Pentru copilul pe care nu l-a ars focul

O femeie oarecare ce avea multă dragoste şi evlavie către pururea Fecioara Maria, săracă fiind de bogăţia trupească însă bogată de cea sufletească, avea un copil mic de un an.

Şi într-o zi, vrând să se ducă cu de mâncare la bărbatul său care lucra în ţarină, neavând ea pe nimeni în casă cu cine să lase pruncul s-a rugat Maicii lui Dumnezeu zicând: „Stăpâna mea, sub acoperământul şi paza Ta las pe fiul meu, că n-am pe altcineva ca să-l păzească, decât numai darul Tău ceea ce eşti Maica sărmanilor”.

Astfel rugându-se cu credinţă, s-a dus la slujba ei. Iar dacă a plecat, s-a întâmplat de a luat foc o casă a unui vecin şi de acolo s-a întins văpaia şi la casa ei.

Continuarea →

“N-am conștientizat că diavolul a hotărât să distrugă făpturile lui Dumnezeu. Este hotărât să lucreze astfel ca să distrugă lumea. A turbat, pentru că a început să intre în lume neliniștea cea bună. Este foarte sălbăticit, pentru că știe că timpul lui e scurt (Apoc. 12,12).

Lumea arde. Pricepeți asta? Au cuprins-o multe ispite. O astfel de văpaie a aprins diavolul încât de s-ar aduna toți pompierii, n-o pot stinge. Văpaie duhovnicească. N-a rămas nimic. Numai de rugăciune e nevoie, ca să se milostivească Dumnezeu spre noi. Vezi, atunci când se aprinde un foc mare nici pompierii nu mai pot face nimic, ci oamenii sunt nevoiți să se întoarcă la Dumnezeu și să-L roage să trimită o ploaie puternică, ca să se stingă. Așa și pentru văpaia duhovnicească pe care a aprins-o diavolul e nevoie numai de rugăciune ca Dumnezeu să ajute.

Continuarea →

Inima iubitoare de plăceri, în vremea ieșirii, i se face sufletului închisoare și lanț, iar cea iubitoare de osteneli, îi este poartă deschisă. Inima învârtoșată e poartă de fier zăvorâtă înaintea cetății, iar celui ce pătimește răul și e strâmtorat, i se deschide de la sine ca și lui Petru (Fapte 12,10)
(Cartea Filocaliilor- Cele mai frumoase pagini, pag, 103- Marcu Ascetul, I, 205)

Ascultă Scriptura zicând: ”Cu toată paza păzește inima ta, că din aceasta sunt ieșirile vieții”.(Prov.4,23) Și iarăși află că dumnezeiasca Scriptură învață că ”gândurile viclene despart de Dumnezeu” (Înțel. lui Solomon 1,3). Fiecare să ceară socoteală sufletului său, cercetându-l și probându-l de ce lucruri e lipit. Și dacă se întâmplă să vadă că inima sa nu coglăsuiește cu legile lui Dumnezeu, să-și păzească cu toată puterea precum trupul, așa și mintea nestricată și neînsoțită cu gândurile rele dacă vrea să se sălășluiască în el, potrivit făgăduinței. Cel curat. Căci a făgăduit că se va sălășlui și va umbla în sufletele curate și iubitoare de frumusețe.
Precum plugarul, care își îngrijește cu toată hărnicia pământul său, îl ară mai întâi și îl plivește de mărăcini, și apoi aruncă semințele, așa și cel ce așteaptă să primească de la Dumnezeu sămânța harului, trebuie să își curețe mai întâi pământul inimii, ca venind sămânța duhului să dea roduri desăvârșite și înmulțite. Căci de nu va face aceasta mai întâi și nu se va curăța cineva pe sine de toată întinăciunea trupului și duhului, e trup și sânge și stă departe de viață.
(Cartea Filocaliilor- Cele mai frumoase pagini, pag, 104- Sf. Simeon Metafrastul, V, 293-294)

Continuarea →

Pentru leprosul care s-a vindecat şi s-a dus la mănăstire

Într-o chinovie oarecare, era un monah cu viaţa îmbunătăţită, care niciodată nu s-a certat cu cineva, iar pe lângă toate faptele cele bune avea către cele dumnezeieşti nemăsurată evlavie. Şi atât se bucura când citea el sau alţi fraţi vre-o facere de minune sau laudă a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu încât simţea mai multă dulceaţă decât dacă ar fi mâncat cea mai gustoasă mâncare. Iar mai ales de multe ori se lipsea de mâncarea cea trupească, pentru ca să dobândească cea sufletească, îndeletnicindu-se cu dumnezeiasca citire.

Şi aşa vieţuind fericitul s-a îmbolnăvit de moarte. Atunci unul din fraţi l-a rugat să-i spună cum s-a învrednicit de un dar ca acela. Iar el a zis: „Când eram copil în şcoală aveam în cap lepră, de unde ieşea aşa de greu miros încât nu putea cineva să se apropie de mine. Şi eram foarte mâhnit că cheltuiseră mulţi bani la doctori dar nici un folos n-am cunoscut. Sufeream însă cu răbdare şi mulţumeam Domnului. Iar când mă duceam la şcoală, treceam totdeauna pe lângă o biserică a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi mă rugam Ei mult timp cu evlavie şi de la slujbele de priveghere ale praznicelor niciodată n-am lipsit.

Continuarea →

Despre cel ce s-a rănit nevăzut pentru că a zis o mică hulă şi s-a vindecat de Maica Lui Dumnezeu

Un oarecare sărac de bunătăţile cele vremelnice însă bogat cu prisosinţă în fapte bune, mergând pe drum, din neluare aminte, s-a poticnit lovindu-se cu piciorul de o piatră, care gol fiind l-a durut tare.

Deci văicărindu-se de dureri ea un om, a zis către piatră cuvintele acestea:

„Obştescul vrăjmaş te-a pus aicea în drum, şi nu om”. Însă îndată ce a zis hula aceasta l-a pedepsit Preabunul Dumnezeu cu un chip minunat, după cum are obişnuinţă totdeauna ca să muncească pe cei îmbunătăţiţi în această lume pentru a-i ferici dincolo veşnic. Deci i s-a părut săracului aceluia cum că i-a vărsat cineva o căldare cu apă clocotită în capul lui şi l-a luat aşa o durere încât a rămas orb şi în nesimţire.
Continuarea →