Jurnal de pelerinaj – Dâmboviţa 31 mai 2014

–Elena Grigorescu–

Data pelerinajului: 31 mai 2014

Participanţi: Diacon Cătălin Cristian Radu-coordonator al pelerinajului, enoriaşi ai bisericii Popa Rusu şi creştini din alte parohii (52 participanţi);

Destinaţia: Târgovişte- Catedrala Arhiepiscopală, Mănăstirea Stelea, Ansamblul Curtea Domnească şi mănăstiri din jud. Dâmboviţa- Mănăstirea Dealu, Mănăstirea Viforâta, Mănăstirea Nucet;

Scopul: înscris în contextul general dedicat anului comemorativ dedicat Sfinţilor Martiri Brâncoveni, dat fiind faptul că majoritatea obiectivelor cuprinse în itinerariul pelerinajului poartă amprenta binefăcătoare a Voievodului-Martir, Sfântul Constantin Brîncoveanu.

Majoritatea participanţilor, dornici de a porni în prima „drumeţie” duhovniceasca din acest an, au venit dis-de–dimineaţa la Sfânta noastră biserică, cu bucurie mare de a fi iarăşi împreună pentru o binecuvântată zi a lui Dumnezeu. Vremea nu se arăta prea generoasă; plouase noaptea, iar ştirile meteo din mass- media prevesteau un cod galben de ploi. Dar, creştinii s-au pregătit sufleteşte de a face faţă provocărilor vremii, conştienţi fiind de supremaţia voii lui Dumnezeu în toate.

Aşadar, vocea Părintelui Georgică la rugăciunea de binecuvântare a călătoriei, genunchii plecaţi ai pelerinilor şi nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu au constituit premizele unui itinerar duhovnicesc menit să adauge o picătură de har în sufletul fiecăruia.

La ora 7,15 pornim la drum. Pelerinii primesc materiale tipărite, conţinând programul pelerinajului şi descrierea sumară a obiectivelor ce urmează a fi vizitate. Călătoria se derulează în acordurile muzicii psaltice şi ale acatistelor, iar stropii de ploaie care cad pe parbrizul autocarului, parcă sunt binecuvântări ai proniei cereşti.

Târgovişte – târg sau loc de târg, este menţionat de bavarezul Johannes Schiltberger, participant la bătălia de la Nicopole din 1396, în memorialul său de călătorie, redactat după 1427. În 1403, Târgovişte apare cu titulatura de oraş (varoş) în tratatul comercial dintre Țara Românească şi Polonia. După 1408, oraşul devine cu certitudine şi reşedinţa de scaun pentru Mihail I. Târgovişte este un municipiu, reşedinţa judeţului Dâmboviţa şi cel mai mare oraş al judeţului Dâmboviţa este situat la 80 km de Bucureşti. Populaţie de aproximativ 89.000 de locuitori.

Vechea Cetate de scaun a Țării Româneşti ne întâmpină fără ploaie. Suntem matinali, aşa că găsim cu uşurinţă loc de parcare în faţa stadionului, aflat în centrul oraşului. Aceasta ne va permite să vizităm toate obiectivele din oraş „per pedes”, fără a purta cu noi bagajele.

Facem o plăcută şi interesantă plimbare prin centrul oraşului, până la Catedrala Arhiepiscopală, aflată într-o piaţă largă, înconjurată de un parc cu flori şi multă verdeaţă şi presărată cu vestigii ale trecutului istoric plin de însemnătate.

Actuala catedrală arhiepiscopală are hramul „Înălţarea Domnului”, este construită in stil bizantin, în cărămidă, cu pridvor deschis, susţinut de 12 coloane. Este în formă de cruce greacă înscrisă. La întretăierea celor doua braţe ale crucii, se înalţă turla naosului cu 12 laturi şi 12 ferestre. Altarul are de asemenea o forma caracteristică, cu o absidă mare în axul longitudinal şi două abside alăturate, servind de proscomidie şi diaconicon.

Sculptura în lemn a catapetesmei este bogată şi aurită. Pictura executată în 1927 de D. Belizarie în stil bizantin, pe fond aurit, rămâne o lucrare de mare valoare a vremii noastre. Din fosta mitropolie, se mai păstrează o icoană de argint aurit cu capul Maicii Domnului şi un epitaf din 1828 lucrat în pluş roşu, cu mătase şi fir. În partea dreaptă a bisericii, se află racla cu sfintele moaşte ale Sfântului Nifon, primul sfânt canonizat pe pământ românesc şi cel care a alcătuit Rugăciunea de Dezlegare care se citeşte la Slujba înmormântării.

