Αrhim. Efrem Filotheitul

Vă voi spune acum ceva al meu personal, din viața mea de începător, trăită lângă Stareț:

Eram în pustie și era praznicul Sfântului Duh. Părintele Atanasie ne adusese posmagi, roșii, struguri și altele. Starețul ne spune:
– Luați-vă traistele și coborâți jos, ca să cărați lucrurile ce le-a adus Atanasie, căci le vor mânca șoarecii.
– Să fie binecuvântat!

Am coborât jos la mare, să încărcăm lucrurile, care erau foarte grele. Am încărcat traista și am început urcușul. Sudoarea curgea ca un râu, iar picioarele mele erau ca și tăiate. Osteneală și durere… A început satana să îmi picure otravă în inimă. Îmi spunea gândul: „Uite, te trimite Starețul să cari! În vreme ce el nu cară, te-a pus să cari pe tine, care ești bolnav; nu trebuia să te trimită pe tine jos, la mare. Dar într-o astfel de zi, în care toți părinții din mănăstiri se liniștesc, stau în chiliile lor, se roagă cu metanierul și citesc, noi să mergem să cărăm?! Noi nu știm nici de Duminică, nici de sărbătoare! Stareț e ăsta?!”.

Continuarea →

MINUNEA a 45-a

Pentru cel ce s-a îndoit de taina Sfintei Împărtăşiri şi a văzut pe Hristos cu trupul ca pe un prunc

Era un preot în Alamania, foarte îmbunătăţit cu viaţa, ce se chema Pelaghie, care avea aşa de mare evlavie şi dragoste către pururea Fecioara Maria, încât nu citea altă Evanghelie sau Apostol când slujea, decât numai din cele ale Preasfintei, însă vrăjmaşul celor buni, zavistuind multa lui evlavie, i-a semănat în minte un gând cu totul păgânesc asupra credinţei şi anume că se îndoia de trupul cel Stăpânesc al Mântuitorului, zicândacestea în mintea sa: Cum este cu putinţă să se facă pâinea, trupul lui Hristos, iar vinul sângele Lui? Şi dacă Fecioara Maria a născut numai un singur Fiu care de voie pătimind, s-a îngropat şi numai o dată a înviat, cum poate să se schimbe pâinea în trupul lui Dumnezeu şi să pătimească patimă în fiecare zi?

De gândurile acestea neliniştindu-se Pelaghie, ca un om neînvăţat şi neştiutor ce era, avea multă mâhnire. Şi neîndrăznind a întreba pe cineva, a alergat către Preasfânta, rugându-se şi zicând: „Stăpână şi Doamnă a lumii, te rog eu nevrednicul robul Tău fă-mi darul acesta ca să cunosc taina Sfintei Liturghii, cum se schimbă pâinea şi vinul în trupul şi în sângele Domnului nostru, pentru că nu pot să înţeleg desăvârşit”.

Continuarea →

De obârşie Sfânta Teodora era din Vânători-Neamţ, fiica lui Ştefan Joldea armaşul, şi a fost singură la părinţi. A pustnicit mai întâi în munţii Vrancei, fiind de metanie de la Mănăstirea Nifon din ţinutul Buzău. Către sfârşitul vieţii ei, când a câştigat darul Sfântului Duh, prin prea multă osteneală şi post, s-a retras în peştera pe care o vedeţi. S-a retras, dar când? Când nu mai simţea foamea, nici setea, nici frigul. Omul duhovnicesc cel desăvârşit nu mai are nevoie de haină, nici de hrană multă şi nu-i mai este frig şi nici frică de nimeni. Căci are în inima sa pe Hristos, Care i se face lui şi haina şi hrana şi toate celelalte, şi-l păzeşte de toate.

Dar de ce în munte şi în pustie? Iată de ce. Sfinţii lui Dumnezeu cei mari şi pustnicii s-au retras din lume, din vâltoarea lumii şi din valurile pline de zgomot, de răutăţi şi de vicleniile cele fără de număr; s-au retras în pustie ca să scape de trei războaie. Care sunt acelea? De auzire, de vedere şi de vorbire (cum scrie în Pateric). Noi avem desigur cinci simţiri şi toate sunt punţi ale păcatului. Dar mai cu seamă ochii şi urechile. Însă şi limba, dacă nu o înfrânăm, este o mare răutate, cum zice Sfântul Apostol Iacov. Deci, sfinţii s-au retras în munţi, ca să scape de aceste trei feluri de răutăţi; să nu aibă cu cine vorbi, să nu vadă pe nimeni, să nu audă pe nimeni, şi să stea pururi în comuniune cu Dumnezeu prin sfânta rugăciune şi meditaţiile sfinte, ca să-I urmeze lui Iisus Hristos Care adesea se ruga singur în munte, noaptea şi uneori chiar şi ziua.

Continuarea →

Aruncându-ne în urmă
Ochii noştri sufleteşti
Către anii din vechime
A vieţii creştineşti,

Mintea noastră se uimeşte
De sfinţenia de-atunci,
Limba fără grai rămâne,
Ne simţim ca nişte prunci.

Căci vedem păgânătatea
Dând război necontenit
Adunările creştine
Din Apus şi Răsărit.

Şi aflăm credinţa sfântă
Ca un foc atunci arzând
Iar Biserica în culmea
Biruinţelor şezând.

