Jurnal de pelerinaj – Tismana 2014

Posted on by

–Elena Grigorescu–

Data pelerinajului: 17 – 18 octombrie 2014

Pelerini: enoriaşi ai bisericii Popa Rusu şi creştini din alte parohii (48 persoane)

Destinaţia: Mănăstirea Surpatele, jud. Vâlcea, Mănăstirea Tismana şi schiturile Cioclovina de Jos şi Cioclovina de Sus, jud. Gorj.

Scopul pelerinajului: de închinare la locaşuri ridicate spre slava lui Dumnezeu şi de a gusta din frumuseţile Creaţiei lui Dumnezeu. „Că în Tine este locaşul tuturor celor ce se veselesc.”( Ps.86.6)

Plecarea din Bucureşti, 17 octombrie 2014

Conform programului de pelerinaj, ne-am propus ca la ora 13,00 să plecăm din faţa Bisericii Popa Rusu; aşadar, mai devreme cu 20 minute ne-am adunat în biserică, spre a primi binecuvântarea părintelui paroh, Gheorghiţă Burlănescu. Cu părintească grijă, părintele ne-a binecuvântat călătoria, prin frumoase şi folositoare rugăciuni.

Părintele Cătălin Radu, care trebuia să ne călăuzească în acest pelerinaj, din pricina unor probleme de sănătate, nu ne-a putut fi alături. Cu toţii ne-am propus ca, oriunde ne vor purta paşii în acest pelerinaj, să înălţăm o curată rugăciune pentru însănătoşirea grabnică a părintelui Cătălin.

Aşadar, programul nostru a trebuit să sufere o oarecare modificare, în sensul că, participarea la Sfânta Liturghie putea fi posibilă numai la Sf. Măn. Tismana, şi nu la Schitul Cioclovina de Sus.

În ceea ce priveşte drumeţia la Schitul Cioclovina de Sus, părintele Cătălin recomandase ca deplasarea grupului care dorea să participe la aceasta, să se facă numai în condiţiile în care starea vremii şi a drumului vor fi bune, pentru a nu ne expune unor posibile accidente.

Am avut plăcuta surpriză de a ne reîntâlni cu dl. şofer Beniamin (Beni) Rusu, cu care am mers în pelerinajul de la Prislop din toamna anului 2013, iar autocarul pus la dispoziţie de Agenţia Basilica Travel era cel care ne-a purtat în neuitatul pelerinaj din Grecia, din vara aceasta.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, reuşim să pornim la drum aproape de ora 13,30. Fiind sfârşit de săptămână, drumul până la ieşirea din Bucureşti este, evident, foarte aglomerat. Vremea era relativ bună, soarele îşi arată timid razele.

Drumul spre Măn. Surpatele

Autostrada nu este foarte aglomerată, iar atmosfera din autocar este deosebită: frumoase cântări duhovniceşti (prezenţa cantorului nostru Paulică este benefică pentru cântare), cuvinte de folos ale părintelui Teofil Pîrîianu, filme documentare ce promovează mănăstiri din Romania, aşa că timpul trece uşor.

Aproape de Piteşti, ploaia începe să fie prezentă şi drumul devine ceva mai anevoios. Facem o scurtă pauză în apropiere de Rm. Vâlcea.

Continuăm călătoria spre Măn. Surpatele, pe o vreme mohorâtă cu ploaie deasă. Drumul judeţean pe care îl urmăm în comuna Frânceşti este destul de precar; aşa încât ajungem cu greu la Măn. Surpatele, în jurul orei 16,00.

Mănăstirea Surpatele

De cum trecem poarta mănăstirii, ne întâmpină o curte frumos îngrijită, cu iarbă verde, flori şi chilii bine întreţinute. Mergem în biserică, unde este în desfăşurare slujba vecerniei. Ne închinăm la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cu recunoştinţă şi cu nădejde.

Câteva creştine din grupul nostru îşi regăsesc cunoştinţe sau rudenii, care au ales viaţa curată de mănăstire în acest loc liniştit şi binecuvântat de Maica Domnului.