Sfântul Ierarh Nifon este sărbătorit în Mitropolia Târgoviştei pe 11 august, cinstit fiind ca patriarh al Constantinopolului şi ctitor al catedralei din Târgovişte.

Suntem mulţumiţi că putem participa măcar la ultima parte a Sf. Liturghii, că ne-am închinat la Sfintele Moaşte şi că ne-am bucurat de frumuseţea arhitecturii şi picturii bisericii arhiepiscopale.

După ieşirea din biserică, străbatem parcul ce o înconjoară în care se află o mulţime de „urme” ale istoriei locului.

Ansamblul arhitectural al Mănăstirii Stelea reprezintă o zonă cu profunde implicaţii în evoluţia urbanistică a oraşului medieval, cu construcţii ridicate pe parcursul mai multor veacuri, ultima fiind ctitoria lui Vasile Lupu din anul 1645.

Mănăstirea a fost ridicată în a doua jumătate a veacului al XVI-lea de negustorul Stelea, menţionată în 1582 de un hrisov prin care Mihnea Turcitul întărea o danie făcută mănăstirii. Către mijlocul veacului al XVII-lea, domnul Moldovei ridică din nou, între anii 1636-1637 şi 1644-1645, biserica păstrată până astăzi, o nouă casă egumenească (Casa Nifon), chilii şi ziduri de incintă.

Ne închinăm în Sf. Biserică, la racla cu sfinte moaşte ale Sfinţilor părinţi ucişi în Sinai şi Rait şi admirăm pictura de un specific aparte.

Ne bucurăm de o primire plină de căldură din partea părinţilor mănăstirii, aşa că avem prilejul fericit de a primi explicaţii clare şi semnificative referitoare la trecutul, construcţia, viaţa şi importanţa mănăstirii Stelea de la părintele ieromonah, ghidul local.

Ne reîntoarcem la autocar, pentru a lua ceva din merindele de drum şi a merge spre Ansamblul Curtea Domnească, un imens spaţiu natural, care ne va permite să luăm totodată şi o mică gustare.

Ansamblul Curtea Domnească cuprinde: Biserica Domnească, Muzeul în aer liber (ruinele Palatului Domnesc şi ale accesoriilor acestuia) şi Turnul Chindiei.

Primul document referitor la Curtea Domnească se datorează lui Mihail I, fiul şi urmaşul lui Mircea cel Bătrân . În jurul anului 1415, Mircea cel Bătrân adaugă şi primul lăcaş de cult, cunoscut sub numele de Biserică – paraclis sau Biserica Doamnei.

La biserica Domnească, grupul nostru este întâmpinat de ghid, care dă informaţii clare şi la obiect asupra istoricului acesteia, intrând într-un dialog activ cu Matei, fiul părintelui Diacon, care se dovedeşte la vârsta de 7 ani, un bun cunoscător al istoriei acestor locuri.

După 1431, când Târgovişte rămâne singura capitală a Țării Romaneşti, Vlad Dracul (1437 – 1448) iniţiază ample lucrări de construcţie, transformând curtea iniţială într-un adevărat ansamblu rezidenţial: casa mare domnească, zidul de incintă, care include şi biserica, iar perimetral, la cca 30 m spre sud-vest şi nord, marele şanţ de apărare. Urmaşul şi fiul său Vlad Țepeş (1456 -1462) completează ansamblul cu binecunoscutul turn de apărare şi supraveghere, supranumit mai târziu, Chindia. O ultimă construcţie aparţinând acestei perioade de dezvoltare a Curţii Domneşti o constituie Biserica Sf. Vineri, ridicată în extremitatea de sud – est a Curţii Domneşti.

La sfârşitul secolului al XVI-lea sunt iniţiate noi lucrări de fortificaţie şi construcţii. Promotor al acestora, domnitorul Petru Cercel (1583-1585), ridică un nou palat, biserica mare a curţii, primul apeduct, fortificaţiile, care aduc suprafaţa Curţii Domneşti la cca 29.000 mp, arie pe care a păstrat-o până la sfârşitul funcţiei sale de reşedinţă, incluzând în incintă şi biserica Sf. Vineri. Spre exterior, către est, până în râul Ialomiţa, amenajează Grădinile domneşti.

Răstimpul cuprins între 1639 şi 1654, care corespunde ultimei părţi a domniei lui Matei Basarab, constituie perioada de maximă înflorire a reşedinţei voievodale. Casele domneşti sunt reparate şi amplificate, zidul de incintă dublat, iar la sud se construieşte Baia turcească. Tot acestei perioade îi aparţine Casa Bălaşa – Azilul, datorat soţiei lui Constantin Şerban, înălţat la 1656, lângă biserica Sf. Vineri.

