de Ioan Iacob Hozevitul

Ajută-mă, Stăpâne Doamne
Să merg şi eu pe-al Crucii drum
Căci largă mi-a fost calea vieţii
Pe care mers-am pân-acum.

Când sub a Crucii greutate
Îmi va slăbi grumazul meu
Trimite-mi ajutor atuncea
Ca oarecând pe Chirineu.

Aproape de sfârşit Stăpâne,
Când chinul este mai amar,
S-aud şi eu făgăduinţa
Rostită către cel tâlhar!

Să am atunci o mângâiere
Să fiu părtaş la cina Ta
Precum erai la Răstignire
Cu Tatăl întru Slava Sa.

Precum vedea atunci pe Maica
Aproape, lângă Cruce stând,
Să văd şi eu pe lângă mine
Pe păzitorul meu cel sfânt!

La despărţirea pământească,
Primeşte-mi pe sărmanul duh
Ca nu cumva să aibă silă
La vameşii cei din văzduh!

Apoi mergând la judecată
Tu fii preamilostiv atunci
Să nu mă osândeşti, Stăpâne
În focul veşnicelor munci.

Sunt oameni a căror simplă prezenţă îţi provoacă în suflet o bucurie imensă, pentru că sălăşluind Hristos în interiorul lor emană o dragoste puternică, necondiţionată. Părintele Gheorghe Calciu a fost o astfel de persoană, plină de virtuţi, dar mai înainte de toate plin de dragoste faţă de orice făptură a lui Dumnezeu. Chiar şi pe patul spitalului, în ciuda suferinţelor cumplite, găsea resurse pentru a zâmbi şi a te întâmpina cu bucurie, aşa cum Sfântul Serafim de Sarov îi întâmpina pe credincioşi. Şi această dragoste şi-a dorit-o şi pentru enoriaşii săi, cărora le‑a lăsat prin testament acest cuvânt: „Iubiţi-vă unii pe alţii cum şi Iisus ne-a iubit pe noi, ca să se vadă din aceasta că suntem fii Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a trimis un astfel de păstor, iar pe părintele Gheorghe să-l rugăm ca, de acolo de sus, de lângă sfinţii pe care i-a îndrăgit toată viaţa, să se roage pentru întreg neamul românesc pentru care a suferit atât de mult. În anul 2005, în luna septembrie, am stat mai mult de vorbă cu părintele şi mi-a împărtăşit câteva din momentele pe care le-a trăit în temniţele comuniste. (Raluca Tănăseanu)

Continuarea →

Ne putem împărtăși cu adevărat în cinci feluri, în Biserica lui Hristos.

Prima împărtășire și cea mai importantă este cea cu Trupul și Sângele Domnului.

A doua cale de împărtășire, după Marele Vasile, este împărtășirea duhovnicească pe calea rugăciunii celei gânditoare a inimii. Poți să vii în biserica și chiar dacă ești oprit de preot să te împărtășești pe câțiva ani, te poți împărtăși de o mie de ori pe zi și mai mult, pe altă cale, pe calea rugăciunii. Dacă vii în biserică și zici rugăciunea ” Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul „, cu toata inima, de câte ori ai suspinat după numele lui Iisus, de atâtea ori te-ai împărtășit, ca și cel ce a luat cu lingurița Sfintele Taine. Aceasta este împărtășirea pe calea rugăciunii celei gânditoare a inimii, cu care omul poate reuși să se împărtășească de multe ori pe zi, nu numai o dată, cu aceeași putere cu care se împărtășește și cel cu lingurița din Sfântul Potir.

Continuarea →

În vreme de prigoană creştinii să se adune în jurul preoţilor. Acolo e biserica unde este un antimis şi un preot ortodox care să slujească Sfânta Liturghie. Avem pildă în prigoana din secolul trecut cum plecau preoţii prin sate şi prin munţi cu câte un antimis în spate şi vase de slujit. Liturghia şi Sfintele Taine vor da putere creştinilor să înfrunte foamea şi să fie păziţi de orice vătămare sub acoperământul Maicii Domnului. Apoi să zică rugăciunea lui Iisus şi a Născătoarei de Dumnezeu sau Apărătoare Doamnă. În închisoare aceste scurte rugăciuni ne-au izbăvit şi am putut supravieţui regimului comunist fără să cedăm în faţa fiarei roşii.