Mănăstirea Surpatele este ridicată pe locul altei biserici, mai vechi, ctitorită în timpul lui Neagoe Basarab, de Tudor Drăgoescu şi de fratele sau Stanciu, feciorii lui Popa Frâncu şi boieri din neamul Buzeştilor, undeva la începutul secolului al XVI-lea.

Prima mărturie scrisă despre existenţa acestei mănăstiri datează din anul 1512, din timpul domniei lui Matei Basarab, zidirea ei fiind atribuită boierilor din neamul Buzeştilor. Mănăstirea este refăcută de boierii Buzeşti şi reparată, în secolul al XVII-lea.

Intre anii 1703-1706, Doamna Maria, soţia Sfântului Constantin Brâncoveanu, a refăcut din temelie vechea biserică de la Surpatele, din zid de cărămidă, totodată zidind în jurul ei toate clădirile necesare unei mănăstiri şi înzestrând-o cu odoare scumpe, moşii şi alte averi.

În anul 1815, biserica este reparată şi repictată de zugravul Gheorghe Gherontie, de loc din Hurezi. Până în anul 1872, Mănăstirea Surpatele a avut o bogată activitate, atât în plan duhovnicesc, cât şi în domeniul cultural-artistic: aici au funcţionat ateliere bisericeşti, iar scriitorul şi muzicologul Anton Pann a activat aici, precum şi la Mănăstirea Dintr-un Lemn, ca profesor de muzică şi ca traducător de cărţi religioase, în perioada anilor 1837-1850.

Ca urmare a secularizării averilor mănăstirilor, după anul 1866, aşezământul cunoaşte o perioadă de declin. Din cauza lipsei de fonduri, după anul 1872, Mănăstirea Surpatele se închide, ajungând într-un grad mare de ruinare, iar călugăriţele se mută la Mănăstirea Dintr-un Lemn. Mănăstirea Surpatele rămâne închisă pentru o perioadă de aproape 57 de ani, timp în care clădirile, neîntreţinute, au ajuns în stare de ruină, iar biserica şi clopotniţa au fost folosite de parohia locală a satului Surpatele. Biserica a fost închisă până în anul 1927-1928, când cinci maici de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, cu ajutorul membrilor Comisiunii Monumentelor Istorice, au reconstruit aripa de sud a chiliilor.

In anul1927, Comisiunea Monumentelor Istorice restaurează tot complexul monahal, lucrare care se termină în anul 1935, amenajându-se acum şi noi chilii pentru maici. Între anii 1958-1959, aşezământului monahal i-au fost aduse multe îmbunătăţiri, iar după anul 1984, biserica a fost consolidată şi învelită cu tablă de plumb, din îndemnul şi sub conducerea P.S. Gherasim al Eparhiei Râmnicului.

Biserica centrala a Mănăstirii Surpatele este un monument tipic de arhitectură brâncovenească. Interiorul acesteia este compartimentat în altar, naos (mult mai spaţios decât pronaosul) şi pronaos. Naosul este despărţit de pronaos printr-un zid gros, cu o mare deschidere în mijloc. Uşa de lemn, de la intrare, este frumos sculptată de Filip tâmplarul, după cum arată însemnarea din jurul ei.

Pridvorul bisericii este deschis, acesta fiind susţinut de opt coloane mari din piatră. Pridvorul are plafonul frumos pictat. Tâmpla bisericii (catapeteasma) este bogat sculptată, poleită cu aur şi împodobită cu icoane de mare preţ, aceasta constituind un adevărat exemplu de artă brâncovenească. Turla bisericii este mare, fiind aşezată pe naos. În exterior, pereţii au trei brâie mediane, cel din mijloc mai gros, torsionat şi frumos ornamentat.