Curtea Domnească cunoaşte o nouă şi ultimă restaurare şi amplificare în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, între anii 1694 – 1714. Se refac parţial Casele Domneşti, unindu-se între ele cele două corpuri existente. În exteriorul curţii apare Foişorul din piatră, în grădinile domneşti şi Casele iazagiului şi coconilor, spre sud. Biserica Mare a fost împodobită cu o noua tâmplă (1693), interiorul fiind repictat integral. Chiar dacă au existat intervale de timp când reşedinţa este părăsită temporar în favoarea Bucureştilor, concomitent cu distrugerile provocate de războaie cum sunt cele de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui următor, sau după 1660, până la domnia lui Brâncoveanu, revenirea voievodului la Târgovişte ducea automat şi la refacerea vechii curţi voievodale. Însă, după sfârşitul tragic al lui Constantin Brâncoveanu, din 1714, Curtea Domnească, fiind părăsită definitiv în favoarea noii capitale, se degradează progresiv, majoritatea construcţiilor existente până la acea dată căzând în stare de ruină.

În secolul al XIX-lea, ruinele Curţii Domneşti, simbol naţional al unui trecut încărcat de glorie, vor juca un rol de seama în renaşterea spirituală şi politică a ţării. Restaurările încep încă de timpuriu, între 1847 şi 1852, din iniţiativa prinţului Gheorghe Bibescu, cu Turnul Chindia. Mai târziu, Comisiunea Monumentelor Istorice, între 1907-1910, restaurează Biserica Mare Domnească, iar, peste 30 de ani, arheologul târgoviştean Virgil Drăghiceanu degajează ruinele aflate în partea de nord – est a ansamblului. Cele mai ample lucrări de restaurare şi cercetare sunt întreprinse între 1960 şi 1977, pe întreaga suprafaţă a Curţii Domneşti. Din anul 1967 Curtea Domnească este transformată în ansamblu muzeal al Muzeului Judeţean Dâmboviţa. în prezent, face parte din Complexul Naţional Muzeal „Curtea Domneasca” Târgovişte.

Ascensiunea în turnul Chindiei, pe lângă exponatele interesante pe care le găzduieşte, ne dă prilejul de a admira de sus întregul ansamblu istoric şi panorama oraşului.

Tot timpul vizitării complexului arhitectural, vremea a fot plăcută şi fără ploaie, deşi norii ameninţau din toate direcţiile. Ne-am dat seama de faptul că „codul” lui Dumnezeu are culoarea inimii celui care vine în întâmpinarea dragostei Lui fără de margini, Care pe toate le face posibile.

Ajungem la autocarul nostru şi ne continuăm pelerinajul; ne deplasăm cam 7 Km în direcţia Sinaia (Pucioasa), spre comuna Aninoasa, la Mănăstirea Viforâta.

Tradiţia orală şi unele documente mai vechi sau mai noi aduc informaţii că pe locul sfintei mănăstiri a existat o ctitorie şi mai veche, de pe la jumătatea secolului al XV-lea (1447-1456), aparţinând domnitorului Vladislav Voievod Basarab.

Din cronici, reiese că prima atestare documentară a Mănăstirii Viforâta este anul 1530, iar primul ctitor este voievodul Vlad Vodă al V-lea (Vlad Înecatul), coborâtor din neamul voievodului Vlad Călugărul. Domnitorul Vlad Vodă al V-lea construieşte o biserică obişnuită, apărată de un zid înalt. Scurta lui domnie dintre anii 1530-1532, sfârşită prin înecarea în apele Dâmboviţei, la Plopeştii de Ilfov, nu i-a dat răgaz să termine Mănăstirea Viforâta, unde avea intenţia să facă o gropniţă domnească şi, de aceea, a fost înmormântat la Mănăstirea Dealu. Voievodul Matei Basarab (1632-1654), considerat al doilea ctitor al Mănăstirii Viforâta, împreună cu soţia sa, Elena Doamna, reface mănăstirea, iar în locul călugărilor greci care au fost la început, sunt aduse călugăriţe.

