Premise şi cauze ale unirii
– participarea României la Primul Război Mondial alături de tabăra învingătoare
– destrămarea imperiilor multinaţionale
– afirmarea pe plan internaţional al principiului autodeterminării popoarelor
– dorinţa de unire a românilor
„Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”.
Învierea lui Hristos” este imnul scris de Sfântul Ioan Damaschin şi se cântă atât în timpul slujbei Utreniei Sfintelor Paşti, cât şi a Utreniei din duminici. Utrenia ne aduce aminte de Pătimirile îndurate de Mântuitorul de la miezul nopţii, până în ziuă. Înainte de citirea Psalmului 50, preotul scoate Sfânta Evanghelie în mijlocul Bisericii, se închină şi o sărută, după care intră în Altar, în acest timp cântându-se la strană imnul „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat…”.
„Învierea lui Hristos” este cântarea de bucurie a Bisericii deoarece, din nemăsurată iubire pentru omul cel decăzut, Tatăl Ceresc Îl trimite pe Iisus, Fiul Unic al Tatălui, să Se jertfească pe Cruce, pe Golgota. Răstignindu-Se pe Cruce, a răstignit pe ea şi păcatele lumii. Învierea Sa reprezintă, aşadar, biruinţa iubirii Lui smerite asupra păcatului, iadului şi a morţii.
Prin Cruce a venit bucuria în lume, iar legătura dintre Cruce şi Înviere reprezintă fundamentul întregii spiritualităţi ortodoxe, liturgice şi filocalice, pentru că Ortodoxia este, în acelaşi timp, Biserica pocăinţei, a postului şi a bucuriei. De asemenea, acest imn celebrează liturgic prezenţa teologică a evenimentelor mântuitoare, culminând cu Învierea Mântuitorului din morţi în viaţa Bisericii. Astfel, credincioşii cântă: „Învierea lui Hristos văzând”, ceea ce arată deopotrivă actualitatea şi realitatea Învierii în viaţa credincioşilor, dar şi intrarea Bisericii întregi în iubirea cea veşnică a Sfintei Treimi, prin slujirea liturgică.
(preluat de pe Doxologia.ro)
Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor este una dintre cele 12 sărbători împărăteşti din cursul anului bisericesc. De origine ierusalimică, menţionată, pentru prima dată, în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creştină, fiind celebrată cu mare fast.
Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică ne pregăteşte pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii. Sărbătoarea Floriilor aminteşte de momentul intrării triumfale a Mântuitorului Hristos în Ierusalim, care a avut loc cu puţine zile înainte de Patima Sa.
În vremea nopții lângă apă
În lunca Sfântului Iordan
Așteaptă căutând în zare
Un pustnic Calamonitean.
Ce ai bătrânule Părinte,
De ești așa nerăbdător
Și tot privești în «ceea parte»
Cu ochiul tău iscoditor?
Ai pus vreo undiță în apă
Și n-o găsești la locul ei
Sau la loc mai bun de pescuire
De ceea parte poate vrei?
Dar asta nu se face noaptea,
S-o faci mai bine de cu zi
Și-i lucru de mirare Avvo,
Că-ți vine dor a pescui!
Pocăinţa este aducerea înapoi (împrospătarea) a botezului.
Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viaţă.
Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei.
Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri trupeşti. Pocăinţa este gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijată de sine.
Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osândeşte pe sine, dar scapă neînfruntat.
Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatului.
Pocăinţa este răbdarea de bună voie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale.
Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă.
(Cuvântul al V-lea din Scara – Ioan Scărarul)
1. Crucea este pieirea duşmăniei şi trăinicia păcii.
2. Datorită Crucii nu mai rătăcim în pustietăţi, deoarece am cunoscut adevărata cale; nu mai trăim în afara palatelor împărăteşti, deoarece am găsit uşa; nu ne mai temem de săgeţile cele aprinse ale diavolului, că am văzut izvorul. Datorită Crucii nu mai suntem în văduvie, că am primit pe Mirele; nu ne mai temem de lup, că avem pe Păstorul cel bun. Eu sunt Păstorul cel bun, spune Domnul (Ioan 10, 11).
3. Crucea pentru noi este semnul negrăitei Lui iubiri de oameni, este simbolul marii Lui purtări de grijă pentru noi.
4. Crucea a mântuit lumea, a întors lumea la Dumnezeu, a alungat rătăcirea, a adus din nou pe lume adevărul, a prefăcut pământul în cer şi a făcut pe oameni îngeri. Din pricina crucii demonii nu mai sunt înfricoşători, ci uşor de dispreţuit. Nici moartea nu mai este moarte, ci somn.
