Jurnal de pelerinaj – Bulgaria

Posted on by
— Elena Grigorescu —

Data pelerinajului: 20 octombrie 2012
Participanţi: preot Gheorghe Burlănescu, Diacon Cătălin Cristian Radu, enoriaşi ai bisericii Popa Rusu şi creştini din alte parohi (152 persoane)
Destinaţia: Biserica Drăgănescu, Mănăstirea Comana şi Mănăstirea Sf. Dimitrie cel Nou din Basarabovo (Bulgaria)
Scopul pelerinajului: să ne bucurăm de culorile şi tematica inedită a picturii inegalabilului ieromonah Arsenie Boca, să cunoaştem momente din istoria şi spiritualitatea înaintaşilor şi să ne închinăm la locul de pustnicire a Sfântului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor.

Înainte de a ne ocupa locurile în autocare, primim binecuvântare de călătorie din partea părinţilor slujitori ai bisericii şi cu nădejdea ca Bunul Dumnezeu să ne ajute în ceea ce ne-am propus pornim în pelerinajul nostru în jurul orelor 7,30.
Se anunţă o zi frumoasă de toamnă, soarele pare să fie generos încă din orele dimineţii. Suntem într-un convoi de 3 autocare mari, două albastre ca şi cerul dimineţii, iar unul alb ca porumbelul din inima creştinului.
In autocare se spun rugăciuni şi se intonează cântările „Apărătoare Doamnă“ şi „Cu noi este Dumnezeu“.
După aproape 50 minute, ajungem la Biserica Drăgănescu. Trebuie să stăm la un rând consistent; în faţa noastră mai este un grup, iar biserica este destul de mică, dar, cu puţină stăruinţă reuşim să ne facem loc o bună parte dintre noi. Părintele paroh Răzvan Petcu ne dă explicaţii cu privire la tematicile şi simbolistica picturii inedite a părintelui Arsenie Boca.
Despre Bis. Drăgănescu, jud. Giurgiu
Intrat în monahism la Sâmbăta de Sus în 1940, părintele Arsenie a fost arestat şi torturat de Securitate în 1948 sub acuzaţia de legături cu legionarii, lucru pe care l-a negat întotdeauna. A fost mutat la Prislop, iar în 1951 a fost din nou ridicat de Securitate, apoi trimis la Canal şi la Ocnele Mari, pe motiv că atrăgea prea multă lume la credinţă. În 1959 mănăstirea Prislop a fost desfiinţată, iar părintele, după o vreme de pribegie, a fost primit pictor la Atelierele Patriarhiei de la Schitul Maicilor.
Pensionat în 1968, părintele s-a stabilit în satul Drăgănescu pentru a picta biserica, ceea ce a făcut cu multă răbdare până în primăvara anului 1989. După aceasta s-a retras la mănăstirea Sinaia, unde, în acea toamnă, a şi trecut la cele veşnice.
În cei 15 ani cât a durat pictarea bisericii Drăgănescu, mii şi mii de oameni l-au căutat mereu pentru sfat şi îndrumare.
Pe lângă scenele tipice oricărui program iconografic, părintele a adăugat pe pereţii interiori ai acestuia o mulţime de scene inedite, vizând viaţa şi păcatele zilnice ale oamenilor. Merită amintită aici una dintre multele reprezentări originale din această biserică. In partea de răsărit a Sfântului Altar, părintele a aşezat, iconar şi el, o scena care nu este tipica acestui loc, în nici un registru iconografic. Prin urmare, o parte dintre ucenicii acestuia au văzut în acest detaliu o profeţie a morţii sale. Aceasta se spune deoarece, atât Sfântul Ştefan cel Nou, cât şi Părintele Arsenie Boca, au murit în aceeaşi zi, 28 noiembrie.
Frescele de la Drăgănescu nu respectă erminiile vreunui stil de pictură. Fără să iasă însă din învăţăturile Bisericii, această pictură este una singulară şi în acelaşi timp profetică.