Un alt moment important din istoria Mănăstirii Viforâta îl constituie domnia celui de-al treilea ctitor, a voievodului martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714) şi a soţiei sale, Maria Doamna. Faţă de starea precară în care se afla Mănăstirea Viforâta, Doamna Maria iniţiază un amplu program de renovare a bisericii, pardosind-o cu lespezi de piatră, lărgindu-i ferestrele, ridicând noi chilii, înălţând zidul împrejmuitor şi reconstituind vechea pictură. Mănăstirea a avut de suferit de pe urma cutremurelor ce s-au produs.

Sub directa îndrumare a Patriarhilor Justin Moisescu (1977-1986) şi Teoctist (1986-2007), au fost zidite din temelie părţile de est, vest şi nord ale chiliilor avariate de cutremurul din 1977. Odată cu acestea s-a terminat şi Paraclisul cu hramul Sfântului Prooroc Ilie, în anul 1994, aflat pe latura de nord a chiliilor.

Mânăstirea Viforâta are doua hramuri, unul închinat Naşterii Maicii Domnului, prăznuit pe 8 septembrie şi al doilea închinat Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, prăznuit pe data de 23 aprilie.

Catapeteasma actuală este din lemn de tei aurit şi este sculptată de renumitul artist Karl Stork, într-o îmbinare de stil gotic şi bizantin, în anul 1864. Naosul are abside semicirculare care sunt decorate cu Sfinţi Militari. Din vechea pictură a bisericii realizată în timpul marelui ban Grigorie Brâncoveanu la începutul secolului al XIX-lea afectată de cutremurul din anul 1977, a mai rămas, după restaurare doar primul registru de pictură în ulei care are o expresie realistă. Cel de-al doilea registru şi turlele din naos şi pronaos s-au refăcut în frescă având o pictură neobizantină. Pe suprafaţa centrală a turlei naosului, este înfăţişat Iisus Pantocrator, înconjurat de cetele îngereşti. Medalionul circular este dublat de o bandă pe care se desfăşoară următoarea inscripţie: „Vedeţi, vedeţi că Eu sunt Dumnezeu, Care am plouat mană în pustie şi am izvorât apă din piatră„. In pronaosul spaţios de formă dreptunghiulară sunt pictate portretele votive ale marelui ban Grigorie Brâncoveanu şi al jupânesei Safta, alături de ei, răsar ca prin ceaţă capetele primilor ctitori. Pe suprafaţa centrală a turlei pronaosului, este înfăţişată Maica Domnului Oranta, purtând la piept pe Iisus Emanuil, care binecuvântează cu amândouă mâinile. Medalionul circular este dublat de o bandă pe care se desfăşoară următoarea inscripţie: „De mult proorocii te-au proorocit pe tine, Curată Fecioară Născătoare de Dumnezeu„. Deasupra uşii de la intrare se observă pictat în medalion chipul Mitropolitului Primat Konon Donici Arămescu. Pridvorul deschis este adăugat de voievodul martir Constantin Brâncoveanu în 1713, fiind încadrat de arcade largi, susţinute de stâlpi, înfăţişând scene din Apocalipsă: bucuria raiului împărtăşită de toţi sfinţii iar „chinurile iadului” constituie cea mai reprezentativă pictură impresionând puternic pe oricine trece pragul bisericii.

Paraclisul Mănăstirii Viforâta se află în partea de nord a incintei, în rândul chiliilor. A fost ridicat în urma stricăciunilor provocate de cutremurul din 1977 şi sfinţit în anul 1994.

Biserica din cimitir, cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a fost ridicată de banul Grigorie Brâncoveanu, în anul 1830. Deasupra uşii de la intrare, este macheta bisericii din cimitir şi Mântuitorul Iisus Prunc dormind cu mâna dreaptă sub cap însoţită de versetul Vechiul Testament: „Sculându-se a adormit ca un leu.”

Măn. Dealu

Prima biserică datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea sau începutul secolului al XV-lea, din timpul lui Mircea cel Bătrân. Pe locul ei domnitorul Radu cel Mare (1495-1508) a construit o prea măreaţă biserică din cărămidă placată cu piatră şi împodobită în chip deosebit. Ea avea să fie luată ca exemplu de către urmaşul lui Radu, Neagoe Basarab (1512-1521), atunci când a ridicat biserica episcopală din Curtea de Argeş.

