— Elena Grigorescu —
Data pelerinajului: 01 octombrie 2016
Participanţi: enoriași ai bisericii Popa Rusu (50 participanți);
Destinația: Mănăstirea Ghighiu; Mănăstirea Crasna, Mănăstirea Zamfira, Mănăstirea Pissiota.
Scopul: Participarea la Sf. Liturghie la Man. Ghighiu, închinarea la Mănăstirile Crasna, Zamfira și Pissiota, din județul Prahova
În dimineața zilei de sâmbătă, 01.10.2016, zi de prăznuire a Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, după ce participăm la rugăciunea de binecuvântare a călătoriei, ne îmbarcăm în autocar și, până în ora 7,00, pornim spre Mănăstirea Ghighiu. Dimineața e însorită, iar drumul nu este aglomerat.
Ajungem în comuna Bărcănești, la Mănăstirea Ghighiu aproape de ora 8,00.
Mănăstirea Ghighiu este o mănăstire de maici, cu viață de obște și are 47 viețuitoare. Are ca hramuri: Izvorul Tămăduirii (biserica mare); Sf. Lazăr, Spiridon și Haralambie (biserica din cimitir)
Pe vatra unei biserici din lemn zidită la sfârșitul secolului al XVI-lea de logofătul Coresi si soția sa jupanița Slavita, unde se găsesc și monumentele lor, s-a ridicat în anul 1817 o biserica tot din lemn, de ieromonahul Arsenie de la Cernica, în timpul domnului Ioan C. Caragea și al mitropolitului Nectarie. Terenul pe care s-a clădit a fost donat de Uța Rafoveanca, banii fiind dați de familia boierilor Rucăreanu.
Actuala biserică a fost zidită între anii 1858-1866 (și sfințită la 31 martie 1866), de către stareții Eftimie și Antonie, ajutați de mitropolitul Nifon, pe temelia fostei biserici de lemn (construită în 1817), care nu se știe când a fost dărâmată și în ce împrejurări.
Biserica și chiliile mănăstirii Ghighiu a avut de suferit multe stricăciuni, atât în timpul marelui cutremur din 1940, cât și în timpul bombardamentelor aliate asupra câmpurilor petroliere din Prahova, din 1944.
Curtea este îngrijită având multa iarbă, flori, arbuști ornamentali și arbori.
În anul 1952, Prea Fericitul întru adormire, Patriarhul Justinian, a transformat mănăstirea de călugări în mănăstire de maici, iar între 1954-1958 a făcut renovarea întregului ansamblu, când s-a închis pridvorul și s-a turnat și mozaicul. Tot atunci s-a construit ansamblul de chilii în stil brâncovenesc, acoperite cu țiglă.
Un mare necaz s-a abătut asupra mănăstirii prin cutremurul din 4 martie 1977, care a cauzat bisericii alte mari stricăciuni, ce au necesitat consolidări masive și restaurarea picturii, lucrările durând pana în august 1990, când biserica a fost resfințită.
Arhitectura bisericii amintește de stilul brâncovenesc: forma de treflă, o singură turlă pe naos și pridvor deschis în față. Biserica inspiră stabilitate și greutate.
Biserica este construită din cărămidă, pe temelie din blocuri masive din piatră. Interiorul este compartimentat în altar, naos și pronaos. Inițial a avut pridvor deschis, în stil brâncovenesc, care la renovarea din 1954-1958 a fost închis cu zid și în parte de mari ferestre cu geamuri.
Are plafonul și peretele dinspre pronaos pictat. La intrarea în pronaos sunt pictați Sfinții apostoli Petru, în dreapta ușii, Pavel în stânga ei. Ușa de la intrarea în pronaos este din lemn, sculptată.
Catapeteasma este din lemn, foarte frumos sculptată. Are o singură turlă pe naos, octogonală. Acoperișul este din tablă, iar pardoseala are turnat mozaic. Clopotnița este mare, din zid și pe sub ea se intră în incintă. Chiliile din sud fac corp comun cu clopotnița.
Pictura a fost lucrată în ulei de Gheorghe Tattarescu în anul 1865, sub influența școlii italiene, exceptând pe cea a cupolei. Cupola a fost restaurată între anii 1954-1958 și 1984-1990, când au fost făcute și unele reparații bisericii.
Mănăstirea posedă o colecție de artă bisericească de mare valoare.
Icoana „Siriaca” a Maicii Domnului
La Ghighiu, la loc de cinste stă icoana „Maica Domnului cu pruncul”, o icoană făcătoare de minuni, o culme a artei sacre, venită din părțile creștinilor sirieni și datând din secolul al XVI-lea.