Când intri în curtea bisericii din Drăgănescu este greu să-ţi imaginezi cât de multă lume se strângea aici în vremea şederii părintelui Arsenie. Locuia peste drum de biserică şi nu ştii ce zugrăvea mai bine: pereţii sfântului lăcaş sau sufletele credincioşilor. Veneau să-i ceară sfatul cei care îl ştiau de la mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde fusese stareţ şi duhovnic, dar veneau din Bucureşti oameni care îl ştiau de la Schitul Maicilor, lume din părţile Olteniei, neavând pe acolo un aşa mare duhovnic.
Mesajele receptate prin vizionarea picturii bisericii Drăgănescu ne urmăresc tot drumul, până la Mănăstirea Comana.
Aici avem bucuria de a-l întâlni pe părintele diacon Nicolae Rădoi, până nu demult participant la cântările de la strana din Biserica Popa Rusu. Vizităm biserica principală a mănăstirii, muzeul şi curtea exterioară.
Istoricul mânăstirii
Mănăstirea Comana a fost ctitorită de Vlad Ţepeş în anul 1461, ca o mănăstire-cetate, care însă s-a ruinat până la finele secolului al XVI-lea. Locul pe care a fost înălţată mănăstirea era odinioară o insulă, în mijlocul mlaştinilor, iar accesul se făcea pe o poartă aflată in nordul incintei, după ce se traversa un pod de lemn, uşor de incendiat la vreme de primejdie. Râul Câlniştea, care curge în partea de răsărit a satului Comana, întâlneşte în cale balta Comanei pe care o străbate şi din care se desprinde în faţa mănăstirii. La sfârşitul secolului al XV-lea (1588), mănăstirea a fost reclădită de boierul Radu Şerban, folosind ruinele rămase de la vechea mănăstire, în special zidul de incintă. În biserica, cu hramul Sf. Nicolae, va comanda ca zidul de la intrarea în pronaos să fie zugrăvit împreună cu soţia sa Elina, aşa cum o cerea obiceiul ctitoricesc. În 1609, după ce a devenit domnitor, Radu Şerban zugrăveşte biserica mănăstirii Comana, punând să se intervină în pictura ce-l reprezenta, prin adăugarea însemnelor domneşti. Această pisanie nu s-a păstrat, fiind înlocuită la refacerea din 1699 – 1700 cu o alta, a strănepotului său, Şerban Cantacuzino, care va cinsti cum se cuvine numele străbunicului domnesc, pomenindu-l în înscrisul săpat deasupra intrării lăcaşului ca prim ctitor al zidirii pe care o reface.
Radu Şerban moare în 1620 la Viena, unde se refugiase la pierderea domniei, şi a fost înmormântat în biserica Sf. Ştefan din Viena. Soţul fiicei sale, Anca, Nicolae Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul, moare în 1627 şi este înmormântat în biserica sârbeasca din Raab (azi Györ în Ungaria).
În 1640 Anca şi sora sa, Elina, vor aduce rămăşitele domneşti în tara şi le vor îngropa la Comana, iar lespedea gropii comune de la Comana este pusă ulterior anului 1640.
La 1667 este înmormântat la Comana Drăghici Cantacuzino feciorul Elinei‚ care moare la Constantinopol şi e adus în ţară de fiul său Şerban Cantacuzino. Tot aici va fi înmormântat mai apoi si Constantin, fiul spătarului Drăghici, după cum reiese din inscripţia pusă pe mormânt la 1699 de Şerban.
Prin aceste înmormântări succesive se relevă trecerea Mănăstirii Comana în seama Cantacuzinilor din ramura lui Drăghici, biserica, ctitorie domneasca, devenind loc de înhumare a acestora.
Curând după înhumarea lui Drăghici şi a fiului său Constantin, va fi înmormântată la Comana, Maria, prima soţie a vornicului Şerban Cantacuzino, cel de-al doilea ctitor atestat al mănăstirii.