Se ştie că pe vremea lui Mircea cel Bătrân existau mai multe mănăstiri “despre care nu ştim când şi de cine au fost întemeiate”, printre ele numărându-se şi Mănăstirea Dealu. Dar lăcaşul iniţial nu a rezistat prea mult astfel că, la sfârşitul aceluiaşi secol, domnitorul Radu cel Mare (1495-1508) a hotărât ridicarea unui ansamblu mănăstiresc din temelie, pe locul celui existent, din diverse motive: “fie că acest sfânt locaş se năruise în timpul îndelungatei sale existenţe, fie că Voievodul voia să facă lângă capitală un «edificiu» care să întreacă pe cele existente atunci în «splendoare», fie, în sfârşit, că – după spusa tradiţiei – voia să ridice peste «oasele scumpe ale moşilor săi» o biserică măreaţă.” Astfel că, la 26 august 1499, domnitorul începu a zidi mai întâi clădirile din jurul mănăstirii, în principal clopotniţa, abia apoi urmând a se ocupa şi de biserică. Toate acestea se cunosc dintr-o inscripţie a vechii clopotniţe, aflată sub stema lui Radu cel Mare: “Cu mila lui Dumnezeu, Io Radul Voevod, fiul lui Vlad Voievod, Domn a toată ţara Ungrovlahiei, începu acest turn [clopotniţă] al sfântului părintelui nostru Nicolae făcătorul de minuni în anul 7007 [1499] luna august 26 zile.”

Biserica nu a fost complet terminată, pictura ei urmând a fi realizată abia peste câţiva ani, în timpul lui Neagoe Basarab (1512-1521). După mărturia acestuia din urmă, “Radul Voievod a trecut din această viaţă de deşertăciune şi acest mai sus zis hram l-a lăsat nesăvârşit de Sfânta Scriptură”, fapt care l-a determinat ca să o termine el, pentru ca “să ne numim şi noi ctitori cu mai sus numitul Radu voevod, ctitor şi clăditor al acestui hram”.

După moartea lui Mihai Viteazul (1593-1601), mănăstirea avea să fie jefuită şi distrusă parţial, atât în timpul conflictelor armate cât şi de către tâlharii ocazionali. În anul 1610, la 29 decembrie, pe când domnul ţării Radu Şerban (1602-1611) petrecea la Târgovişte, principele ardelean Gabriel Báthory a trecut cu oastea prin pasul Branului şi a pătruns în Ţara Românească. Cum Gabriel Báthory îşi stabilise sediul la Târgovişte, mănăstirea Dealu a fost printre primele lăcaşuri ce au căzut victimă jafului şi distrugerii.

De starea jalnică în care se afla mănăstirea după trecerea oştilor jefuitoare a fost impresionat voievodul Radu Mihnea care, venind în 1614 să se închine bisericii şi să înalţe rugăciuni lui Dumnezeu şi Sfântului Ierarh Nicolae, a găsit “sfântul lăcaş stricat şi lovit şi sărăcit şi jefuit şi surpat cu totul de Unguri”.

Fiind o importantă ctitorie şi necropolă domnească, mănăstirea a beneficiat mai departe de purtarea de grijă a voievozilor iubitori de neam şi frumos ce au contribuit la refacerea ansamblului ori a bisericii, înscriindu-se pe linia ctitorilor de seamă. De pildă, despre Matei Basarab (1632-1654) se spune că a desfiinţat în anul 1639 închinarea făcută mănăstirii Iviron din Muntele Athos, totul din dorinţa ca acest sfânt locaş să nu ajungă cumva pe mâna călugărilor străini de neam.

Nici marele domnitor şi ctitor Constantin Brâncoveanu (1688-1714) nu a rămas nepăsător la suferinţele mănăstirii – căci incursiunea austriecilor în Muntenia (1689-1690) pricinuise multă pagubă.

Dar domnia fanarioţilor nu avea să aducă nimic bun nici ţării şi nici mănăstirii Dealu, la delăsarea şi sărăcirea generală adăugându-se jafurile turcilor din 1738, din timpul războiului cu austriecii. În plus hotarele moşiile erau încălcate mereu, astfel că veniturile erau numai cu numele. Nici râvna egumenului Dionisie Lupu (1769-1831), viitorul mitropolit al Ţării Româneşti, nu a izbutit să facă mare lucru, deşi nu a rămas nepăsător la lipsurile mănăstirii. Din păcate, cutremurul din 26 octombrie 1802, rămas în amintirea cronicilor ca unul înfricoşător, “a risipit toate la pământ”, dar nu l-a învins şi pe egumen care “de iznoavă al doilea rând l-au făcut la loc, încă şi mai cu adaos”, împrumutând bani şi solicitând ajutoare de prin toate părţile.