Continuarea →

(…) Şi fiindcă aceasta nu s-a prea putut înţelege, urmări şi realiza, a fost nevoie ca Dumnezeu să creeze omul a doua oară şi, prin creştinism, să-l facă în stare de această înţelegere şi realizare a desăvârşirii sale personale. Această desăvârşire urmărită şi aşteptată de Dumnezeu de la om, ni s-a revelat, ni s-a dat de model în persoana clară şi reală a lui Iisus Hristos, a Dumnezeu-Omului. De aceea El e Calea şi naturală şi supranaturală a desăvârşirii. Iisus Hristos nu avea nevoie de mântuirea Sa, dar fără pogorârea Sa, în trup de om re-creat, născut afară de calea păcatului, mântuirea noastră ar fi fost cu neputinţă; ori noi eram şi suntem cei ce avem nevoie de mântuire. Deci pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu, simţită de noi ca o credinţă arzătoare de mântuire, ni s-a arătat şi ni s-a dat ca model de viaţă persoana reală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. El e pentru noi oamenii măsura desăvârşirii. Atât doar că modelul revelat trebuie urmat. Căci, dacă Dumnezeu a tăcut totul pentru mântuirea noastră, aceasta nu însemnează ca noi să ne dedăm lenei, pentru că a tăcut Dumnezeu totul şi noi nu mai avem de făcut nimic. Dumnezeu a făcut totul din partea Sa, anume: S-a micşorat pe Sine şi S-a făcut om adevărat, întru totul asemănându-se nouă, afară de păcat, ca să ne arate cărarea cu lucrul şi cu persoana Sa. El era şi Dumnezeu adevărat, dar a mers omeneşte pe calea cea nouă. De aceea, calea mântuirii o numim calea lui Dumnezeu, pentru că, cel dintâi, El a mers pe ea.

Continuarea →

Cele nevăzute prin cele văzute

«Animalele ce pot fi mâncate de altele mai uşor, nasc mai mulţi pui. Din această categorie fac parte iepurii… Astfel, această specie nu este în pericol de dispariţie, deşi este ameninţată permanent de animalele carnivore.

Dimpotrivă, animalele carnivore nasc puţini pui… Astfel, nu există nimic neplanificat în existenţa fiinţelor şi nici una dintre ele nu este lipsită de grija ce-i este trebuincioasă.

Dacă iarăşi vei privi cu băgare de seamă mădularele animalelor, vei constata că Ziditorul nici nu a plăsmuit vreun mădular prisoselnic, nici nu a uitat a crea vreunul din cele indispensabile.
Animalelor carnivore le-a dat dinţi ascuţiţi, fiindcă aceştia le erau de trebuinţă pentru hrana cu care se nutresc…

Continuarea →

Un bătrân a zis că mai mult decât orice avem trebuinţă de smerenie. La tot cuvântul ce auzim să zicem: Iartă! Căci smerenia strica toate meşteşugurile vrăjmaşului. Să cercam şi noi şi să vedem ce putere are cuvântul bătrânului. Pentru ce mai întâi de toate trebuie să avem smerenie şi nu înfrânare, mai ales că şi apostolul zice: cel ce se sârguieşte spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce să nu avem frica de Dumnezeu, căci zice Scriptura: Începutul înţelepciunii este frica Domnului; şi în alta parte: Cu frică de Dumnezeu ne îndepărtam de la răutate. Pentru ce n-a zis, să avem în primul rând milostenia, sau credinţa, căci zice: cu milostenia şi cu credinţa se curăţesc toate păcatele. Iar apostolul zice: fără credinţă nu poate cineva să placa lui Dumnezeu. Daca pentru milostenie, credinţă, frica lui Dumnezeu şi înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce lăsându-le pe acelea a zis să avem smerenie înainte de orice? Bătrânul vrea să ne arate că nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinţa, nici postul, nici alta fapta bună nu se pot săvârşi fără smerenie. De aceea zice să avem înainte de orice smerenie, adică gând şi cuget smerit, să fim gata la tot cuvântul ce auzim să zicem: Iartă! Fiindcă prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrăjmaşului.

Continuarea →

Oricine citește cartea Eccleziastul din Vechiul Testament va avea parte de câteva momente nefericite. Când un rege îți spune că poți construi oricât, că poți gusta din toate plăcerile vieții, că poți avea glorie absolută și recunoaștere unanimă, că poți fi cel mai înțelept om din lume și că toate acestea sunt doar deșertăciuni, atunci poți să te simți doar îngrozit.

Nimic nu durează, nimic nu este nou, nimic nu contează în mod absolut în această lume. Toate aceste trei elemente negative ne provoacă, pe bună dreptate, fiori reci pe șira spinării. Munca, înțelepciunea, succesul personal – toate acestea se pot desființa cu ușurință. Ce clădești astăzi va dărâma mâine altul. Sfatul înțelept de astăzi va deveni bancul de mâine. Cariera cea mai strălucitoare va rămâne cel mult o amintire îndepărtată în mintea cuiva care te-a cunoscut. De ce? Pentru că înveșnicim ceea ce este menit să piară și trecem cu vederea unicul element nou sub soare.

Continuarea →