Pictura bisericii şi a pridvorului, fiind de o mare valoare, a fost lucrată în frescă, în anul 1706-1707. Aceasta reprezintă opera iscusiţilor zugravi Andrei Iosif Ieromonah, Hrănite şi Ştefan. Se remarcă în mod deosebit portretele din pronaos, ale ctitorilor. De asemenea, se mai remarcă, printr-o scenă rar întâlnită, împărţirea hainelor lui Iisus.

Ca în toate ansamblurile executate de Şcoala de zugravi de la Hurez sau aflate sub influenţa nemijlocită a acesteia, pictura de la Mănăstirea Surpatele evidenţiază tendinţa de înnoire şi de îmbogăţire a temelor iconografice, precum şi de dezvoltare a caracterului narativ al compoziţiilor. De un deosebit interes iconografic este ciclul Sfintei Treimi, unic în Țara Românească, prin dezvoltarea lui în opt scene, reprezentat în naos, în locul obişnuitelor scene din Viaţa lui Iisus.

Ca obiecte de valoare artistică aflate în biserică amintim: uşa de la intrare, frumos sculptată de Filip Tâmplarul; catapeteasma, bogat sculptată, o dantelă în lemn de tei, splendid exemplar de artă brâncovenească, cu icoane originale de mare preţ; candelele de argint din faţa catapetesmei; policandrul cel mare, dăruit de Doamna Maria Brâncoveanu.

Restaurarea picturii de la Mănăstirea Surpatele a obţinut, din partea Ministerului Culturii şi Cultelor, în anul 2004, premiul „Vasile Drăguţ”, pentru „gradul ridicat de dificultate al intervenţiilor” şi totodată pentru remarcabila calitate a prezentării estetice finale, care a redat unitatea ansamblului mural.

Aproape timp de o oră, ne bucurăm de clipe de neuitat în această liniştită mănăstire. Deşi vremea este în continuare ploioasă şi începe să se lase întunericul, scurta trecere prin acest loc ne-a adus în suflet multă lumină.

Ne luăm rămas de la măicuţele de la Surpatele, cu gândul de a reveni pe o vreme mai călduroasă şi însorită, dacă va fi voia lui Dumnezeu.

Drumul spre Tismana

Străbatem înapoi drumul îngust şi neîntreţinut de la Măn. Surpatele spre şoseaua principală şi ne continuăm drumul spre Târgu Jiu, apoi spre Tismana. Ploaie nu conteneşte, ceea ce face să ne deplasăm cu precauţie.

Pe drum, la telefon, aflăm de la viitoarele noastre gazde de la hotelul din Tismana că şi acolo plouă de mai mult timp.

Hotel Tismana (cazare)17/ 18 octombrie 2014

În sfârşit, aproape de ora 21,00 ajungem la hotel Tismana, unde îndeplinim formalităţile de cazare. Mulţumim lui Dumnezeu că am ajuns cu bine aici, unde nădăjduim că ne vom odihni, iar a doua zi dimineaţă la micul dejun, (programat de gazde pentru ora 8,00) vom stabili programul celei de a doua zile de pelerinaj.

Camerele sunt confortabile şi călduroase, aşa că după o zi destul de obositoare, vom avea o relaxare binevenită. Continuă să plouă slab („mocăneşte”).

Micul dejun 18 octombrie 2014

Dimineaţa devreme, unii dintre pelerini au coborât în jurul hotelului; semn că le-a priit odihna de peste noapte şi sunt dornici să respire aerul proaspăt şi curat al dimineţii. Pare să avem o zi fără ploaie, cerul e aproape senin.

După rugăciunea mesei de dimineaţă, au luat micul dejun cei care şi-au exprimat opţiunea pentru aceasta.

După mulţumirea pentru masă, consultându-ne între noi şi având în vedere că plouase noaptea, iar poteca din pădure ar putea fi greu practicabilă, având în minte recomandările părintelui Cătălin şi luând în calcul şi factorul „timp”, am hotărât să rămânem în jurul Mănăstirii Tismana şi fiecare să îşi petreacă timpul după cum îi este voia, până la ora 12,00, când urma să ne adunăm la hotel, pentru masa de prânz.