Dar viaţa la Mănăstirea Dealu a continuat să fie plină de greutăţi. Degeaba a trecut-o Ioan Caragea (1812-1818) în rândul mănăstirilor de prim rang, veniturile ei erau neînsemnate şi insuficiente pentru întreţinerea curentă şi efectuarea reparaţiilor. La toate acestea s-au adăugat cutremurele de pământ, căci după cel din 1802 a urmat unul şi mai puternic în 1838 – când au căzut turlele mici, asemenea şi paraclisul. În urma lor s-au făcut nişte reparaţii minore, restul ajungând de ruină.

De această stare jalnică a aflat domnitorul Gheorghe Bibescu (1843-1848). Implicarea sa în viaţa Mănăstirii Dealu s-a datorat faptului că a fost un “idolatrizator al trecutului nostru”, fapt pentru care la înscăunarea sa din 1843 de la Curtea Veche, el a depus jurământul îmbrăcat în costumul lui Mihai Viteazul, al cărui mormânt de la Dealu l-a vizitat la scurt timp după aceea. Dorinţa lui de a fi un imitator al bravului voievod muntean l-a determinat să-şi îndrepte atenţia dar mai ales finanţele către biserica ce adăpostea capul ilustrului său înaintaş.

Pe la începutul veacului al XX-lea la Mănăstirea Dealu s-a mutat Şcoala copiilor de trupă, pentru ca, din 1912, aici să fiinţeze liceul militar “Nicolae Filipescu”, purtând numele celui care a stăruit mult la înfiinţarea sa. Cu acest prilej s-au înlocuit toate clădirile perimetrale, din vechiul ansamblu păstrându-se numai biserica şi clopotniţa. Fostele chilii au fost înlocuite cu un rând de clădiri cu etaj ce au transformat mănăstirea într-o cazarmă, preotul-profesor de Religie urmând a săvârşi şi cele sfinte în biserică.

Dar cutremurul din 1940 a pricinuit mari distrugeri, năruind turlele bisericii, partea superioară a clopotniţei şi clădirile liceului. Liceul s-a mutat la Predeal, iar biserica şi restul au rămas în paragină câţiva ani buni.

Toate acestea au durat până în timpul păstoririi părintelui patriarh Justinian Marina când, cu concursul autorităţilor, au început lucrările de consolidare şi refacere ale străvechiului monument.

La Mănăstirea Dealu se păstrează o părticică din moaştele Sfântului Nifon, precum şi o icoană mare a sa, realizată în stilul începutului de secol XIX, stil ce abandonase canoanele bizantine împrumutând trăsăturile realiste ale artei apusene. Vedem cum, peste veacuri, în memoria neamului, numele Sfântului Nifon şi al Voievodului Radu au rămas legate unul de celălalt, după cum fuseseră în viaţă, aşa şi după moarte, din pricinile mai sus arătate.

Mănăstirea este o adevărată necropolă, aici se găsesc mormintele:

• Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1447) şi fiul său Nicolae;

• Vladislav al II-lea (1448-†1456), cel ucis de Vlad Ţepeş;

• Radu cel Mare (†1508), aflat în partea stângă;

• Jupâniţa Caplea, sora lui Radu cel Mare (†1511);

• Vlăduţ Voievod sau Vlad cel Tânăr, fratele lui Radu (†1512);

• Radu Vodă Bădica, fiul domnitorului (1523-†1524)

• Vlad Înecatul (†1532), fiul lui Vlad cel Tânăr şi al Doamnei Anca, înecat în râul Dâmboviţa;

• În 1603, prin grija deosebită a clucerului Radu Buzescu, capul voievodului Mihai Viteazul (1592-1601) a fost înmormântat în partea dreaptă a pronaosului;

• Principele moldovean Mihail Movilă (†1608), ginerele domnitorul muntean Radu Şerban care, murind la Târgovişte, a fost adus de mama sa la Dealu;

• Călugări, precum caligraful Mihail Rusin, răposat în 7122 (1613-14) şi egumenul Matei al Mirelor (†1624).

Dintre toate aceste morminte, cele care se remarcă în mod deosebit sunt cele ale lui Radu cel Mare şi ale lui Mihai Voievod Viteazul, rânduiţi de o parte şi de alta a intrării în naos. Alăturarea celor doi voievozi, atât de diferiţi ca temperament – unul renumit pentru spiritul pacifist, celălalt pentru bătăliile sale – nu pot decât să ne ducă cu gândul la faptul că nepătrunse sunt judecăţile Domnului şi încurcate căile istoriei care ne pun în faţa unor asemenea situaţii, aparent contradictorii.

Încă de la intrare, esti impresionat de aleea bordată de trandafiri de o varietate coloristică greu de exprimat.