Alături de osemintele Ancăi, un alt mormânt, de dimensiuni mai mici, cuprinde rămăşiţele lui Mihail Pătraşcu, fiul Ancuţei şi al lui Pătraşcu Voievod, copil mort de ciumă în 1655, în regiunile căzăceşti şi reînhumat la Comana, probabil după 7 ani. La acea dată, mama sa, Anca, se afla încă în viaţă, ea murind probabil puţin înainte de 1668.
La 1699 Şerban Cantacuzino dăruieşte Mănăstirii Comana un chivot de argint întru pomenirea părinţilor Drăghici şi Păuna şi soţiilor Maria si Andriana; informaţii ce denotă ca ei sunt înmormântaţi la Comana.
În acelaşi an, Şerban Cantacuzino începe restaurarea Mănăstirii Comana. Lucrările de reclădire au fost efectuate în spiritul reînnoirilor aduse în tehnica construcţiilor în epoca lui Constantin Brâncoveanu, ca rezultat al deosebitei dezvoltări culturale de-a lungul a trei domnii aproape succesive: Matei Basarab (1632 – 1654), Şerban Cantacuzino (1676 – 1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714).
La această restaurare el adaugă chilii noi la cele existente, repară şi înalţă zidurile şi împodobeşte construcţia cu elegantul foişor de pe latura de nord.
Înălţându-se din balustrada elegantă, zece coloane îl împodobesc pe cele trei laturi. Coloane de piatra tare dintr-o singura bucată, împodobite la capitel şi bază cu ornamente vegetale. Două din cele zece coloane, aflate la extremităţi, sunt încastrate în zidul clădirii si au capitelurile împodobite cu vulturul bicefal, însemnul familiei Cantacuzino. Susţinând arcuri de cărămidă în semicerc, cele zece coloane dau o notă de o deosebită frumuseţe întregii construcţii.
În incintă, Şerban reface biserica şi înlocuieşte vechea pisanie cu o alta, în care se înscrie în rândul ctitorilor. Această refacere a mănăstirii se încheie cu strămutarea înaintaşilor într-un mormânt comun.
Transformarea ctitoriei în „criptă” a familiei Cantacuzino explică atât strădania lui Şerban de a reface mănăstirea în 1699 – 1700, cât şi revenirea sa din 1703, când zideşte în incintă un paraclis pe care îl întăreşte, după obicei.
În august 1709 Şerban moare şi va fi, la rândul său, înmormântat la Comana. Mormântul lui Şerban Cantacuzino nu se mai cunoaşte la Comana; el a fost distrus o dată cu celelalte morminte în 1854 de către călugării greci.
În anul 1728, Mănăstirea Comana a fost închinată la Sfântul Mormânt, de către Nicolae Mavrocordat, deoarece nu au mai existat moştenitori direcţi ai ctitorului care să se îngrijească de soarta ctitoriei. Prin aceste închinări, mănăstirea a început să-şi piardă din averi şi moşii.
Degradarea Comanei, semnalată de Neofit al Ungrovlahiei, se accentuează de-a lungul domniilor fanariote şi este subliniată într-o serie de înscrisuri de danie ulterioare închinării, acte întocmite în intervalul 1728 – 1814 şi semnate de domnitorii Nicolae Mavrocordat, Ioan Mavrocordat, Grigore III Ghica, Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Alexandru Moruzi, Constantin Ipsilanti, Ioan Gheorghe Caragea.
În anul 1847, se pune problema unor reparaţii, arhitectul statului, Schlatter, propunând o reclădire, considerând că reparaţiile nu se mai pot face, dar lucrările de reamenajare şi reînsufleţire a lăcaşului sfânt au început abia în 1854 când s-a refăcut din temelii biserica, distrugându-se probabil cu acest prilej mormântul ultimului ctitor, vornicul Şerban Cantacuzino şi poate şi acela al lui Nicolae vodă Pătraşcu.