În anul 1958, icoana Maicii Domnului, zugrăvită pe lemn de santal, a săvârșit prima minune, cerând în vis episcopului Vasile Samaha, să fie adusă în România. Episcopul sirian a dăruit această icoană Patriarhului Justinian Marina, care la rândul său, a fost îndemnat în vis să ducă icoana la Mănăstirea Ghighiu.
Maicile mai în vârstă din mănăstire își amintesc și acum ce s-a întâmplat, un episod care a rămas viu în mințile și în inimile lor. In data de 25 februarie 1958, când alaiul arhiereilor, în frunte cu Patriarhul Justinian, a intrat în Biserica, măicuțele au încremenit de uimire. Brusc, oaspetele sirian, episcopul Samaha, a izbucnit în plâns. Cu lacrimile șiroind pe obraz, a căzut în fața icoanei și a început să-și ceară iertare Maicii Domnului ca a luat-o de la locul ei, că necredința oamenilor a alungat-o din Siria.
Icoana a sporit faima mănăstirii, fiind încă o mărturie despre îndurarea lui Dumnezeu și demonstrând încă o dată că în acest loc „și-a făcut biserică pentru a locui într-însa”.
La icoană, după o străveche modă athonită, se înșiruie puzderie de lănțișoare aurite – în semn de mulțumire și recunoștință pentru toate minunile săvârșite prin mila și rugăciunile Sfintei Fecioare.
Ne închinăm în biserica mare și luăm binecuvântare de la Maica Domnului Siriaca, apoi ne închinăm și la racla cu Sfintele Moaște ale Sfinților: Haralambie, Clement, Trifon, Dimitrie Basarabov.
La ora 8,00 slujba a început cu primele rugăciuni ale dimineții și cu slujba Ceasurilor conform tipicului mănăstiresc, apoi a continuat cu acatistul Sf. Acoperământ. În acest timp, până la începerea Sf. Liturghii, am mers în cimitir, spre a ne ruga pentru sufletul maicii Artemia Profir și a aprinde o lumânare la mormântul acesteia. În această zi urma să i se facă pomenirea de 40 zile, după Sf. Liturghie.
În jurul orei 9,00 a început Sf. Liturghie, dar fiind constrânși de timp, am plecat după citirea Sfintei Evanghelii.
Agheasmatarul „Izvorul Tămăduirii”
În partea stângă se află un agheasmatar devenit deja foarte cunoscut în rândul credincioșilor.
Paraclisul cimitirului „Învierea lui Lazăr”
Pe lângă biserica mare a mănăstirii, în partea stângă se află un agheasmatar, iar în cimitirul mănăstirii a fost construită în 1832 o mică biserică cu hramul „Sfinții Lazăr, Spiridon și Haralambie”, cu hramul Învierea lui Lazăr. Ctitorul acestei biserici este serdarul Panait Mărunțeanu cu soția sa Ecaterina. Și acesta a fost afectat de bombardamentele din 1944.
Din pictura originală au rămas doar catapeteasma și peretele de la intrare. Restaurarea generală a fost făcută între anii 1954-1958.
Găsim cu ușurință mormântul frumos îngrijit al Maicii Artemia, înconjurat de multe flori proaspete și multicolore. Aprindem câte o lumânare și ne rugăm pentru ca Bunul Dumnezeu să așeze sufletul său alături de toți Sfinții, cărora le-a închinat viața.
Se spune că în spatele mănăstirii era încă din vechime un izvor tămăduitor, cu o apă rece și bogată, care a țâșnit chiar pe locul unde ar fi calcat Maica Domnului, poruncind logofătului Coresi să ridice din nou mănăstire.
Izvorul mai există și astăzi, dar, parcă pe măsura credinței noastre, și-a împuținat treptat-treptat debitul, dojenindu-ne fără cuvinte.
De hramul bisericii, la marea sărbătoare a Izvorului Tămăduirii, curtea mănăstirii se umple până la refuz de credincioși, iar aleea care duce la izvor este parcursă de oameni în genunchi, în semn de recunoștință pentru jertfa lui Iisus.
Plecăm de la Mănăstirea Ghighiu cu multă bucurie în suflet și cu sentimentul că am luat binecuvântarea Maicii Domnului, care să ne călăuzească ziua de pelerinaj și toată viața noastră.
Am mers în direcția Vălenii de Munte, apoi ne-am îndreptat spre comuna Izvoarele- satul Schiulești. Drumul este flancat de multă vegetație specifică zonelor premontane, care mai păstrează încă și ceva verdeață, dar ceea ce atrage atenția este paleta de culori a toamnei, care deja se instalează cu drepturi depline.
