— Elena Grigorescu —
Data pelerinajului: 17 septembrie 2016
Participanţi: enoriași ai bisericii Popa Rusu (53 participanți);
Programul pelerinajului: Mănăstirea Clocociov, Mănăstirea Brâncoveni; Catedrala Metropolitană Craiova; Mănăstirea Jitianu
Scopul: cunoașterea de noi obiective duhovnicești din județele Olt și Dolj
În dimineața zilei de sâmbătă, 17.09.2016, după ce am luat binecuvântarea părintelui paroh și cu rugăciunea de călătorie rostită de Părintele Alexandru Pleșcan, însoțitorul grupului nostru, ne îmbarcăm în autocarul alocat de Agenția Basilica Travel, având ca șofer o mai veche cunoștință din alte pelerinaje, dl. Veniamin Rusu (Beni). Plecăm de la Biserica Popa Rusu la ora 6,45.
Cu un mic popas la o benzinărie din jud. Olt, ajungem la primul obiectiv al pelerinajului, mult așteptat de majoritatea participanților- Mănăstirea Clocociov- cunoscută acestora pentru Cuviosul Visarion Coman, unul din cei mai de seamă duhovnici pe care i-a avut țara noastră.
Mănăstirea Clocociov are 42 viețuitoare și viață de obște.
Are ca Hramuri: Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil (biserica veche) și Nașterea Maicii Domnului (Biserica nouă).
Din documente, existența mănăstirii din acest loc este atestată – fără a i se cunoaște și numele – în vremea lui Neagoe Basarab (1512-1521), când este citată în legătură cu un schimb de proprietate intervenit între egumenul acesteia și clucerul de la începutul veacului al XVI-lea, Manea din Perșani, ctitorul mănăstirii Seaca-Mușetești. Nu lipsit de importanță este și actul de închinare, emis în 1625 de Alexandru Coconul, prin care acesta – date fiind probabil condițiile nefavorabile în care se găsea Clocociovul, și dorind „să nu piară pomana ctitorilor de mai înainte”. In primele decenii ale veacului al XVII-lea, noi greutăți se abat asupra așezământului, ca urmare a cutremurului din 1628, cât și a unor incendii, care îi distrug „cărțile de moștenire și o parte din avere”. Toate aceste evenimente și împrejurări justifică nevoia și realizarea celei mai esențiale prefaceri cunoscute până azi în istoricul monumentului, cea din timpul domniei lui Matei Basarab.
Mult mai târziu, devenită mănăstire de maici, sub auspiciile stareței Mihaela Tamaș și cu sprijinul financiar al Episcopiei, are loc la Clocociov inițierea și realizarea, între 1980-1982, a celei mai complete restaurări, care a readus treptat monumentul la starea în care se găsește azi.
Mănăstirea se bucură azi de condiții de viață moderne, dar aceasta este rodul strădaniei obștii sale, în mod deosebit se observă grija deosebită pentru buna gospodărire a incintelor și a curților interioare. Pe lângă multe specii de plante specifice zonei europene, se observă cultivarea de specii de plante mediteraneene (buganvilia) si a unor cactuși deosebiți.
În forma în care se prezintă astăzi, prin arhitectura sa, mănăstirea Clocociov – cu toate degradările succesive, datorită restaurării care a căutat să respecte și să păstreze trăsăturile vechii așezări – se înscrie între monumentele de la mijlocul veacului al XVII-lea, dominate încă de caracteristicile stilistice ale epocii lui Matei Basarab.
Cuviosul Visarion Coman s-a stabilit la această mănăstire ca urmare a mai multor căutări ale maicii Mihaela Tamaş, care îndemnată fiind de Episcopul Iosif Gafton de la Episcopia Argeşului şi Vâlcei, a venit în acest loc aproape părăsit.
Aici mai vieţuiau doar trei călugăriţe bătrâne, care voiau să plece într-o mănăstire mai mare, neputându-se întreţine singure. La rândul lor, se rugaseră îndelung să trimită Dumnezeu pe cineva doritor a sta aici, pentru că toţi cei care ajungeau şi vedeau paragina în care se afla mănăstirea renunţau.