Continuarea →

MINUNEA a 43-a

Pentru cel ce s-a îndoit de fecioria Maicii lui Dumnezeu şi s-a izbăvit prin oarecare facere de minune

După şapte sute de ani de la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, era un pustnic, de neam din Atena, înţelept în scripturi şi în fapta bună mai înţelept, cu numele Eghidie. Care, după moartea părinţilor lui, împărţind la săraci averile sale, a plecat din patria sa. Deci călătorind el la Ierusalim, după ce s-a închinat Sfintelor Locuri, s-a dus în părţile cele mai dinăuntru. Iar acolo, găsind o peşteră cu un limpede izvor şi cu vreo câţiva copaci, i-a plăcut mult liniştea locului aceluia. Şirămânând acolo petrecea pustniceşte, fiind hrănit de o cerboaică, care cu dumnezeiasca voie se ducea la el de o mulgea şi cu laptele ei şi cu buruieni se hrănea.
Deci, prin apropierea acelui loc, într-o cetate oarecare se afla un dascăl, întru a cărui minte, diavolul cel ucigător de oameni semănase neghina îndoirii despre fecioria Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, căci îşi zicea în mintea lui: Cum poate să fie Maică şi Fecioară ? Şi se silea sărmanul dascăl să scoată această drăcească gândire din mintea sa, dar nu izbutea.
Continuarea →

„Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6, 14-15.).

Pe acest pământ nimeni nu este fără de păcat. Cu toții suntem păcătoși și vinovați, având fiecare povara păcatelor, patimilor, slăbiciunilor, neatențiilor sale, toate acestea îngreunând viața noastră. Cu toții purtăm un zapis cu diferite păcate, grele, ușoare, multe, puține, de nimeni șterse decât doar de Dumnezeu. Viața noastră întreagă săvârșim neîncetat păcate. Păcătuim cu gândul, cu inima, cu toate simțurile trupești și sufletești. Gândiți-vă câte păcate săvârșim! De aceea cu toții avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu, toți avem nevoie de curățirea tuturor acestor păcate.

Continuarea →

• Lumea vrea să păcătuiască, dar Îl vrea şi pe Dumnezeu să fie bun. El să ne ierte, iar noi să păcătuim. Noi adică să facem orice vrem, iar Acela să ne ierte. Să ne ierte mereu, iar noi să ne vedem de treaba noastră.
• Dacă oamenii nu se vor pocăi, dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu, vor pierde viaţa cea veşnică. Omul trebuie ajutat să priceapă sensul cel mai profund al vieţii, să-şi revină, ca să simtă mângâierea dumnezeiască. Scopul omului este şi să urce duhovniceşte, nu numai să nu păcătuiască.
• Bunul Dumnezeu ne dă binecuvântările Sale cele bogate. Să nu fim nemulţumitori şi să-L întărâtăm, pentru că vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Dacă nu slăvim pe Dumnezeu, atunci El îngăduie să vină o încercare, ca să preţuim lucrurile. Iar dacă le preţuim, atunci Dumnezeu nu îngăduie să se întâmple.
• Bunul Dumnezeu pe toate le va iconomisi în modul cel mai bun, dar este trebuință de multă răbdare și atenție, pentru că de multe ori oamenii, grăbindu-se să descâlcească ițele, mai mult le încâlcesc. Dumnezeu le descâlcește cu răbdare. Aceasta situație nu va dura mult. Dumnezeu va lua mătura…
Continuarea →

Cel ce înșeală

Cu mult timp în urmă, a trăit un boier tare bun. într-o zi, l-a chemat la el pe un ţăran şi i-a spus:
– Uite, omule, fiindcă ştiu că familia ta o duce destul de greu, vreau să te ajut. îţi dau de muncă şi te plătesc foarte bine. Vrei să lucrezi pentru mine?
– Sigur, boierule – a răspuns omul bucuros – ce trebuie să fac?
– Să-mi construieşti o casă, la marginea pădurii.
Ţăranul a plecat bucuros şi, chiar din acea zi, s-a apucat de treabă. Boierul îi dădea bani pentru tot ce trebuia să cumpere, însă omul ce şi-a spus? „E, şi aşa nu mă vede, ce-ar fi să-l înşel?!” Şi, în loc să facă totul aşa cum ar fi trebuit, a început să cumpere lucruri ieftine şi proaste şi să cheltuiască banii ce îi rămâneau. Când a terminat, casa arăta tare frumos pe dinafară, dar ţăranul ştia că n-o făcuse bine şi că, destul de repede, ea se va strica.
Când i-a arătat casa boierului, acesta i-a spus:
– Fiindcă ştiu că tu şi familia ta locuiţi într-o cocioabă mică, îţi fac cadou această casă. De-aia te-am lăsat pe tine să o construieşti şi ţi-am spus acum, la sfârşit, tocmai pentru ca bucuria voastră să fie mai mare.
Acum şi-a dat seama omul de greşeala sa. A vrut să-l înşele pe altul şi, de fapt, singur s-a înşelat. Dacă ar fi fost cinstit şi şi-ar fi văzut de treabă, şi-ar fi făcut un bine lui şi familiei sale. Acum însă, părerile de rău nu mai puteau îndrepta nimic.
în sinea lui, omul s-a jurat să nu mai înşele niciodată pe nimeni.

„După cum ne purtăm noi cu aproapele, aşa Se va purta Dumnezeu cu noi.” (Sfântul Ioan Gură de Aur )

Continuarea →