțiuni de urcuș.
După 50 minute ajungem la Mănăstirea Sf. Mc. Filimon Vătășești – Țănculești

Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, a săvârșit luni, 4 noiembrie 2024, slujba de târnosire a bisericii cu hramurile „Buna Vestire”, „Sfântul Ioan Botezătorul” și „Sfântul Mucenic Filimon, ocrotitorul făcătorilor de spectacole”, de la Mănăstirea „Sfântul Filimon-Tânculești”.

În anul 2018, la inițiativa și cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, și prin râvna neobosită a Preacuviosului Părinte Valerian Pâslaru, a fost înființată această Sfântă Mănăstire pusă sub ocrotirea Sfântului Mucenic Filimon, ocrotitorul actorilor, regizorilor, scenariștilor, artiștilor și al tuturor făcătorilor de spectacole din domeniul teatrului și al artelor vizuale, ca să fie loc de rugăciune și binecuvântare a celor ce prin talantul lor bucură, odihnesc și mângâie sufletele oamenilor. Astfel, printr-o tainică pronie dumnezeiască, vechea biserică parohială a luat chip de mănăstire. Așadar, după ce candela rugăciunii a fost reaprinsă prin reluarea programului liturgic zilnic și prin viețuirea pilduitoare a noii obști monahale, au început lucrările de reparație la biserică, construirea din temelie a corpului de chilii, a trapezei, a bibliotecii și a stăreției. Totodată, au fost amenajate și alte spații necesare bunei rânduieli a slujirii liturgice, precum Paraclisul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, prescurăria și veșmântarul, dar și alte clădiri menite să sporească lucrarea misionară, precum arhondaricul și spațiile de cazare, cu toate condițiile necesare bunei întâmpinări a pelerinilor. Prin osârdia Părintelui Stareț Valerian Pâslaru, între anii 2021-2024 s-au efectuat ample lucrări de restaurare și consolidare ale bisericii și clopotniței. Pe lângă întărirea zidurilor și a structurii de rezistență, a fost refăcut acoperișul, respectând volumetria originară, conform tabloului votiv, pardoseala din biserică a fost coborâtă la nivelul originar și înlocuită cu cărămidă de epocă, realizându-se un sistem de încălzire în pardoseală. Sfântul lăcaș a fost înzestrat cu noi obiecte de cult și odoare liturgice, mobilier și strane. De asemenea, la exterior, incinta mănăstirii a fost pavată cu piatră de râu.

Părintele Valerian este actorul roman Dragoș Pâslaru, renumit mai ales pentru interpretarea personajului Horia Sima, din filmul „Drumeț în calea lupilor”, realizat în anul 1988. Potrivit celor cunoscători, Dragoș Pâslaru a fost unul dintre cei mai importanți actori pe care i-au avut scena și filmul românesc.
Dragoș Pâslaru s-a născut în anul 1951, la Craiova. După ce își termină studiile, tânărul Dragoș ajunge actor pe scena Teatrului „Nottara”. În urma căsătoriei cu o scenografă, tânărul va dobândi un fiu.
Filmele care l-au făcut cunoscut pe actorul român Dragoș Pâslaru: „O lacrimă de fată” (1980); „Pruncul, petrolul și ardelenii” (1981); „Secvențe” (1982); „Singur de cart” (1983);
„Ochi de urs” (1983); „Întoarcerea din iad” (1983); „Umbrele soarelui” (1986); ”Drumeț în calea lupilor” (1988); „Șobolanii roșii” (1990); „A unsprezecea poruncă” (1991); „Balanța” (1992); „O vară de neuitat” (1994); „Domnișoara Christina” (1996); „Capul de zimbru” (1996) si „Femeia în roșu” (1997). Ultimul film în care a jucat a fost „Fii cu ochii pe fericire” (1999).

După dureroasa revoluție din decembrie 1989, în zilele de 13-15 iunie 1990, actorul Dragoș Pâslaru a protestat în Piața Universității împotriva regimului nou instalat, drept pentru care a și fost crunt bătut de mineri, care l-au recunoscut pe acesta după o fotografie în care era îmbrăcat în haina specifică Gărzii de Fier, fotografia respectivă fiind larg răspândită în acea perioadă, fără a fi menționat câtuși de puțin faptul că fotografia era preluată din filmul „Drumeț în calea lupilor”, în care actorul a jucat rolul lui Horia Sima. Autoritățile l-au numit pe acesta legionar, cu scopul manipulării opiniei publice.
În urma bătăilor îndurate de la mineri, în dimineața zilei de 14 iunie, actorul patriot Dragoș Pâslaru a intrat în comă, vreme de câteva zile el luptându-se cu moartea pe patul Spitalului de Urgență.

Fiind numit „erou”, de către un reporter, actorul Dragoș Pâslaru a spus: „Erou, eu?! Adevărații eroi sunt doar cei de sub iarbă.”

După ce și-a revenit din comă, ieșind din spital, tânărul a simțit chemarea înaltă a unei trăiri mai aproape de Dumnezeu. În același an, a părăsit lumea teatrului și a mers la Mănăstirea Frăsinei.