Mănăstirea Tismana

Majoritatea pelerinilor a ales să meargă la Sf. Liturghie, la Mănăstirea Tismana. Alţii au preferat să facă o plimbare prin împrejurimi şi să se bucure mai mult de prospeţimea aerului.

Slujba Sf. Liturghii a avut loc chiar în biserica cea mare, care deşi aflată tot în stadiu de restaurare, asigură condiţiile necesar oficierii slujbelor.

Slujba am trăit-o din plin, cu evlavie. Cântarea de la strană, intonată uşor de glasurile îngereşti ale măicuţelor te transpuneau în alte dimensiuni.

După Slujbă, am vizitat curtea mănăstirii, cu o adevărată seră de cactuşi s şi cimitirul refăcut după „modelul Prislop”, cu crucile vopsite în negru-wenge, fiecare dintre acestea purtând un sugestiv citat din Sfânta Scriptură.

Biserica principală a mănăstirii este încă în proces de restaurare a picturii şi a catapetesmei, după tehnica utilizată şi la Măn. Surpatele. Este o muncă de migală şi pricepere. Oricum, faţă de anul trecut, Mănăstirea este într-un vizibil progres, iar aspectul general este înnoit. Am vizitat aici noul pangar, spaţios şi diversificat, în care, alături de obiectele bisericeşti specifice, găseşti şi numeroase obiecte ale folclorului gorjan.

Mănăstirea Tismana reprezentă unul din monumentele de seamă ale arhitecturii munteneşti de la începutul secolului al XVI-lea, o biserică de mari dimensiuni pentru acele vremi, compusă din altar, naos, pronaos şi exonartex deschis, încununată cu trei turle.

Probabil că Radu cel Mare nu a reuşit să termine construcţia. Numai aşa se explică lipsa pisaniei cioplită în piatră încastrată după obicei pe faţadă, cum se vede la alte ctitorii (Man. Dealu).

Lucrările de construcţie au fost continuate de Neagoe Basarab „toata biserica o au acoperit cu plumb şi alte lucruri au obârşit”. Cum tot el a dăruit Tismanei şi o serie de obiecte necesare cultului, se poate presupune că în timpul domniei lui a început să se slujească în noua biserică, deşi interiorul nu fusese încă zugrăvit.

In vremea lui Radu Paisie, se aşează frumoasele chenare de piatră ale uşilor (1541). În anul 1564, în timpul domniei lui Petru cel Tânăr, vornicul Nedelco Balăceanu zugrăveşte interiorul bisericii. Atunci se aşează şi pisania pictată, importantă atât pentru faptul că este cea mai veche atestare privind numele ctitorilor, cât şi pentru faptul că a consemnat numele meşterului zugrav „Dobromir ot Targoviştea”.

La 1610-1611, o cumplită prădăciune a oştilor principelui Gabriel Bathory a adus stricăciuni zidurilor înconjurătoare ale mănăstirii. Înainte de a lua domnia, închis între zidurile Tismanei, Matei Basarab a rezistat victorios asediului oştilor trimise împotriva lui de Leon-Vodă.

De îndată ce devine domn, Matei Basarab reface incinta şi clădirile mănăstireşti (1646-1651). Tot el construieşte paraclisul, aşezat în afara incintei, la marginea platoului de răsărit.

Câţiva ani după aceste transformări, în 1657, Paul de Alep, ucenicul, arhidiaconul şi secretarul Patriarhului Macarie al Antiohiei, vizitând aşezările monastice romaneşti, face o prima descriere a Tismanei. Însemnările sale de călătorie sunt preţioase informaţii despre multe din monumentele acelei vremi.

Mai târziu, între 1718 şi 1739 Tismana cade, o data cu întreaga Oltenie, sub ocupaţie austriacă. Echipe de ingineri militari ai armatei imperiale inspectează provincia pentru a alege punctele strategice care urmau sa fie întărite cu fortăreţe. Planul şi vederea de ansamblu făcute cu aceasta ocazie de inginerul Johann Weiss, reprezintă primul document grafic cunoscut asupra incintei Măn. Tismana (1728-1731).