Bogăţia florilor şi gustul cu care acestea sunt plantate se regăsesc în toată curtea mănăstirii, îngrijită desăvârşit.

Biserica Mănăstirii Dealu (Hram Sf. Nicolae). Modul în care a fost zidită biserica a fost extrem de ingenios, ca atare ea a şi durat de-a lungul secolelor, fiind unul dintre puţinele monumente care s-au păstrat cu aspectul lor original. A fost realizată din materialul tradiţional, cărămida, dar zidăria respectivă a fost dublată de o cămaşă de piatră albă făţuită, blocurile fiind legate între ele cu scoabe din metal fixate în plumb. Inevitabil, pe alocuri piatra şi-a schimbat culoarea, fapt care nu îi ştirbeşte cu nimic farmecul.

Având în vedere legăturile strânse care au existat între ctitoria de la Dealu şi cea de la Curtea de Argeş, se crede că acelaşi meşter a lucrat şi la una şi la cealaltă. Numai că, la biserica de la Dealu este mult mai evidentă tendinţa către verticalitate decât la Argeş.

În Biserică, toate se află într-o armonie şi aranjare bine stabilite, conform ierarhiei rânduite ca pe treptele unei scări. În vârful acesteia se află Iisus Hristos, capul Bisericii. Practic, întreaga creaţie, îngerească şi omenească, este o ierarhie ce urcă spre Dumnezeu, fiind în unire cu cele aflate pe treptele mai înalte, acestea atrăgându-le pe cele mai de jos către cele de sus.

Paraclisul de la Dealu este şi el de mici dimensiuni, fiind inclus în latura sudică a corpului de chilii terminat în 1958.

Ne despărţim cu greu de aceste locuri; mai admirăm odată „raiul florilor” şi plecăm spre casă, dar până acolo, după vreo 20 km mai facem un popas la o altă frumoasă mănăstire, Măn. Nucet. Numele mănăstirii vine de la aşezarea ei: într-un loc cu mulţi nuci, plantaţie de nuci. Originile mănăstirii se pierd în negurile pecetluite ale Evului Mediu, dar un lucru ştim cu siguranţă: era singura vatră de rugăciune aflată la sud de Târgovişte, „pe vechiul drum al olacului”; singura mănăstire, dintre cele câteva care înconjurau vechea capitală a Țării Româneşti, aflată nu înspre munţi, ci aşezată direct în câmpie, în lunca Dâmboviţei, la numai 16 km distanţă de reşedinţa domnitorilor valahi. Dar, ca toate celelalte mănăstiri, şi Nucet era un loc fortificat. Acest lucru i-a adus, de-a lungul timpului, culmea, mai mult deservicii, fiind asediată şi prădată în mai multe rânduri.

După precizările lui Nicolae Iorga, primul ctitor al aşezământului a fost jupan Gherghina Pârcălab, un unchi al lui Radu cel Mare, ctitorul Mănăstirii Dealu. Boierul a fost secondat în această antrepriză duhovnicească de soţia sa, Neaga.

Alţi cercetători, între care prof. C.C. Giurescu, consideră că începuturile lavrei trebuie căutate înainte chiar de 1400, ceea ce ar spori şi mai mult încărcătura istorică şi spirituală a locului. Oricum ar fi, Nucet apare fără echivoc într-un act de Cancelarie domnească, pe vremea lui Neagoe Basarab (ctitorul Curtea de Argeş), in care se spune cum Vlad Călugărul (1485-1495) o înzestrase cu … Munţii Bucegi (Buciaci, cum se numea respectivul masiv în limba epocii). Însă, o tradiţie şi mai veche decât aceste cronici omologate, se încăpăţânează să afirme că Nicodim de la Tismana ar fi adevăratul ctitor, în ciuda pisaniei de la 1848, care afirma ca totuşi Gherghina este adevăratul întemeietor. Oricum ar fi, istoria respectabilă a mănăstirii o face demnă de titlul de venerabila doamnă între aşezămintele Arhiepiscopiei Târgoviştei.

Și iarăşi, cert este faptul de la anul 1861 biserica rezidită din temelie este finalizată, domnitor la data redactării pisaniei fiind Al. I. Cuza, iar Nifon mitropolit primat. Câţiva preoţi, donatori particulari cu dare de mână, dar mai ales „poporenii” sunt autorii acestui act reparatoriu, de justiţie edilitară şi duhovnicească. Curios este că mănăstirea a ajuns să cadăîin ruină, când asupra ei s-au revărsat din plin (documentele o confirmă) donaţii peste donaţii ale majorităţii domnitorilor şi aristocraţilor munteni?