Începutul la Clocociov a fost foarte anevoios: biserica era în paragină, clădirile mănăstirii erau în ruină – abia s-au găsit două-trei camere locuibile, zidurile incintei erau dărâmate, nu exista un drum de acces spre oraş, ci doar o potecă de picior, peste dealurile dinspre sat. S-a început cu reconstrucţia părţii de apus a incintei, apoi s-a continuat cu celelalte, precum şi cu biserica subzidită, acoperită cu tablă de aramă, căreia i-au fost reconstruite turlele conform proiectului iniţial din secolul al XVII-lea; s-a restaurat clopotniţa, s-au întărit zidurile de incintă, s-a zidit deasupra pivniţei, pe locul vechilor case egumeneşti, o sală de muzeu.
La toate aceste lucrări, Părintele a avut un rol important, atât prin climatul duhovnicesc pe care l-a creat în rândul obştii de atunci, liturghisind zilnic şi povăţuind maicile, cât şi prin participarea efectivă la munca de şantier, obositoare şi foarte anevoioasă, în condiţiile materiale precare ale mănăstirii.
Cum însuşi o spunea, a fost trimis de Dumnezeu în această parte a ţării, mai vitregită de vremuri, având misiune de apostol. Un apostol nu atât al cuvântului public, pentru că nimeni nu a auzit vreodată o predică rostită de dânsul la amvon, cât mai ales unul al exemplului şi al poveţelor personale, date cu timp şi fără timp, la scaunul de spovedanie. „Lumea în Oltenia are credinţă mai puţină şi cred că Dumnezeu a vrut să facă aşa cu acest loc, pentru ca lumea să vină aici, să aibă parte de o învăţătură, de o spovedanie, de puţină mângâiere în necazuri şi ispite”, spunea Cuviosul Visarion.
Restaurarea bisericii vechi a mănăstirii a fost finalizată în anul 1982.
Deşi slăbit fizic și măcinat de boală, părintele Visarion a condus lucrările de ridicare și a unui nou locaș, mai spațios și cu o pictură luminoasă, aflat chiar la intrarea în curtea mănăstirii.
O preocupare de bază a obștii mănăstirii este cultivarea cu cinste a grijii pentru păstrarea unui vestigiu important din trecutul artistic si istoric al neamului romanesc. Mărturie stă muzeul deosebit de interesant și cu obiecte de mare valoare istorică, aflat în dreapta bisericii celei noi.
Plecat dintre noi trupeşte, Părintele este mai viu ca oricând, prezent în mijlocul nostru ca un tată, rugător şi la fel de răbdător ca întotdeauna cu toate neputinţele şi micimile noastre. Mormântul lui are o căldură dumnezeiască, pe care o simt toţi cei ce vin aici. Lespedea lui rece primeşte, asemenea scaunului de spovedanie de odinioară, lacrimile, nedumeririle şi întrebările tuturor. Desigur, Părintele cel bun îi aude şi îi ajută pe toţi.
Acest lucru ne-a îndemnat și pe noi să participăm cu pioșenie la o scurtă slujbă de pomenire a Părintelui Visarion Coman, săvârșită de părintele Alexandru. Coliva frumoasă (și gustoasă) și celelalte necesare pomenirii au fost asigurate prin grija dragostea și râvna unei enoriașe a noastre, care de multe ori s-a bucurat de sfaturile și îndemnurile celui vrednic de pomenire, la care s-au adăugat și multe alte prinoase aduse de pelerini.
Multă bucurie ne-a adus întâmpinarea Maicii Sofia, o tânără care odinioară făcea parte din corala de fete de la biserica Popa Rusu, acum închinoviată aici. De asemenea ne-au umplut de bucurie și ne-au stârnit un viu interes prezentările clare și bine documentate ale maicii ghid.