În satul Schiulești, drumul asfaltat se termină, autocarul rămâne în parcare, iar noi ne continuăm drumul pe jos, spre Mănăstirea Crasna. Parcurgem un drum pietruit, accesibil doar unor autovehicule de dimensiuni mai mici, preferabil cu tracțiune dublă. Urcușul este destul de lin și la un moment dat observăm mănăstirea pe partea dreaptă, nu foarte departe. După peste 1,5 km de cale, găsim un indicator care ne anunță că până la mănăstire mai sunt 700 m. Trecem peste pârâul Crasna pe un pod de lemn suspendat pe cabluri, unora le dă ceva emoții balansul acestuia, apoi mergem prin pădure un urcuș mai abrupt. În sfârșit, ajungem la poarta mănăstirii.
Mănăstirea Crasna este o mănăstire de călugări; are viață de obște și 32 viețuitori. Hramurile sunt: Sfinții Împărați Constantin și Elena (biserica veche), Acoperământul Maicii Domnului (biserica nouă), Sfântul Ilie Tesviteanul (altarul de vară), Sfinții Români (paraclisul)
Mănăstirea este situată în pădure, lângă pârâul Crasna, la poalele munților Ursoaia. Începuturile vieții monahale în ținuturile Prahova – Teleajen sunt mai puțin cunoscute, mai ales pentru secolele XIV-XV. Cu toate acestea, sihaștri izolați s-au nevoit în zona subcarpatica pe Valea Prahovei și a Teleajenului încă din secolul XIV, însă abia la începutul secolului XV s-au constituit în mici comunități monahale. Aceasta retrasă așezare pustnicească a luat ființă la începutul secolului XVIII, întemeiată probabil de câțiva sihaștri de la Văleni. Prima atestare documentară, un act de donație în care se arată că aici era un schit de călugări având o biserică de lemn, datează din anul 1745. Biserica de lemn cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, așezată într-o poiana singuratică, era înconjurată de câteva chilii pustnicești.
Proprietarul acestor locuri, postelnicul Dinu Constantin Potlogea, fiul preotului Radu Potlogea din Izvoarele, hotărăște zidirea actualei biserici ca biserica de mir pentru satul Băjenari, unde se refugiaseră locuitorii din împrejurimi după 1821, din cauza năvălirii turcilor. Construcția începută în 1824 a durat până în 1828 când s-a făcut sfințirea bisericii și episcopul Chesarie al Buzăului a sugerat ca acestă așezare monahală să devină schit. Primul stareț a fost chiar ctitorul Constantin Potlogea, călugărit cu numele de Chesarie. Acesta a donat schitului moșia sa și a construit chilii din lemn pe care le-a populat cu călugări aduși de la Cheia și Ciolanu.
În 1836, Nicolae, singurul fiu al starețului, se călugărește cu numele de Nil monahul și donează și moșia lui schitului. Starețul a înființat aici o scoală pentru copiii din satele vecine, care, în timpul cursurilor, stăteau în internatul schitului pe cheltuiala acestuia. Secularizarea averilor mănăstirești in 1864, face ca schitul să decadă și cei 2-3 călugări care au mai rămas l-au închinat Mănăstirii Cheia și i-au schimbat și numele în schitul Crasna. În 1920, când mai avea un singur călugăr, mănăstirea a fost jefuită de ocnașii de la Slănic.
Din 1964 schitul a început să se refacă, gratie stareților Ghedeon, Galaction și Nicodim. Ne bucurăm de o priveliște ca un Colț de Rai, cu o bogăție de flori, arbuști ornamentali și elemente decorative bine inspirate, clădirile sunt bine îngrijite. iar împletirea mai multor generații de arhitectură este realizată într-un mod armonios.
Când am ajuns la mănăstirea Crasna, în Altarul de vară era în desfășurare slujba parastasului. După terminarea slujbei, am fost binecuvântați și miruiți de PS Galaction, prezent aici pentru sărbătoarea de Hram a noii biserici.
Apoi, am vizitat biserica veche, un adevărat monument de arhitectură veche.
Biserica veche a mănăstirii este în forma de cruce. Naosul este despărțit de pronaos prin 4 coloane care susțin o arcada a bolții. Ușa de la intrare în pronaos este din lemn sculptat. Catapeteasma lucrată la Viena, are o sculptura demnă de admirat, acoperită cu foiță de aur; sunt de admirat si cele doua icoane de Irineu Protcenco. Pridvorul închis, mai jos decât restul construcției, lasă impresia că a fost adăugat mai târziu. Nu este pictat ci văruit în alb. Are o singură turlă mare pe naos. In exterior zidurile sunt simple, văruite în alb. Acoperișul este din șindrilă, iar pardoseala din plăci de piatră. Pictura a fost făcută între 1832-1834, de un necunoscut.
