De obârşie Sfânta Teodora era din Vânători-Neamţ, fiica lui Ştefan Joldea armaşul, şi a fost singură la părinţi. A pustnicit mai întâi în munţii Vrancei, fiind de metanie de la Mănăstirea Nifon din ţinutul Buzău. Către sfârşitul vieţii ei, când a câştigat darul Sfântului Duh, prin prea multă osteneală şi post, s-a retras în peştera pe care o vedeţi. S-a retras, dar când? Când nu mai simţea foamea, nici setea, nici frigul. Omul duhovnicesc cel desăvârşit nu mai are nevoie de haină, nici de hrană multă şi nu-i mai este frig şi nici frică de nimeni. Căci are în inima sa pe Hristos, Care i se face lui şi haina şi hrana şi toate celelalte, şi-l păzeşte de toate.

Dar de ce în munte şi în pustie? Iată de ce. Sfinţii lui Dumnezeu cei mari şi pustnicii s-au retras din lume, din vâltoarea lumii şi din valurile pline de zgomot, de răutăţi şi de vicleniile cele fără de număr; s-au retras în pustie ca să scape de trei războaie. Care sunt acelea? De auzire, de vedere şi de vorbire (cum scrie în Pateric). Noi avem desigur cinci simţiri şi toate sunt punţi ale păcatului. Dar mai cu seamă ochii şi urechile. Însă şi limba, dacă nu o înfrânăm, este o mare răutate, cum zice Sfântul Apostol Iacov. Deci, sfinţii s-au retras în munţi, ca să scape de aceste trei feluri de răutăţi; să nu aibă cu cine vorbi, să nu vadă pe nimeni, să nu audă pe nimeni, şi să stea pururi în comuniune cu Dumnezeu prin sfânta rugăciune şi meditaţiile sfinte, ca să-I urmeze lui Iisus Hristos Care adesea se ruga singur în munte, noaptea şi uneori chiar şi ziua.

Continuarea →

Aruncându-ne în urmă
Ochii noştri sufleteşti
Către anii din vechime
A vieţii creştineşti,

Mintea noastră se uimeşte
De sfinţenia de-atunci,
Limba fără grai rămâne,
Ne simţim ca nişte prunci.

Căci vedem păgânătatea
Dând război necontenit
Adunările creştine
Din Apus şi Răsărit.

Şi aflăm credinţa sfântă
Ca un foc atunci arzând
Iar Biserica în culmea
Biruinţelor şezând.

Continuarea →

MINUNEA a 43-a

Pentru cel ce s-a îndoit de fecioria Maicii lui Dumnezeu şi s-a izbăvit prin oarecare facere de minune

După şapte sute de ani de la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, era un pustnic, de neam din Atena, înţelept în scripturi şi în fapta bună mai înţelept, cu numele Eghidie. Care, după moartea părinţilor lui, împărţind la săraci averile sale, a plecat din patria sa. Deci călătorind el la Ierusalim, după ce s-a închinat Sfintelor Locuri, s-a dus în părţile cele mai dinăuntru. Iar acolo, găsind o peşteră cu un limpede izvor şi cu vreo câţiva copaci, i-a plăcut mult liniştea locului aceluia. Şirămânând acolo petrecea pustniceşte, fiind hrănit de o cerboaică, care cu dumnezeiasca voie se ducea la el de o mulgea şi cu laptele ei şi cu buruieni se hrănea.
Deci, prin apropierea acelui loc, într-o cetate oarecare se afla un dascăl, întru a cărui minte, diavolul cel ucigător de oameni semănase neghina îndoirii despre fecioria Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, căci îşi zicea în mintea lui: Cum poate să fie Maică şi Fecioară ? Şi se silea sărmanul dascăl să scoată această drăcească gândire din mintea sa, dar nu izbutea.
Continuarea →

„Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6, 14-15.).

Pe acest pământ nimeni nu este fără de păcat. Cu toții suntem păcătoși și vinovați, având fiecare povara păcatelor, patimilor, slăbiciunilor, neatențiilor sale, toate acestea îngreunând viața noastră. Cu toții purtăm un zapis cu diferite păcate, grele, ușoare, multe, puține, de nimeni șterse decât doar de Dumnezeu. Viața noastră întreagă săvârșim neîncetat păcate. Păcătuim cu gândul, cu inima, cu toate simțurile trupești și sufletești. Gândiți-vă câte păcate săvârșim! De aceea cu toții avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu, toți avem nevoie de curățirea tuturor acestor păcate.