Mănăstirea a fost silită de împrejurări, mai ales în sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea, când vechile fortăreţe ale Țării Româneşti fuseseră distruse din ordinul Porţii, să servească şi drept cetate. Începând cu anul 1605, documentele menţionează existenţa armelor la Tismana. La 1600, 1614, 1784, 1793 sunt reînnoite scutirile de dări ale unor sate care aveau in schimb dubla obligaţie de a „păzi plaiul”, adică hotarele dinspre Transilvania şi de a apăra mănăstirea de tâlharii care încercau adesea să o prade.

În sec. al XVIII-lea pictura originală suferă o restaurare masivă, de asemenea se fac importante lucrări de restaurare şi se adaugă piese de mobilier sculptat.

La începutul mişcării pandurilor, Tudor Vladimirescu foloseşte zidurile mănăstirii pentru a „ţine în pază” pe ispravnicii din plăşile Olteniei. Mai târziu, aici se vor uni două detaşamente de panduri conduse de D. Macedonski şi D. Gârbea, însumând vreo 3500 de oameni. Dacă la anul 1821 multe mănăstiri ca Strehaia, Cozia, Bistriţa, Polovragi, au servit ca baze de rezistenţă ale răsculaţilor, Tismana a fost, fără îndoială, cea mai importantă dintre ele.

În 1970 s-au făcut importante săpături arheologice de sondaj, prilej cu care s-a descoperit temelia unui alt locaş de cult de plan trilobat, construit din bolovani de râu şi cărămidă romană, anterior construcţiei Cuviosului Nicodim.

S-au făcut lucrări de restaurare a celor doua biserici, a chiliilor, a acoperişului şi pardoselilor.

Prin reconstituirea pridvorului bisericii mari în 1983, Mănăstirea Tismana a revenit la forma arhitecturală originală autentic românească. Cu acest prilej s-au refăcut acoperişurile turnurilor, au fost îndepărtate elementele decorative străine arhitecturii romaneşti, s-au consolidat aripile de sud si vest, s-au modernizat condiţiile de găzduire a credincioşilor şi a personalului monahal.

Arhitectura mănăstirii Tismana este în stil bizantin, specific secolului al XIV-lea, apropiindu-se ca arhitectura de bisericile contemporane din Macedonia si Muntele Athos, reprezentând caracteristici constructive romaneşti. Actuala biserică a mănăstirii este zidită direct pe stâncă în plan triconic, cu turle pe naos, pronaos şi pridvor. Catapeteasma este din stejar (1765-1766), în stil post-brâncovenesc, cu ornamente florale suflate în aur. Altarul este luminat de o fereastră mare în centrul peretelui dinspre răsărit, de alta mai mica pe dreapta aceluiaşi perete şi de încă o fereastră dublă pe fiecare parte, prevăzută cu grilaj metalic, si de cate o fereastra mica pe fiecare perete, sub bolta.

În pronaos, se află mormintele a doi fondatori: Matei Gloveanu (+1731), în dreapta şi Rositei Brăileanu (+1747), pe stânga. Mormântul Sf. Nicodim, trecut la cele veşnice în 26 decembrie 1406, este în pridvorul bisericii.

Moaşte: o raclă din argint, cu trei părticele din sfintele moaşte ale Sf. Nicodim (degetul), Sf. Ignatie Teoforul şi Sf. Ioan Gură de Aur, împreună cu crucea de plumb purtată de Sf. Nicodim. Pe capac sunt prezentaţi în medalioane emailate aceşti sfinţi. În exterior, pe raclă, sunt redate scene din viaţa şi minunile Sfântului Nicodim.