Ne despărțim cu greu de acest loc, dar mai avem de parcurs încă 3 obiective pentru ziua de astăzi. Ne propunem cu toții să revenim la Clocociov, atunci când va rândui Dumnezeu.
Mănăstirea Brâncoveni se află la aproximativ 20 km la sud de Slatina, în comuna Brâncoveni, jud. Olt. Are 40 viețuitoare și viață de obște.
Pe harta stolnicului Constantin Cantacuzino, în care este desenată Țara Românească, la începutul sec. al XVII-lea, satul Brâncoveni apare menționat ca târg și reședință a fostului județ Romanați; alături este desenată miniatura mănăstirii.
Biserica cea mare a mănăstirii este închinată Adormirii Maicii Domnului, iar biserica bolniță, aflata în afara zidurilor complexului monahal, este închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, cât și Izvorului Tămăduirii.
Comuna Brâncoveni este atestată documentar încă din timpul domnitorului Mircea cel Bătrân (1386-1418). Anii ce au urmat consemnează interesul pentru acest ținut și al altor mari domnitori, precum: Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Sfântul Constantin Brâncoveanu.
Boierii din familia Brâncovenilor construiesc, în sec. al XV-lea, ca loc de refugiu, ansamblul arhitectural Brâncoveni. Începuturile vieții monahale de la Brâncoveni se pierd în veacurile îndepărtate ale istoriei, mănăstirea fiind refăcută de către boierii Craiovești.
În anul 1570, jupânita Celea, străbunica domnitorului Matei Basarab, construiește pe locul actualului paraclis o bisericuță din lemn, la care slujeau călugării. Prima atestare documentară a acesteia datează din anii 1582-1583, când Mihnea Turcitu întărește daniile făcute mai înainte. Cel mai vechi document de atestare păstrat este actul de danie din anul 1583, hrisovul din anul 1508, de care amintește marele savant Nicolae Iorga, nemaifiind găsit.
În urma vindecării, cu apa izvorului din incinta mănăstirii, în semn de mulțumire adusă lui Dumnezeu, Matei Basarab, împreună cu nepotul său, Preda Brâncoveanu – bunicul Sfântului Constantin Brâncoveanu, refac mănăstirea între anii 1634-1640.
Din vremea lui Matei Basarab se păstrează turnul-clopotniță, spațioasele pivnițe boltite, precum și zidul de apărare prevăzut cu creneluri.
Sfântul domnitor Constantin Brâncoveanu și-a petrecut aici vremea copilăriei și a adolescenței. În anul 1674, fratele său, numit Barbu, a murit la Constantinopol, iar trupul lui a fost adus și înmormântat aici.
În anul 1688, doamna Stanca Brâncoveanu, mama domnitorului, reînhumează în pronaos trupul soțului ei, numit Papa, omorât la București în anul 1655, și al lui Preda Brâncoveanu. După mai bine de 44 de ani de văduvie, petrecuți în rugăciune și nevoințe duhovnicești, doamna Stanca adoarme întru Domnul la vârsta de 66 de ani, fiind și ea înmormântata lângă Papa și Preda Brâncoveanu, sub o lespede de piatră cu stema familiei Cantacuzinilor (vulturul bicefal).
Sfântul Constantin Brâncoveanu hotărăște restaurarea mănăstirii. Cei doi fii ai săi mai mari, Constantin și Ștefan, au pus piatra de temelie a bisericii celei mari, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Construcția acesteia a durat numai două luni, la 15 august 1699 ea fiind târnosită, deși zugrăvirea ei s-a săvârșit abia în anul 1704.
Vremurile au fost grele pentru această mănăstire. Astfel, în timpul războiului turco-austriac (1716-1718) aceasta a fost parțial arsă, iar după un mare cutremur, pagubele au fost iarăși semnificative. Între anii 1721-1727, mănăstirea a fost transformată în cazarmă austriacă, doamna Marica Brâncoveanu intervenind pe lângă împăratul habsburgic, pentru eliberarea ei.