Clopotnița, aflată la 40 m de biserică, este construită din cărămidă și piatră, acoperită cu șindrilă.
Gangul mai nou este pictat de Ioan și Daniela Moldoveanu. Între clopotniță și biserică este construit din piatră și cărămida un frumos agheasmatar cu un acoperiș de tablă.
În 1983 biserica a fost renovată, iar în 1991 s-a repictat de Ioan Chiriac prin grija Prea Fericitului Patriarh Teoctist. După revoluția din 1989, prin strădania PC stareț Galaction Stângă (actualul Episcop al Alexandriei și Teleormanului), ajutat de obște și credincioși, s-a construit un monument al eroilor pictat de Ioan și Daniela Moldoveanu, o clădire cu etaj pentru oaspeți, iar alături de ea o altă clădire masivă din cărămidă și piatra, cu două etaje, cu chilii pentru călugări.
S-a ridicat o nouă biserică din cărămidă și beton, acoperită cu tablă. Este o construcție dublă, care are și un paraclis.
La umbra clopotniței, luăm o mică gustare, într-un cadru natural de o frumusețe aparte.
Dăm mulțumire lui Dumnezeu pentru masă și, mai ale, pentru bunătățile duhovnicești cu care ne-a hrănit și ne pregătim să coborâm spre locul unde vom găsi autocarul.
Drumul de întoarcere până la autocar ni se pare mult mai ușor și mai scurt. Răstimpul rămas îl folosim pentru a face câteva fotografii de grupa, având în fundal complexul mănăstiresc al Crasnei.
Parcurgem drumul înapoi spre Ploiești. La aproximativ 15 km înainte de orașul Ploiești, pe raza comunei Lipănești, ne abatem la dreapta 1 km, spre satul Zamfira, pentru a vizita renumita Mănăstire Zamfira. Este o mănăstire de maici cu viață de sine și are 30 viețuitoare. Are ca hram: Înălțarea Domnului, Sf. Nifon al Constantinopolului
Biserica nouă, situată în curtea mănăstirii, este fondată de Mitropolitul Nifon și construită între anii 1855-1857; de la început viața monahală în mănăstire a fost împlinită de maici, aduse aici de la schitul Roșioara.
Activitatea monahală a fost întreruptă de decretul 410 al lui Gheorghiu-Dej, din anul 1959, când maicile au fost alungate și biserica a fost închisă. Mai târziu, mănăstirea a fost deschisă ca monument istoric și, numai după 1970, a început să fie locuită iarăși de maici, ca după revoluția din 1989 să se înceapă o activitate monahală normală.
În cimitirul bisericii noi, în partea dreaptă, se află mormintele arhimandritului Gavril Stoica, duhovnicul acestei mănăstiri până în anul 2008 și ale unor membrii ai familiei lui Nicolae Iorga.
Mănăstirea Zamfira are și o colecție de obiecte bisericești – veșminte, haine de demult, cruci, potire și cărți vechi – cu valoare de patrimoniu.
Pictura bisericii celei mari, din cadrul Mănăstirii Zamfira, a fost efectuată între anii 1856-1857, de către pictorul Nicolae Grigorescu, care avea atunci în jur de 18-19 ani.
Degradându-se pictura, în anul 1904, mitropolitul Ghenadie Petrescu a inițiat executarea picturii în ulei, peste cea a lui N. Grigorescu, iar între anii 1951-1953, se fac repictări în tempera. Ultima și adevărata restaurare are loc in 1986-1989, când se înlătură toate picturile prin decupare și scoate la suprafață pictura originală a lui Nicolae Grigorescu, intervenind acolo unde a fost neapărat nevoie.
Ne bucurăm de explicațiile maicii-ghid, care prezintă clar și foarte plăcut istoricul acestui Sfânt și frumos lăcaș. Ieșind în fața bisericii, în lumina de amurg ne fotografiem în grup, pentru a rămâne întipărită mai bine în memorie bucuria acestei frumoase zile de toamnă.
Ieșind de pe poarta mănăstirii, trecem prin dreptul cimitirului cu biserica veche și ne îmbarcăm în autocar, spre a ne îndrepta spre ultimul obiectiv al pelerinajului nostru.
