Marele mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir (Dumitru) este unul din marii sfinți mucenici, făcător de minuni și tămăduitor. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face în fiecare an pe data de 26 octombrie.

Sfântul Dimitrie în temniţă, după ce a fost chinuit groaznic, tot cu sabia a fost lovit. Înainte de sfârşit, Dimitrie a cerut o suliţă si cu propria mână a înfipt-o în coasta sa, zicând: Hristos a murit pentru păcatele noastre; eu mor pentru El şi credinţa adevărată.

Haina şi inelul Sfântului

Aşa s-a săvârşit din viaţă la 26 octombrie 299. Sluga sa credincioasă, Lupu, a luat toga (haina) sa de purpură, primită ca semn al înţelepciunii, plină de sânge, şi inelul său de general, a înmormântat rămăşiţele pământeşti şi a plecat în părţile Macedoniei de unde venise, la Tesalonic. Acolo avea un prieten, Leonţiu, din părţile Daciei la care a stat.
Haina şi inelul Sfântului făceau minuni şi tămăduiau neputinţele celor credincioşi. Auzind, noul conducător al Iliricului a poruncit să fie prins acest ucenic al lui Hristos şi slugă credincioasă a lui Dimitrie. Şi la doi ani după mucenicia lui Nestor şi Dimitrie, i s-a tăiat capul şi lui Lupu.

Continuarea →

Icoana Sfintei Cuvioase Parascheva din Biserica Sfântul Gheorghe Nou

Biserica Sfântul Gheorghe Nou este una dintre cele mai de seama ctitorii ale Sfântului Martir și Voievod Constantin Brâncoveanu (1688-1714), fiind totodată singura biserică din capitală, ctitorită de către Sfânt, care a rămas până în zilele noastre. În curtea acestei biserici se afla kilometrul 0 al României.

Mormantul Brâncovenilor, mâna Sfântului Nicolae, icoana făcătoare de minuni a Sfintei Cuvioase Parascheva sunt nestematele duhovnicești pe care credincioșii le prețuiesc în Biserica Sfântul Gheorghe Nou, din București. Moaște voievodului au fost aduse în țară de soția sa, Doamna Maria, în anul 1720, și îngropate pe ascuns în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din capitală.

În apropierea mormântului voievodal se află icoana făcătoare de minuni a Sfintei Cuvioase Parascheva. Icoana sfintei a fost adusă spre închinare în Biserica Sfântul Gheorghe Nou, în anul 1988, după demolarea samavolnică a Bisericii Sfânta Vineri, aflată la mică distanță de aceasta.

Continuarea →

Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.

Colonelul Crăciun vorbea celor prezenţi cu obişnuitul lui aer plin de importanţă. Peste puţin timp, mai apar doi – ultimii. Unul este un tip solid, cu o figură masivă, cu trăsături parcă de tătar, bronzat (adus, probabil, de la muncă în plin soare), contrastând cu paliditatea şi debilitatea majorităţii celor prezenţi.
Celălalt este un om înalt, cu păr cărunt, cu un chip blajin, zâmbind cu sfiiciune. Colonelul Crăciun îi prezintă:
– Domnul Petre Pandrea, marxist de-al nostru, ajuns printre dumneavoastră datorită unei erori. Dânsul, adaugă Crăciun, arătând spre celălalt, este Părintele Stăniloae.

Continuarea →

Trebuie să facem binele în clipa de față și să nu îl lăsăm pentru mai târziu. După moarte nu există îndreptare.

Din Pateric

Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: „Avva, erau doi oameni, unul monah şi unul mirean. Monahul s-a gândit de cu seară ca dimineaţa să lepede schima, iar mireanul s-a gândit să devină monah. Au murit, însă, amândoi în noaptea aceea şi nu au apucat să-şi plinească gândul. Ce li se va socoti lor, oare?” Şi a zis bătrânul: „Călugărul a murit călugăr şi mireanul a murit mirean. Deci s-au dus întru cele în care au fost aflaţi”.

A zis un bătrân: „Glasul acesta strigă către om până la răsuflarea lui cea din urmă: «Astăzi întoarce-te!»”

A zis un bătrân: „Neamul acesta nu caută pe «astăzi», ci pe «mâine»”.

Spuneau despre un oarecare bătrân că atunci când îi ziceau lui gândurile: „Lasă astăzi, şi te vei pocăi mâine!”, li se împotrivea zicând: „Nu, ci azi mă voi pocăi şi mâine facă-se voia lui Dumnezeu”.

A zis un bătrân: „Orice răutate nesăvârşită nu este răutate şi orice drep­tate nesăvârşită nu este dreptate”.