Avariată grav în urma cutremurului din anul 1837-1838, biserica cea mare a fost parțial reclădită, în anul 1842, sub stăreția monahului Teodosie din Trapezunt. După aceasta, au urmat vremuri vitrege și stări de ruină. Secularizarea averilor mănăstirești, petrecută în vremea lui Alexandru Cuza, în anul 1864, a transformat Mănăstirea Brâncoveni într-un modest așezământ monahal. Obștea monahală de la Brâncoveni se diminuează, astfel încât în anul 1872 aici vor rămâne numai patru viețuitori.
Viața monahală de la Brâncoveni a fost susținută de cei câțiva călugări, dar și aceștia au părăsit-o, după moartea preotului Radu Șapcă din Celei (1876), ultimul stareț al mănăstirii și membru al Guvernului provizoriu de la Izlaz, din anul 1848. Acesta a fost înmormântat, mai întâi în partea de nord a bisericii, iar apoi in pridvor.
Mănăstirea Brâncoveni a fost refăcută parțial de episcopul Vartolomeu Stănescu. În aceasta perioada a fost adusă aici si icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Povățuitoarea, ferecată ceva mai târziu în argint. Fericitul Patriarh Justinian s-a interesat îndeaproape de restaurarea mănăstirii, acordându-i acesteia un bogat sprijin material.
Între anii 1940-1959, mănăstirea a fost ocupată de o obște de maici, dar în urma decretului 410, din anul 1959, ea a fost desființată, în incinta acesteia înființându-se un azil de bătrâni. Cu aceasta ocazie, izvorul tămăduitor a fost mutat, din fața bisericii în afara incintei, așa cum se vede până astăzi. Mai apoi, vreme de aproape 20 de ani, locul a rămas părăsit.
În anul 1975, Direcția Monumentelor Istorice a început lucrările de refacere a caselor domnești. Abia după anul 1980 au fost aduse aici câteva maici de la Mănăstirea Clocociov și au început primele reparații. Biserica cea mare s-a redeschis abia în anul 1985, ca mănăstire de maici, cu sprijinul PS Episcop Gherasim Cristea al Râmnicului, al PS Episcop Calinic al Argeșului și al dnei. Elena Bărbulescu, sora lui Nicolae Ceaușescu. Cu această ocazie au fost efectuate o gamă amplă de lucrări.
Catapeteasma bisericii este cea originală, din lemn, având o sculptura bogat ornamentată, aurită. În pronaos sunt înmormântați Papa Brâncoveanu, tatăl Sf. Constantin Brâncoveanu, mama și bunica lui, iar in pridvor este înmormântată jupânița Celea.
Pelerinii iau apă tămăduitoare de la izvor, mai privim odată curtea minunată, arhitectura bisericii și ne îndreptăm spre locul de îmbarcare în autocar.
Catedrala Mitropolitană din Craiova
Hram: Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir
Sf. Moaște. Capul și mâna dreaptă a Sf. Nifon; Capetele Sf. Mc. Serghie, Vah și Tatiana
Deși nu există atestări precise cu referire la începuturile sale, se crede că biserica a fost zidită, fie în vremea fraților Petru și Asan (1185), fie în vremea lui Ioan al Cumanilor (1230), fie în vremea domnitorului Mircea cel Bătrân (1386). Păstrarea stilului bizantin al secolelor X-XV, de către boierii Craiovești și, ulterior, de voievodul Matei Basarab, l-au determinat pe istoricul Petre Constantinescu-Iași să atribuie ctitoria acestei biserici domnitorului Mircea cel Bătrân, legând-o de marea victorie împotriva otomanilor de la Rovine, loc aflat în apropiere, spre sud de Craiova.
Biserica Domnească Sfântul Dimitrie este cea mai veche biserică din Craiova. Lângă această biserică se aflau casele banilor cetății, iar așezarea ei nu a fost deloc întâmplătoare: pe de o parte era biserica marilor familii boierești, iar pe de altă parte făcea parte din sistemul de apărare al orașului. Poziția ei strategică a făcut din această biserică un adevărat turn de apărare al orașului.