Din curtea Mănăstirii, cerul fiind destul de clar şi atmosfera curăţată de ploaie, am putut observa cu uşurinţă vârful Cioclovina de Sus, cu un oftat de regret pentru că nu am putut ajunge acolo în acea zi. Ne păstrăm nădejdea că în primăvara/ vara anului viitor, împreună cu părintele nostru Cătălin, dacă va fi voia lui Dumnezeu, vom „avea aripi” să fim acolo, ne vom reîntâlni cu maica Vartolomeea, iar glasul Sfintei Liturghii va răsuna spre înălţimile munţilor.

Cei din generaţia mai tânără, au mers în drumeţie pe drumul ce duce spre Cioclovina de Jos, până la a doua Cruce şi s-au întors bucuroşi şi rumeni în obraji.

Prânzul la Hotel Tismana şi pregătirea de plecare

În jurul orei 12,00, suntem cu toţii adunaţi în faţa hotelului şi ne pregătim pentru prânz. Bagajele au fost depozitate deja în cala autocarului, chiar după micul dejun. Luăm masa de prânz, conform meniului comandat anterior, iar după rugăciunea de mulţumire, ne îmbarcăm în autocar şi aproape de ora 14,00 părăsim Tismana. Vremea este parţial însorită, dar nori negri se adună din toate părţile şi converg spre munţi. „Ale Tale sunt cerurile şi al Tău este pământul; lumea şi plinirea ei Tu le-ai întemeiat.” (Ps.88.12)

Pentru a compensa cumva obiectivul neatins (Schitul Cioclovina de Sus), ne hotărâm ca, în drumul spre Bucureşti, să ne abatem pe la Măn. Hurezi, ctitoria cea mai dragă a Voievodului- Martir Constantin Brâncoveanu, în al cărui an omagial ne aflăm.

Mănăstirea Hurezi

Oricând o trecere prin Mănăstirea Hurezi este aşteptată cu bucurie şi te umple de desfătare sufletească şi linişte. Tot ceea ce vezi la Măn. Hurezi încântă sufletul şi ochii şi te îndeamnă la meditaţie.

Am intrat în biserica principală, ne-am închinat şi apoi, am făcut o scurtă trecere prin curte, o adevărată seră în aer liber şi, evident, pe la pangar.

Măn. Hurezi este considerată cea mai reprezentativă construcţie în stil brâncovenesc din întreaga ţară, este poate şi cel mai mare ansamblu monahal din România. Singurătatea şi liniştea de odinioară a locului era tulburată doar de cântecele huhurezilor, păsări de noapte, care au şi dat denumirea locului. ansamblul monahal de la Hurezi se întinde pe mai mult de trei hectare, cuprinzând mănăstirea propriu-zisă, Biserica Bolniţă, Schitul Sfinţilor Apostoli şi Schitul Sfântul Ştefan. Acestora li se poate adăugă şi Biserica Sfinţii Îngeri, ctitorită tot de unul dintre stareţii mănăstirii celei mari, aflată puţin mai la sud de incinta mănăstirii. Începând cu anul 1993, mănăstirea de la Hurezi se află pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Intrarea este aşezată sub turnul-clopotniţă, în care se află patru clopote mari, având între 300 şi 1.000 kilograme. Pe trei clopote stă scris numele Sfântului Constantin Brâncoveanu, credincios domnitor.

Biserica cea mare a Mănăstirii Hurezi, închinată Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, a fost ctitorită, între anii 1693-1697, de către Sfântul Constantin Brâncoveanu.