Continuarea →

• Lumea vrea să păcătuiască, dar Îl vrea şi pe Dumnezeu să fie bun. El să ne ierte, iar noi să păcătuim. Noi adică să facem orice vrem, iar Acela să ne ierte. Să ne ierte mereu, iar noi să ne vedem de treaba noastră.
• Dacă oamenii nu se vor pocăi, dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu, vor pierde viaţa cea veşnică. Omul trebuie ajutat să priceapă sensul cel mai profund al vieţii, să-şi revină, ca să simtă mângâierea dumnezeiască. Scopul omului este şi să urce duhovniceşte, nu numai să nu păcătuiască.
• Bunul Dumnezeu ne dă binecuvântările Sale cele bogate. Să nu fim nemulţumitori şi să-L întărâtăm, pentru că vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Dacă nu slăvim pe Dumnezeu, atunci El îngăduie să vină o încercare, ca să preţuim lucrurile. Iar dacă le preţuim, atunci Dumnezeu nu îngăduie să se întâmple.
• Bunul Dumnezeu pe toate le va iconomisi în modul cel mai bun, dar este trebuință de multă răbdare și atenție, pentru că de multe ori oamenii, grăbindu-se să descâlcească ițele, mai mult le încâlcesc. Dumnezeu le descâlcește cu răbdare. Aceasta situație nu va dura mult. Dumnezeu va lua mătura…
Continuarea →

Cel ce înșeală

Cu mult timp în urmă, a trăit un boier tare bun. într-o zi, l-a chemat la el pe un ţăran şi i-a spus:
– Uite, omule, fiindcă ştiu că familia ta o duce destul de greu, vreau să te ajut. îţi dau de muncă şi te plătesc foarte bine. Vrei să lucrezi pentru mine?
– Sigur, boierule – a răspuns omul bucuros – ce trebuie să fac?
– Să-mi construieşti o casă, la marginea pădurii.
Ţăranul a plecat bucuros şi, chiar din acea zi, s-a apucat de treabă. Boierul îi dădea bani pentru tot ce trebuia să cumpere, însă omul ce şi-a spus? „E, şi aşa nu mă vede, ce-ar fi să-l înşel?!” Şi, în loc să facă totul aşa cum ar fi trebuit, a început să cumpere lucruri ieftine şi proaste şi să cheltuiască banii ce îi rămâneau. Când a terminat, casa arăta tare frumos pe dinafară, dar ţăranul ştia că n-o făcuse bine şi că, destul de repede, ea se va strica.
Când i-a arătat casa boierului, acesta i-a spus:
– Fiindcă ştiu că tu şi familia ta locuiţi într-o cocioabă mică, îţi fac cadou această casă. De-aia te-am lăsat pe tine să o construieşti şi ţi-am spus acum, la sfârşit, tocmai pentru ca bucuria voastră să fie mai mare.
Acum şi-a dat seama omul de greşeala sa. A vrut să-l înşele pe altul şi, de fapt, singur s-a înşelat. Dacă ar fi fost cinstit şi şi-ar fi văzut de treabă, şi-ar fi făcut un bine lui şi familiei sale. Acum însă, părerile de rău nu mai puteau îndrepta nimic.
în sinea lui, omul s-a jurat să nu mai înşele niciodată pe nimeni.

„După cum ne purtăm noi cu aproapele, aşa Se va purta Dumnezeu cu noi.” (Sfântul Ioan Gură de Aur )

Continuarea →

Poate că cea mai mare calitate a unui om care Îl caută pe Dumnezeu este răbdarea!

Când venea cineva prăbușit sufletește la părintele Cleopa, părintele îi spunea: “Răbdare! Răbdare! Răbdare!”

Răbdarea arată smerenia omului care spune: “Doamne, am răbdare și aștept ca voia Ta să se împlinească, nu voia mea!”.

De cele mai multe ori mă pun și pe mine în această răbdare, dar vă sfătuiesc și pe Dvs. să încercați să vă așezați în ea. Adică, lucrurile trebuie făcute cu răbdare! În tot ce faci, ce întreprinzi, ce gândești, cheia este răbdarea. Părinții spun așa: când vrei să faci un lucru, să iei o decizie importantă, ceva care să-ți schimbe viața sau când ești supărat, mânios pe cineva, așteaptă măcar 3 zile până să iei o decizie!!! De ce? Pentru că în aceste 3 zile se topesc în tine nervii, se topește furia, încăpățânarea, mintea ți se limpezește și vezi lucrurile altfel.

Continuarea →

Dumnezeu a rânduit ca noi, creştinii ortodocşi, să fim judecaţi după poruncile Evangheliei, şi de această judecată depinde destinul nostru veşnic. Este o judecată particulară pentru fiecare creştin imediat după moarte, şi va fi o judecată universală pentru toţi oamenii atunci când va veni a doua oară Domnul nostru lisus Hristos. La amândouă judecăţile însuşi Dumnezeu este prezent şi judecă. La judecata particulară El judecă prin intermediul îngerilor luminii şi îngerilor căzuţi; la judecata universală, va judeca prin intermediul Cuvântului Său întrupat (conform Matei 25; Ioan 5, 22-27).