Această biserică s-a numit Domnească pentru că, din neamul Craioveștilor, ctitorii ei, câțiva au ajuns domni ai Țării Romanești: Sf. Voievod Neagoe Basarab (1512-1521), Matei Basarab (1633-1654) și Sf. Voievod Constantin Brâncoveanu (1688-1714).
Deși refăcută în totalitate, Catedrala Mitropolitana rămâne legată de originile sale prin clopotniță. Aceasta a fost zidită din cărămizi romane, luate probabil de la cetatea antica Pelendava, din Mofleni. Potrivit lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, în anul 1884, din ctitoria originală nu se mai păstra decât clopotnița. Tot acesta susține și faptul că biserica ar fi fost zidită cu vreo 200 de ani mai devreme de anul 1651, când apare legată de numele voievodului Matei Basarab. Cum pisania așezată în vremea lui Matei Basarab nu amintește nimic de vechii ctitori, se crede că biserica a fost reconstruită din temelie de domnitor.
În vremea domniei Sf. Constantin Brâncoveanu, biserica a fost parțial restaurată. I s-au așezat chenare de piatră înflorate, fiare la ferestre și geamuri de sticlă la ferestrele de jos și la cupole. Potrivit mărturiei marelui istoric Nicolae Iorga, lângă Biserica Sfântul Dimitrie a funcționat cea mai veche școală de preoți și dascăli din Oltenia.
În urma cutremurului din anul 1838, biserica are mult de suferit și, datorită stării avansate de degradare, în anul 1849 biserica a fost închisă, vreme de patruzeci de ani. În anul 1889, biserica este dărâmată complet și refăcută din temelie de către arhitectul francez Andre Lecomte de Nouy, cu sprijinul regelui Carol I si al reginei Elisabeta. Piatra de temelie a fost asezata in ziua de 12 octombrie 1889, iar sfințirea acesteia a avut loc în ziua de 26 octombrie 1933.
Începând cu data de 25 martie 1939, Biserica Sfântul Dumitru a slujit pe post de Catedrala Mitropolitană, Arhiepiscopia Craiovei fiind ridicata la rangul de Mitropolie, în timpul arhipăstoririi mitropolitului Firmilian.
In anul 1976 s-a curățat pictura interioară a bisericii. Din cauza pierderilor suferite în urma cutremurului din anul 1977, biserica a fost reparată și resfințită. Slujba de resfințire a fost săvârșită de către mitropolitul Nestor al Olteniei, în ziua de 26 octombrie 1978. În pronaos se găsesc mormintele mitropoliților Firmilian și Nestor.
În biserică se păstrează cu cinste Moaștele Sfântului Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului, ale Sfinților Serghie și Vah, precum și ale Sfintei Mucenițe Tatiana.
De la ieșirea din Catedrala Sf. Dimitrie observăm cupola Bisericii Madona Dudu. Deși nu este în program, avem timp o jumătate de oră, să ne închinăm icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Ne deplasăm pe jos spre această biserică, cale de aproape 200 metri.
Măreața biserică, închinată Adormirii Maicii Domnului, a fost construita între anii 1750-1756 și a fost refăcută în anul 1844, după dărâmarea ei la cutremurul din anul 1831. Biserica a fost numita astfel – „Dudu” – pentru că icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, conform unei vechi legende, a fost găsită intr-un dud aflat pe locul Altarului.
Se povestește că, in livada numita „Livada Găianului”, care se întindea la întretăierea celor mai importante drumuri care treceau atunci prin Oltenia, fiind aproape de vechea piață, mergeau pentru odihnă la umbra duzilor, cei mai mulți dintre negustorii care veneau să își vândă marfa în Craiova.