Sfântul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), domnitorul Ţării Romaneşti, la începutul secolului al XVIII-lea, văzând nestatornicia vremurilor, îndată după primirea sceptrului Ţării, după cum glăsuieşte hrisovul de întemeiere a mănăstirii, „într-al doilea an al domniei noastre, pus-am temelie şi am început a zidi mănăstire”. Prin aceasta faptă cucernică, domnitorul îşi vedea împlinită o dorinţă sfântă, care-l frământa, după cum citim în pisania de deasupra uşii bisericii: „Nu voi intra în sălaşul casei mele, nu mă voi sui pe aşternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei şi pleoapelor mele dormitoare şi repaos tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului şi sălaş Dumnezeului lui Iacob.” (Psalmul 131)

Pictura bisericii mari este originală, de curând fiind spălată cu mare grijă. Deşi programul iconografic păstrează tradiţia bizantină, se disting şi câteva particularităţi, dintre care: introducerea portretelor meşterilor constructori, în pridvor, alături de ctitori; interpretarea liberă a compoziţiei icoanelor de hram; abordarea în manieră nouă a scenei Judecata de Apoi. Între scenele istorice se află şi „Viaţa Sfântului Constantin cel Mare”, reprezentare rară şi de mare valoare artistică şi istorica.

Tabloul votiv este poate cel mai mare, deosebit şi valoros din întreaga ţară. Acesta înfăţişează o veritabilă galerie de portrete istorice, de mare valoare artistică, pe Sfântul Constantin Brâncoveanu, împreună cu întreaga lui familie, în care se distinge chipul doamnei Maria, alături de strămoşii lui direcţi şi de rudele din neamul Basarabilor şi al Cantacuzinilor. De aici, se înţelege şi faptul că biserica se dorea a fi necropola familiei Brâncoveanu, cât şi a neamului său.

Pronaosul păstrează câteva morminte. Mormântul cel mai de seamă, lucrat din marmură şi acoperit cu o placă sculptata, pregătit pentru ctitorul voievod, nu şi-a împlinit niciodată rostul său. Astfel, se crede că Sfântul Constantin Brâncoveanu ar fi fost înmormântat, pe ascuns, de frica turcilor, în Biserica Sfântul Gheorghe, din Bucureşti. Un alt mormânt din pridvor este cel al vrednicului egumen, Ioan Arhimandritul.

Catapeteasma cea mare, sculptată în lemn de tei şi aurită, este donată de Doamna Maria Brâncoveanu. În rândul mobilierului din lemn, alături de extraordinarul iconostas sculptat şi aurit, se află şi Tronul Domnesc, maiestos sculptat, care poartă stema Cantacuzinilor. Alături de acestea, stranele şi marele policandru, datează toate din vremea ctitorului.

Măn. Hurezi a avut obşte de monahi până în anul 1872, când a devenit mănăstire de maici. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, la Măn. Hurezi a funcţionat o şcoală de sculptură şi de pictură. De-a lungul vremii, aşezământul monahal de la Hurezi a fost reparat şi restaurat de mai multe ori (1827, 1872, 1907-1912, 1954, 1960-1978).

Întoarcerea spre Bucureşti

Plecăm de la Măn. Hurezi spre Bucureşti. Vremea este relativ bună, deşi norii grei şi neguroşi ne însoţesc tot timpul. La un moment dat, înspre Munţii Căpăţânii, pe cer apare un curcubeu, iar după un timp, mai apare un alt curcubeu; fenomen meteo mai rar întâlnit. Înspre Piteşti, vremea este ceva mai buna, dar pe măsură ce ne apropiem de Bucureşti, o mai „veche cunoştinţă”- ploaia revine.

Ajungem în Bucureşti în jurul orei 20,00.

Nădăjduim că în a est pelerinaj, Bunul Dumnezeu ne-a mai dăruit câteva bobiţe de har, iar nouă nu ne rămâne decât să Îi dăm slavă neîncetat, să fim mai mulţumitori pentru minunile pe care le simţim în fiecare zi, să fim mai buni şi mai îngăduitori cu aproapele nostru.

Făcătorule de bine, Mântuitorul meu, slavă ţie, pentru binefacerile şi darurile Tale cele mari de care m-ai învrednicit pe mine. Stăpâne, cu nevoinţă alerg la Tine slăvindu-Te ca pe un dătător de bine şi a toate Făcător strig: Slavă Ţie întru tot Indurate, Dumnezeul meu, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. (rugăciune a părintelui Gh. Calciu Dumitreasa)