Raţiunea diferenţei dintre cele două judecăţi este clară. Omul de bunăvoie s-a supus îngerului căzut; el, în consecinţă, trebuie să înceapă prin a-şi limpezi socotelile cu acesta. Creştinul poate face acest lucru pe măsură ce, graţie mântuirii, el rupe toate legăturile cu îngerul căzut. La judecata universală spiritele căzute dimpreună cu oamenii antrenaţi de ele vor fi supuse chinurilor pentru că au păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Pentru aceasta Dumnezeu însuşi, Cuvântul lui Dumnezeu care a îmbrăcat firea noastră omenească, care ne-a mântuit, şi prin care toţi cei ce cazuserăm trebuia să fim mântuiţi, ne va judeca pe toţi cei dintre noi care, căzuţi fiind, nu se vor curaţi prin pocăinţă.

Continuarea →

Sfinţilor români, voi, care sunteţi podoaba neamului nostru şi roada lui cea mai de preţ: mucenici, care aţi murit pentru Stăpânul Hristos; ierarhi, care ne-aţi păstorit cu sfinţenie; cuvioşi, care v-aţi nevoit ca nişte îngeri în trup; mărturisitori, care aţi păzit dreapta credinţă; şi voievozi, care ne-aţi apărat Biserica şi neamul, staţi tari, precum aţi şi stat, înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-vă cu lacrimi să ne ierte păcatele şi să ne întoarcă spre toată fapta cea bună.

Noi credem şi mărturisim că voi, sfinţilor care aţi odrăslit din neamul nostru, sau care aţi venit în aceste părţi pentru a ne lumina cu viaţa sau cu moaştele voastre, vă rugaţi cu dragoste pentru noi şi ne sunteţi cel dintâi ajutor în faţa lui Dumnezeu, şi pentru aceasta ne şi rugăm vouă cu evlavie: păziţi-ne, împreună cu Maica Domnului, de toate greutăţile şi încercările care se abat asupra noastră; nu de cele ce sunt îngăduite spre pocăinţă şi spre întoarcere la Dumnezeu să ne păziţi, sfinţilor, ci de cele care sunt din răutatea şi invidia vrăjmaşilor noştri văzuţi şi nevăzuţi, şi care sunt mai presus de puterea noastră. Izbăviţi-ne, aşadar, cu rugăciunile şi îndurările voastre, de venirea altor neamuri asupra noastră, de războiul cel dintre noi, de secetă, de cutremur, de foc, de potop, de boală şi de toate necazurile pe care din cauza răutăţii noastre le pătimim. Că, iată, cu nenumărate păcate Îl mâhnim pe milostivul Dumnezeu: cu uciderea de prunci cea cumplită, cu desfrânarea cea ruşinoasă, cu hoţii şi viclenii şi minciuni, şi îndeobşte cu toată fapta cea rea. Ne-am îndepărtat sfinţilor, întru totul de Dumnezeu şi de Biserica Sa, şi vă rugăm acum să cereţi pentru noi iertare de păcate, chip de pocăinţă şi râvnă pentru toată fapta cea bună. Si să ne întoarceţi la dragoste pentru Dumnezeu şi pentru Maica Sa şi pentru Biserica cea strămoşească. Ca nu cumva din pricina noastră să fie hulit Dumnezeu printre neamuri, ci mai degrabă să fim un neam întru care să se slăvească sfânt numele Lui. Ca astfel, ridicându-ne la cinstea cea dintâi, să ne închinăm vouă, iubiţi ai noştri sfinţi români, şi să slăvim pe Dumnezeu cel Unul în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Preluat de pe: Doxologia.ro)

Copiii nu se zidesc prin laudele necontenite. Devin egoişti şi iubitori de slavă deşartă. Vor dori întreaga viaţă să fie lăudaţi de toţi, neîncetat, chiar dacă li se spun şi minciuni. Din nefericire, astăzi toţi s-au învăţat să mintă, iar cei iubitori de slavă deşartă primesc minciunile, acestea sunt hrana lor. „Spune orice, fie şi minciună, fie şi ironie”, zic ei. Dumnezeu nu vrea asta. Dumnezeu vrea adevărul. Din nefericire, asta n-o înţeleg toţi, şi fac cu desăvârşire cele potrivnice.

Copiii, când sunt lăudaţi mereu, fără discernământ, sunt luaţi în stăpânire de cel potrivnic. Le răscoleşte egoismul şi, obişnuiţi de mici cu laudele părinţilor şi ale învăţătorilor, pot să înainteze în învăţătură, dar ce folos? În viaţă vor ieşi egoişti, iar nu creştini. Egoiştii nu pot să fie niciodată creştini. Egoiştii vor întotdeauna să fie lăudaţi de toţi, să fie iubiţi de toţi, toţi să-i vorbească de bine, lucru pe care Dumnezeul nostru, Biserica noastră, Hristosul nostru nu le voieşte.

Continuarea →