Pe locul bisericii unde se afla astăzi icoana Maicii Domnului se afla o movilă de pământ numită „Dealul Livezii”, căci era acoperită cu o livadă bogată peste care trona un dud secular, sădit acolo înainte ca Mihai Viteazu să fie ban al Craiovei. In aceasta livadă obișnuia să își petreacă după-amiezile un negustor al locului care era privit de craioveni ca fiind cam avar.
Într-o zi, negustorul, în timp ce stătea întins sub un dud, observă o lucire ca de aur printre ramurile copacului. Urcându-se în dud, el găsi o icoană minunată a Maicii Domnului. Luând-o, el a ascuns-o în podul casei. Peste numai câteva zile însă, cu gândul de a o vinde, el s-a urcat în pod ca să o ia și să meargă cu ea la târg. Însă, minune! Icoana nu mai era acolo unde o pusese el. Mult s-a mâhnit omul, gândind că cineva i-a furat-o pe ascuns.
La scurtă vreme însă, aflându-se negustorul tot prin „Livada Găianului”, el află din nou minunata icoană în același dud unde o găsise și întâia oară. Luând-o și învelind-o cu o pânză, el plecă direct la târg, spre a-și îndeplini gândul cel dintâi, anume spre a o vinde. O clipă de neatenție fu însă de ajuns, pentru ca icoana să se facă iarăși nevăzută. Nu după mult timp, icoana era iarăși aflată în dudul cel minunat.
Vestea cu negustorul și cu icoana cea minunată s-a împrăștiat rapid în întreaga zonă. Astfel, proprietarul acelei livezi, clucerul Chiriac Găianu, un mare boier al vremii, fiind convins că este o minune a Maicii Domnului, hotărăște să construiască o biserică închinată Ei, chiar pe locul dudului, iar icoana acesteia să o așeze în interior.
Prima atestare documentară a Bisericii Madona Dudu o aflăm în anul 1758, când aceasta va fi fost deja construită pe locul unei mai vechi biserici de lemn. Cei care s-au ocupat cu zidirea bisericii „de la Dud” sunt Constantin Fotescu și Hagi Ion Gheorghe.
În anul 1778, un argintar din Sibiu a cărui fiică, prin harul icoanei, se ridicase de pe patul de moarte, a dăruit icoanei frumoasa ferecătură care se vede și astăzi. În anul 1801, în vremea unei nemiloase năvăliri turcești care incendie o treime din târgul Craiovei, singurul odor rămas nevătămat de flăcări a fost icoana Maicii Domnului.
Apoi, în vremea unui cutremur devastator, care a săvârșit multe și mari pagube târgului, icoana a fost găsită sub dărâmături, fără nici cea mai mică zgârietură. Înmulțindu-se tămăduirile săvârșite de icoană și mulțimea pelerinilor, epitropii bisericii au ridicat un azil pentru bolnavi, cunoscut sub numele „Ospiciul Madona”.
Recent, un bărbat din Slatina, aflat într-o fază avansată de cancer, a ajuns dinaintea icoanei într-un cărucior cu rotile. Vreme de două săptămâni, el a locuit la o rudă din Craiova, timp în care a mers zilnic să se roage și să se închine înaintea icoanei Maicii Domnului. După numai două săptămâni, el a plecat din biserică pe picioarele sale, mulțumind Maicii Domnului și dând slavă lui Dumnezeu.
După ce ne închinăm și noi icoanei Maicii Domnului, un părinte ieșind din Sf. Altar și observând grupul nostru numeros, cu multă dragoste ne-a istorisit legenda icoanei, doar în câteva fraze, dar cu mare încărcătură duhovnicească. Biserica era pregătită pentru săvârșirea Tainei unei cununii. Când am ieșit în pridvor, deja nuntașii începuseră să intre în biserică.