Când autoritățile i-au cerut noului viețuitor de la Frăsinei să le spună tot ce știe despre evenimentele din iunie 1990, în vederea tragerii la răspundere a celor care l-au maltratat, acesta a spus: „Am luat coarnele plugului dumnezeiesc și sufletul meu a iertat tot.”
Ajuns în mănăstirea vâlceană, tânărul va fi luat în grijă de părintele Ghelasie Gheorghe, unul dintre părinții români cu viață sfântă ai vremii noastre; întâlnirea acestuia cu părintele Ghelasie făcându-l să părăsească actoria şi să îmbrăţişeze călugăria. Părintele Ghelasie a trăit și a murit în rugăciune și în pace, întru cunoștință și întru închinare, ca un mădular sfințit și viu al Trupului lui Hristos; a întors la Hristos pe mulți rătăciți și lepădați, pentru ca nu a căutat la fața omului, ci s-a aplecat spre celălalt, luându-l de acolo de unde este, din mocirla în care se zbate, ieșind în întâmpinarea lui, ascultându-l și chiar asumându-și ca pe o cruce durerile și neputințele aproapelui.
Începând cu anul 1999, Dragoș Pâslaru a devenit frate de mănăstire; cu numele de Vasile. În cadrul mănăstirii, fratele Vasile a lucrat ca îngrijitor de animale, apoi ca bucătar, iar în ultima vreme a devenit șeful cancelariei Mănăstirii Frăsinei.
După tunderea în monahism, a devenit monahul Valerian.

În 2016, la 65 de ani, a fost hirotonit preot, după mulţi ani de nevoinţă la Mănăstirea Pătrunsa şi în peşterile ascunse ale Builei – Vânturariţei.

Părintele Valerian a venit aici şi a ales să rămână și a devenit starețul acelui loc, Mănăstirea Sfântul Mucenic Filimon din comuna Golești de Vâlcea, mănăstire înființată chiar de acesta și care poartă numele sfântului considerat ocrotitorul artiștilor, pomenit de Biserica Ortodoxă în ziua de 14 decembrie a fiecărui an. Acesta, după cum amintește sinaxarul, de credință elin și cu meșteșugul comedian, a primit botezul creștin și a fost martirizat în timpul împăratului Dioclețian. Pentru că a fost actor, Sfântul a fost ulterior considerat protector al actorilor.

Părintele Valerian povestește: „Și eu am gustat din bășica de săpun a gloriei, dar am avut parte de niște oameni minunați lângă mine. Și datorită bunătății lor, profesionalismului, dragostei pentru adevăr, chiar dacă printre noi erau securiști și informatori, pentru teatru eram laolaltă. Credința lor mi-a arătat drumul acesta pe care m-a chemat Dumnezeu și pe care-l urmez. Așa a vrut El să apar aici și ei (artiștii) să aibă astăzi o mănăstire”.

Unii dintre noi am mai venit aici în august 2021, când lucrările de renovare a bisericii erau în faza de început, iar celelalte anexe încă nu erau abordate la nivelul pe care îl vedem acum.
Curtea, bogat ornamentată cu flori multicolore, accesoriile bine îngrijite și cu mult simț artistic îți dă impresia de un spațiu al minunilor. Cu adevărat, te afli întru cadru în exclusivitate creat de artiști.

Părintele Valerian a transmis ca mai înainte de a-l întâlni să mergem să luăm cina. Profităm de timpul disponibil și intrăm pe rând să ne închinăm în bisericuță, cu grijă să nu deranjăm slujba Vecerniei.
Deși mică ca spațiu, bisericuța emană un aer de sfințenie aparte. Racla cu moaștele Sf. Mc. Filimon, aflată la intrare pe partea dreaptă, este ceva inedit.

Clinchetul ”clopoțelului” ce anunță cina ne dirijează spre trapeza aflată la etajul clădirii din spatele bisericii. Unul dintre parinții care ne servesc la masă, înalt și cu o figură distinsă, ne spune că a fost fiu duhovnicesc al părintelui Nicolae Bordașiu de la Biserica Sf. Silvestru. Arată o mare bucurie că a întâlnit grupul nostru.

Mulțumim lui Dumnezeu pentru hrană și penntru toate bucuriile trăite și coborâm în curte, la întâlnirea cu părintele Valerian.
Acesta ”urcă din nou pe scenă” (câteva trepte ale clopotniței) pentru a ne da un cuvânt de folos: cuvinte blânde, presărate cu mici picanterii, dar cu mult miez duhovnicesc. Cuvintele Sfinției sale ne întăresc și ne dau imbold spre stăruință în rugăciune, bunătate, lipsirea de prea multe griji lumești și nădejde în mila lui Dumnezeu.

12►

Mulțumindu-i părintelui Valerian pentru îmbărbătare, plecăm spre drumul de coborâre, spre autocar. S-a întunecat, dar Lumina lui Hrisos ne luminează calea, adăugănd câte ”un licurici” de lanternă. Am acumulat atâta energie duhovnicească în aceste două zile, încât acum putem spune: Doamne, fie Voia Ta!

Cu autocarul parcurgem drumul de întoarecere destul de relaxat, însoțiți de fondul sonor spiritual asigurat de domnul șofer Vasile.
Deși cu toții suntem osteniți fizic, suntem încărcați sufletește și de acum medităm la ceea am acumulat în aceste două zile de pelerinaj, căutând ce mai e nevoie să adăugăm la nevoințele noastre zilnice.

În jurul orei 22:30 ajungem la Biserica Popa Rusu.

Multumim lui Dumnezeu , Maicii Domnului și tuturor Sfinților care ne-au ocrotit.
Mulțumim părintelui Cătălin că ne-a răbdat, ne-a purtat de grijă și ne-a povățuit.
Mulțumim domnului șofer Vasile, pentru răbdare, îngăduință și profesionalism.

Elena Grigorescu