Fecioară, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ai născut pe Dumnezeu Cuvântul cu trup; ştiu, cu adevărat ştiu, că nu se cuvine, nici se cade ca eu, cel atâta de desfrânat, cu ochi spurcaţi să văd icoana ta, a celei preacurate, a celei pururea Fecioare, a celei ce ai şi trupul şi sufletul curat şi nespurcat, şi să o sărut cu buze necurate şi întinate, sau să mă rog.
Căci cu dreptate este ca de mine, cel desfrânat, să se îngreţoşeze şi să mă urască curăţia ta. Dar fiindcă Dumnezeu, pe care L-ai născut, S-a făcut om, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, pentru aceasta am îndrăznit şi eu, să mă apropii de tine cu lacrimi rugându-mă.
Primeşte această mărturisire, a greşelilor mele cele multe şi grele şi o du Unuia Născut Fiului tău şi Dumnezeu, rugându-te Lui ca să fie milostiv ticălosului şi tăvălitului meu suflet. Că de mulţimea fărădelegilor mele sunt oprit a căuta spre Dânsul şi a cere iertare.
Părintele protosinghel Serafim Mihali, starețul Mănăstirii Bisericani, ne-a istorisit câteva minuni săvârșite la iconița Maicii Domnului, aflată spre închinare în paraclisul mănăstirii. Iată una dintre acestea:
Prima minune săvârșită la această icoană a Maicii Domnului de la Mănăstirea Bisericani o știu de la Părintele Atanasie Ciumașu. Era un bolnav din București internat aici, la spitalul din Bisericani. Aceasta se întâmpla înainte de anii ’70 ai secolului trecut, când încă mai exista stejarul în care se arătase Maica Domnului călugărilor din vechime. Pe atunci, la Bisericani era egumen un călugăr ‒Agatanghel; el era și duhovnicul care se ocupa de bolnavii din spital.
Este o întrebare care ar trebui să frământe pe orice creștin evlavios și dornic de desăvârșire și de aceea ne-am gândit să aducem în atenția cititorilor capitolul 58 al Proorocului Isaia din Vechiul Testament. Biserica Ortodoxă în învățătura sa apostolică predă armonia și comuniunea ca elemente duhovnicești care țin pe fii săi în Unitatea Duhului. Știm conform Scripturii că Însuși Domnul Iisus Hristos a postit 40 de zile, Moise de asemenea, ca să se învrednicească de primirea Legii a postit 40 de zile, cei trei tineri și mulți alții au postit și de aceea Biserica a rânduit un timp anume când fii săi să postească în comuniune desăvârșită, ca o luptă a unui întreg asupra păcatului și împotriva diavolului – „Potrivnicul vostru, diavolul, care umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, ……” (I Petru 5, 7-9).
Această postire de obște este și o exorcizare a mediului înconjurător căci ea este făcută într-un duh și într-o simțire căci „Acest soi de draci, nu iese decât cu post și rugăciune”. (Matei 17, 21).
Noi, fiecare în parte, trebuie să înțelegem că împreună cu Hristos – Capul, formăm un Trup – Biserica și tot ceea întreprindem în viață este în primul rând pentru noi înșine, pentru cei ce au fost înainte de noi și pentru cei ce vor veni după noi și iată faptele noastre atârnă cu mare greutate pentru întreaga existență a omenirii.
De multe ori se întâmplă şi aceasta: deşi trupul ne este slab ca un schelet, cu toate aceasta dă cu copitele, adică face neorânduieli. Atunci noi, ca să-l smerim, împuţinăm hrana şi înmulţim nevoinţele, dar trupul continuă să se comporte ca o fiară. În aceste cazuri pătimim ca acel ţăran fără minte care, lăsându-şi măgarul flămând, pune povară grea pe el ca să se domesticească, deoarece loveşte mereu cu copita. Dar nu este de vină sărmanul animal, ci samarul lui cel netrebnic, care i-a rănit spatele. De multe ori acelaşi lucru îl facem şi noi. Adică deşi iubirea de sine (egoismul), mândria, judecata, lipsa de dragoste sunt adevăratele pricini prin care alungăm harul lui Dumnezeu şi îngăduim să se apropie de noi diavolul, care poate băga foc chiar şi în oase uscate, noi mărim posturile şi nevoinţele duhovniceşti ca să smerim trupul. Însă trupul nu se smereşte, deoarece lipseşte smerenia şi dragostea din sufletul nostru.