Cu autocarul ne deplasăm la sud de Craiova, cale de vreo 8 km, aproape de podul peste Jiu, în satul Braniște, com. Podari la Mănăstirea Jitianu. Mănăstirea are 8 viețuitori și viață de obște
Hram: Sf. Mare Mc. Dimitrie, Sf. Proroc Ilie
La sud-vest de Mănăstirea Jitianu, din judeţul Dolj, se află o zonă mlăştinoasă, inundată din când în când de apa ploilor şi a zăpezilor. Aici se găseşte localitatea Balta Verde, un loc identificat de o bună parte a istoricilor cu vechile Rovine, locurile mlăştinoase pe care marele domnitor Mircea cel Bătrân înfrunta armatele conduse de sultanul Baiazid Fulgerul. Actualul aşezământ monahal a fost construit la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea prin strădania boierilor Craioveşti, pe locul micii biserici ridicate în semn de mulţumire de către Mircea cel Bătrân, după victoria de la Rovine.
Conform unei legende păstrate în popor, pe locul cel mai înalt din apropiere, Mircea cel Bătrân a ridicat, în semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit în bătălia cu turcii, o frumoasă bisericuţă din lemn. A fost ales ca ocrotitor al cinstitului lăcaş Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, la care domnitorul avea o evlavie deosebită şi căruia i-a cerut negreşit mijlocirea în bătălia pe care o purtase.
Mănăstirea Jitianu a fost construită pe locul acestei mici biserici din lemn la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, prin strădania boierilor Craioveşti, cu scopul de a întregi punctele de fortificaţie din jurul cetăţii Băniei şi pentru a stopa raidurile turceşti care atingeau destul de des aceste zone.
Măn. Jitianu este un ansamblu armonios construit în stil brâncovenesc
Datorită importanţei deosebite pe care o avea în viaţa Bisericii din Ţara Românească, mănăstirea a fost îngrijită de boierii cei mai de seamă ai urbei craiovene, mulţi dintre ei ajungând în scaunul de domnitor al ţării: Radu Şerban Vodă, Şerban şi Ştefan Cantacuzino, dar mai ales de Sfântul Constantin Brâncoveanu. În anul 1612, ea apare menţionată ca metoc al lavrei athonite „Cuviosul Pavel“. Din timpul domniei lui Matei Basarab, mănăstirea a fost înzestrată cu o pădure de frasini, un adevărat monument al naturii, din care s-au mai păstrat câteva exemplare cu o vârstă de peste 370 de ani.
În timpul domniei lui Constantin Şerban Basarab cel Bătrân, zis Cârnul (1654-1658), soţia acestuia, Bălaşa Doamna, a ridicat o nouă biserică din zid, care se păstrează şi astăzi. Actul ctitoricesc este menţionat pe piatra mormântului ei de la Târgovişte.
În anul 1701, domnitorul Constantin Brâncoveanu construieşte chiliile şi închide biserica cu tindă, aceasta devenind mai târziu pentru biserică un pronaos închis. Printre picturile aplicate în această perioadă se numără şi gravura Sfântului Pavel Xiropotamitul, dovadă că biserica era încă închinată la Sfântul Munte.
La această tindă se adaugă în 1787 o clopotniţă, construită pentru a servi drept turn de apărare împotriva cetelor de turci care prădau adesea aceste zone. Aşa se explică de ce clopotniţa apare disproporţionat în raport cu biserica, ea servind nu numai ca turn de apărare, ci şi ca depozit în care se adăposteau bunurile obşti. Cu toate că rolul ei era unul de apărare, frumosul stil brâncovenesc în care este construită face din Mănăstirea Jitianu un ansamblu armonios şi atrăgător care şi-a păstrat neschimbată frumuseţea până în zilele noastre.
După secularizarea averilor mănăstireşti, călugării Mănăstirii Jitianu au fost trimişi la alte mănăstiri, iar biserica mănăstirii a fost transformată în biserică de enorie, spre folosul duhovnicesc al credincioşilor din satul Balta Verde. În chiliile mănăstirii a fost organizată prima Şcoală Superioară de Agricultură, mutată mai apoi la Herăstrău, unde activează astăzi Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Bucureşti. În anul 1877, în timpul Războiului de Independenţă, biserica mănăstirii a servit ca depozit de obuze, iar chiliile au fost folosite ca spital pentru ostaşii români răniţi pe front. Mai mulţi ostaşi români au fost îngropaţi în curtea mănăstirii, lucru care se poate observa şi astăzi prin crucile aşezate în spatele bisericii. După război, mănăstirea a fost trecută pe lista monumentelor istorice, însă ignorată total şi lăsată în ruină.