Continuarea →

– fragment dintr-un interviu realizat cu părintele Evloghie Munteanu, duhovnicul Mănăstirii Nera

Părintele Evloghie este unul din tinerii duhovnici români din zilele noastre, al cărui exemplu viu ne dă mari nădejdi de refacere a vieţii duhovniceşti In România. Întors din Sfântul Munte în pământul natal, se arată ca un nou Paisie Velicikovski care să restabilească duhovnicia şi rânduiala în viaţa de obşte, ce s-a pervertit ignorând predaniile Sfinţilor Părinţi. Roadele duhovniceşti ale obştii Mănăstirii Nera, al cărei povăţuitor este, ne întăresc convingerea.

(………)

G.M.: Care este lucrarea omului?
Părintele Evloghie: Lucrarea omului este pocăinţa, schimbarea. Numai că schimbarea ţine de împreună-lucrarea omului cu Domnul. Prin pocăinţă înţelegem toată transformarea asta (metanoia) care începe prin întoarcerea de la păcate şi sfârşeşte cu îndumnezeirea, să ajungi Dumnezeu prin har. N-avem altă lucrare decât pocăinţa.

G. M.: Şi cum să nu deznădăjduim?
Părintele Evloghie: Eu nu deznădăjduiesc, pentru că Dumnezeu este iubire. Toate slujbele noastre sunt centrate pe mila şi iubirea lui Dumnezeu: Că milostiv şi iubitor de oameni eşti… Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni… Doamne, miluieşte! Omul dintotdeauna a aşteptat mila.

Continuarea →

Născut la Câmpulung (12 octombrie 1659), Pârvu Mutu era fiul preotului Ioan Pârvescu (1623-1702). Pe când avea doar șase ani, Pârvu și-a pierdut mama, care a murit de tânără. Preotul Ioan, tatăl său, s-a retras la Mănăstirea lui Negru Vodă din Câmpulung, luându-l cu el și pe Pârvu. Copilul a învățat carte la sfânta mănăstire, dar atras de frumusețea icoanelor și a picturilor murale a început și el să deprindă acest minunat meșteșug. Talentul copilului a fost remarcat de monahii zugravi din mănăstire încă de la primele creații ale acestuia. Impresionat, nașul lui Pârvu, clucerul Tudoran Vlădescu, l-a trimis pe cheltuiala sa, spre desăvârșirea învățăturii, în Moldova (în partea de nord a acesteia, denumită mai târziu, după anexarea de către Imperiul Habsburgic, Bucovina), unde Pârvu și-a petrecut șase ani de ucenicie, deprinzând tainele și meșteșugul zugrăvirii icoanelor de la călugării din vestitele mănăstiri de acolo.

Continuarea →

Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.

Dulceaţa lacrimii ce izvorăşte din iubire

Există oameni pentru care suferinţa se face umbră permanentă a vieţii lor, umbră care însă nu întunecă ci luminează, îndulceşte şi sfinţeşte sufletul lor. Pentru aceşti oameni, suferinţa se împleteşte cu rugăciunea, iar singurătatea devine întâlnire cu Hristos, mai presus de cuvânt şi închipuire. Un astfel de om al durerilor a fost Maica Teodosia (Laţcu).

Hărăzită din pruncie suferinţei, căci a avut încă de la naştere o anume infirmitate trupească, ea şi-a purtat crucea cu seninătatea şi înflăcărarea pe care numai dragostea lui Dumnezeu ţi-o poate da. De altfel, iubirea a fost singura armă cu care s-a apărat în toată viaţa sa.

Continuarea →

Pentru cel ce a fost dat diavolului de maica lui încă de la zămislirea sa

Un oarecare bărbat cu femeia lui, amândoi temători de Dumnezeu, făceau multe milostenii şi alte fapte bune. Deci trăind ei mulţi ani împreună, s-au învoit să se depărteze de amestecarea cea trupească; şi aşa au trăit ei multă vreme ca nişte fraţi iar nu ca cei însuraţi. Însă vrăjmaşul păzirii curăţiei a zavistuit fapta lor cea bună, şi într-o zi în sâmbăta cea Mare a luptat şi ispitit pe bărbat până la atâta, că n-a mai putut să sufere şi a căzut cu femeia în păcat fără voia ei; care ocărându-l mult şi mustrându-l, i-a adus aminte de Ziua cea vrednică de cinste. Însă el n-a luat în seamă mustrarea, ci se aprindea de patimă. Atunci femeia a zis cu mânie: „Fiindcă nu ai evlavie, nebunule, spre învierea Domnului cea slăvită, rog pe Dumnezeu ca orice se va zămisli din noi în această noapte, să fie dat diavolului”. Deci în ceasul când ca o neînţeleaptă a zis cuvântul, a zămislit, şi la vreme a născut un copil, parte bărbătească; care cu cât se mărea, cu atât se arăta tot mai mult dăruit cu dar şi aşa de frumos încât mult se bucurau rudeniile văzându-l. Iar când a ajuns la vârsta de doisprezece ani, venind diavolul a zis către maica lui: „După trei ani, vin să-mi iau darul pe care mi l-ai făgăduit”.

Continuarea →