Povestea tristă începe în anul 1592, când Nucet este închinată mănăstirii Duşca, aflată la sud de Dunăre, sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Este perioada când călugării greci, profitând de generozitatea şi compasiunea românilor, au devastat şi ruinat literalmente mare parte din mănăstirile din Muntenia şi Moldova. Acest jaf îl întrece, de departe, pe cel practicat de turci, dar şi valul distrugerilor din perioada comunistă. „Fraţii” noştri greci, dreptmăritori creştini, care au privit secole de-a rândul Principatele ca pe o colonie bună de jefuit, au distrus – prin proasta administrare şi furt pe faţă – floarea aşezămintelor monahale ale românilor de la sud de Carpaţi.

Și războiul turco-austriac (1736-1739) a lăsat urme adânci. Apoi, cutremurul din 1738, dar ale cărui efecte devastatoare au fost atenuate de generozitatea familiei Văcărescu (Enache şi Barbu), care a făcut mult bine aşezământului. Însă, schimbările esenţiale au avut loc între anii 1840-1848, când biserica a fost reconstruită din temelii.

Întâlnirea aşezământului cu acţiunea grecească a mai fost consemnată în anul 1821, când, în luna aprilie, Alexandru Ipsilanti stabileşte cartierul general al Eteriei la Târgovişte, „capitala dacică”, în opinia revoluţionarului elen. Chiar aici, la Nucet, a avut loc o cumplită bătălie între turci şi greci, aceştia din urmă opunând o rezistenţă feroce. Dar armatele conduse de Ioan Colocotroni şi Gherasie Orfano (eroii militari ai campaniei, din partea creştinilor) au pierdut în faţa oastei lui Chihaia Bei. Culmea, locuitorii Târgoviştei au răsuflat uşuraţi când grupul expediţionar creştin a părăsit teritoriul lor, deoarece „orice eterist simplu se ducea după bunul sau plac cu câţiva tovarăşi, şi jefuia”, ne asigură relatările vremii. Mai mult, grecii au smuls plumbul chiar şi de pe biserica Mitropoliei!

In data de 15 martie 1994, în cadrul şedinţei Consiliului Eparhial, s-a hotărât reînfiinţarea Mănăstirii Nucet, ca mănăstire de maici, cu hramul statornicit pe vremuri de Jupan Gherghina: Sf. M. Mc. Gheorghe Purtătorul de Biruinţă. Bine ales acest hram, pe deplin conform cu tragismul istoriei locului, dar şi cu renaşterea hărăzită. Căci, după nenumărate incidente (unul din ele: în urma prăbuşirii bolţii naosului, acum câţiva ani, edificiul s-a acoperit provizoriu cu şipci şi carton; acoperişul improvizat nu a fost bine pus, apa s-a infiltrat si a deteriorat stratul suport al zidăriei, şi a dus la descompunerea mortarului şi prelingerea lui pe stratul pictural), implicarea directa a IPS Dr. Nifon Mihăiţă, Arhiepiscopul Târgoviştei, a făcut ca lucrurile bune să intre pe un făgaş accelerat.

Astfel, în noiembrie 2004, Mănăstirea Nucet poate spune ca a mai încheiat o etapă în viaţa sa tumultoasă, prin sfinţirea de care a avut parte. Poate că şi existenţa izvorului de leac (aflat în vecinătatea mănăstirii) a contribuit cumva la faima locului şi la dragostea cu care credincioşii înconjoară sfântul lăcaş. Oricum, maicile (în număr de 10) se pot ruga în tihnă, într-o biserică superb restaurată, în duhul primei ctitorii, la adăpostul veghetor al Sfântului protector Gheorghe, departe de tumultul grijilor şi al lumii dezlănţuite…

Maica stareţă Andreea este şi ghidul nostru; are multă răbdare şi este dispusă să ne dea multe informaţii şi să răspundă la întrebările noastre. Are un „cerber” adevărat, care o însoţeşte prin curte tot timpul, un căţel mic şi vesel.

Deoarece vremea ne permite, atât ca încadrare în timp, cât şi condiţii meteo favorabile, mergem în grup spre fântâna cu apă cu puteri tămăduitoare, trecând mai întâi prin curtea frumos amenajată, cu multe vestigii ale trecutului istoric, dar şi pe lângă o mică grădină zoologică.

Cu sufletul plin de bucurie, cu satisfacţia că ne-a ajutat Dumnezeu să ne mai îmbogăţim în har şi credinţă, ne întoarcem spre casă, cu gândul deja la viitorul pelerinaj!

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!