Din drumul spre București, ne abatem la dreapta 8 km, pe raza comunii Poenarii Burchii, unde se află Mănăstirea Pissiota. Este o mănăstire de maici, cu viață de obște și are 6 viețuitoare. Hramul este Nașterea Maicii Domnului.
Printre case țărănești și curți înverzite, se ivește o construcție din cărămidă roșie,cu un stil arhitectonic deosebit (al Renașterii italiene), asemănător stilului bisericilor macedonene. Aceasta este amprenta ctitorului, marele inginer și om de cultură aromân Nicolae Pissiota, de origine macedoneană (din Grecia). De profesie inginer constructor și bun întreprinzător, lui Nicolae Pissiota afacerile ii merg destul de bine, iar după războiul de reîntregire (1916-1918), se hotărăște să ctitorească o mănăstire. Locul ales este moșia din Poenarii Burchii – județul Prahova – pe care o cumpără de la generalul Angelescu, fost ministru de Război.
Mănăstirea Pissiota a fost ctitorită la început ca schit de călugări, de inginerul Nicolae Pissiota și soția sa Zoe, între anii 1928-1929, în zilele primului patriarh regent al României Mari, Dr. Miron Cristea. Odată cu biserica zidită din temelie s-au construit și case pentru călugări. Cochetă și armonioasă, biserica a fost pictată de celebrul Costin Petrescu (cel care pictase fresca de la Ateneul Român și Catedrala din Alba Iulia), a fost înzestrată cu mobilier frumos sculptat și pardosită cu marmură de Carrara. Iconostasul a fost sculptat în lemn de trandafir și cireș adus din Grecia.
Cu vremea, clădirile pentru adăpostirea călugărilor au început să se ruineze, însă din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în anul 1953, Patriarhul Justinian repară stricăciunile existente și mai ridică și o clădire nouă din zid, pentru chilii și ateliere, lucrarea terminându-se în 1957. Mănăstirea devine mănăstire de maici, până în anul 1962, când se desființează abuziv, în locul chiliilor funcționând un dispensar, care va face mari stricăciuni.
După 31 de ani de părăsire, în anul 1993, mănăstirea se redeschide, cu mare efort și trudă. În anul 1993, ansamblul monahal de la Pissiota s-a reînființat de Arhiepiscopia Bucureștilor, ca mănăstire pentru maici și s-a populat cu maici de la Mănăstirea Ghighiu – Prahova.
Întreg ansamblu monahal este împrejmuit cu gard din fier forjat la stradă și pe celelalte laturi cu gard din beton. Incinta mănăstirii este de mici dimensiuni.
Biserica mănăstirii ascunde multe comori. Dintre ele, cea mai importantă este icoana Maicii Domnului cu Pruncul, făcătoare de minuni. Aceasta a fost pictată de Eustațiu Stoenescu (1884-1959) cu o tehnică impresionantă: practic, în orice loc din biserică te-ai afla, ochii Maicii Domnului te privesc. Mai mult, maica stareță – cu mare discreție – vorbește despre lacrimile Maicii lui Dumnezeu; icoana a plâns câte o săptămână, în mai multe rânduri.
În biserică mai există și o raclă – donată de P. S. Varsanufie – cu moaștele Sfinților Dimitrie Izvorâtorul de mir, Teodor Stratilat, Trifon, Ioachim de Vatoped și ale Cuvioșilor uciși în Sinai și Rait.
Plasată în partea stângă a intrării în biserică se află incinta ce păstrează, prin testament, mormintele ctitorilor și ale rudelor acestora.
Impresionează un Agheasmatar, ingenios construit, cu două vase mari, placate cu faianță albă. Deasupra acestuia se află un interesant muzeu, ce păstrează obiecte valoroase și de mare interes. De la fereastra muzeului, admirăm încă o dată arhitectura deosebită a bisericii, frumos luminată de soarele ce se pregătește să apună.
Marea dragoste a lui Dumnezeu a făcut ca să ne bucurăm de o zi frumoasă, însorită și caldă; o adevărată și permanentă îmbrățișare din partea Sa. Am sărutat icoane frumoase și Sfinte Moaște binefăcătoare, am văzut lucrările mâinilor unor renumiți pictori și arhitecți, ne-am rugat pentru sufletele unor oameni duhovnicești trecuți la Domnul; am venerat ctitori, am fost binecuvântați de mâinile unui Ierarh și ale unor cuvioși stareți…. și poate ar mai fi multe bucurii de adăugat.
Avem marea obligație ca și noi să ne străduim tot timpul să Îi răspundem lui Dumnezeu pe măsura nemărginitei Sale iubiri și griji Părintești și tot timpul să îl rugăm să nu ne părăsească.