Cu ocazia unei vizite la domeniile regale de la Segarcea din în vara anului 1925, regina Elena, mama regelui Mihai, a trecut cu trenul pe calea ferată din apropiere, observând somptuoasa construcţie.
Din suita reginei făcea parte şi marele istoric Nicolae Iorga, pe atunci preşedintele Comisiei Monumentelor Istorice. La cererea Alteţei Sale, acesta deapănă întreaga istorie a mănăstirii. Impresionată fiind de trecutul ei tumultos, regina va vizita la întoarcere mănăstirea, însărcinându-l pe Nicolae Iorga cu reînfiinţarea lăcaşului ca mănăstire de maici.
Mănăstirea a fost reînfiinţată abia în anul 1933, prin osteneala primelor măicuţe aduse aici. Ca stareţă a fost numită, prin binecuvântarea episcopului Vartolomeu Stănescu, maica Fevronia Miclăuş, rudă a Sfântului Nicolae Oprea Miclăuş din Sibiel.
Împreună cu maica Fevronia au mai fost aduse cinci maici şi patru surori. Maica stareţă de la Mănăstirea Jitianu intrase în viaţa monahală la Mănăstirea Horezu. Împreună cu sora ei, Ecaterina Miclăuş, l-au ajutat pe episcopul Vartolomeu în acţiunile sale de reîmprospătare a monahismului idioritmic din părţile Râmnicului. Acţiunea rodnică pe care maica Fevronia a desfăşurat-o la Mănăstirea Sărăcineşti avea să o recomande arhiereului pentru conducerea Mănăstirii Jitianu.
Primul lucru pe care l-a făcut, odată cu instalarea ei în stăreţia Mănăstirii Jitianu, a fost construirea unei trapeze pentru masa în comun şi a unui atelier de ţesătorie, spre a servi drept ascultare pentru maicile de aici.
În acest fel, pe lângă satisfacerea necesităţilor materiale, atelierul de ţesătorie oferea măicuţelor şi posibilitatea împlinirii poruncii Sfinţilor Părinţi ai monahismului clasic, care recomandau lucrul mâinilor într-o obşte monahală, conform principiului „ora et labora“ („roagă-te şi munceşte“). În acest fel se putea întreţine şi viaţa mănăstirii, fără să fie lăsate la o parte nevoile spirituale. În perioada stăreţiei maicii Fevronia, Mănăstirea Jitianu a cunoscut perioada ei de glorie ca mănăstire de maici.
Din 1960, aceasta a intrat în declin, ultimele maici fiind obligate de regimul comunist să părăsească mănăstirea. După mai multe încercări, mănăstirea a fost reînfiinţată în anul 2001, tot ca mănăstire de maici. În prezent, viaţa monahală de la Jitianu a căpătat o nouă direcţie, ea devenind, de curând, mănăstire de călugări. În mănăstire se săvârșesc slujbe zilnic, după pravilă. Pășind peste pragul bisericii, constați că te afli cu adevărat într-un loc binecuvântat.
Programul pelerinajului a luat sfârșit, iar soarele se pregătește să apună. A fost o zi cu adevărat frumoasă și însorită, care a făcut mai ușoară deplasarea noastră, de altfel, destul de lungă (peste 500 km).
Ne îndreptăm spre București cu inimile vesele și pline de bucurie duhovnicească pentru toate câte am avut de văzut.
Dumnezeu să ne ajute și să ne dea Harul său cel Sfânt, ca să putem să ne aflăm întăriți pe calea mântuirii noastre.