Biserica Mănăstirii Comana, cu hramul Sf. Nicolae a fost refăcută în secolul al XIX-lea, iar în 1971 aceste lucrări au dus la descoperirea unui fragment de piatră funerară, inscripţia acestei pietre indicând mormântul Ancuţei, fiica lui Radu Şerban.
În anul 1908, întregul ansamblu arhitectonic de la Comana a fost restaurat prin grija Comisiunei Monumentelor Istorice, spre a cădea din nou în paragină, mai ales după cel de-al doilea război mondial.
În anul 1932, pe baza indicaţiilor date de marele istoric Nicolae Iorga în 1919, în incinta mănăstirii a fost construit Mausoleul Eroilor căzuţi în Primul Război Mondial.
În prezent, din construcţia iniţiala se mai păstrează, restaurate, doar latura de nord şi vest a chiliilor, iar în stare de ruina mai durează zidul de pe latura de est şi un fragment lipit de turn.
Actualmente, Comana este mănăstire de călugări dar, din păcate, se află intr-un stadiu avansat de degradare. Ultimele lucrări de restaurare a lăcaşului de cult au avut loc între anii 1970-1977. De asemenea, în anul 2008, cu ajutorul Episcopiei Giurgiului, au fost restaurate interioarele casei şi a beciurilor domneşti dar şi biblioteca.
La Mănăstirea Comana se află o părticică din moaştele Sfintei Ecaterina şi o mare frumoasă icoană a Sfintei.




Plecăm de la Mănăstirea Comana cu o mare bucurie în suflet, datorată frumoaselor lucruri văzute şi a paginii de istorie pe care am avut ocazia să o cunoaştem.
Drumul până la graniţa cu Bulgaria nu durează mult. După îndeplinirea formalităţilor vamale, privim de la înălţimea podului peste Dunăre la apele „mult-călătorului“ şi „cântatului“ fluviu şi cu gândul ne ducem la câteva meleaguri în care îl mai regăsim.
După ce ajungem în oraşul bulgăresc Ruse, la un moment dat, drumul indică înspre stânga localitatea Basarabovo, până la care mai sunt de parcurs 10 km.
Drumul spre localitatea Basarabovo străbate câteva sate, care au aspect asemănător şi care indică un nivel de trai apropiat cu localităţile rurale din ţara noastră. Peisajul este deosebit: vegetaţie superb colorată în culorile toamnei, apoi formaţiuni calcaroase tocite şi scobite de vremuri, vânturi şi ploi, locuri în care şi-au găsit liniştea pustnici de-a lungul timpului.
Într-o astfel de formaţiune muntoasă, ceva mai masivă, ne apare în faţă, suspendată ca o galerie, biserica mănăstirii Sf. Dimitrie cel Nou.
Coborâm din autocare şi ne îndreptăm spre poarta mănăstirii. La intrare, câţiva meseriaşi muncesc pentru amenajarea unui spaţiu de refugiu şi odihnă pentru pelerini şi turişti.

Intrarea în biserică

Scurtă prezentare:
Mănăstirea Sfântul Dimitrie Basarabov este o mănăstire ortodoxă înfiinţată în peştera în care s-a nevoit Sfântul Dimitrie cel Nou. Peştera şi mănăstirea se află în localitatea bulgară Basarabovo, la o distanţă de aproximativ 80 de kilometri de Bucureşti. Trecând Dunărea prin vama de la Giurgiu, ajungem în oraşul Russe, iar de aici şi până în localitatea Basarabovo nu mai sunt decât 10 kilometri.
Aşezat în pitoreasca vale a râului Lom, satul Basarabovo şi râul Lom îşi întâmpină pelerinii cu peştera în care s-a nevoit Sfântul Dimitrie cel Nou. Peştera este cunoscută şi sub denumirea de Mănăstirea Basarabov. Această mănăstire a luat fiinţă în peştera iubitorului de nevoinţe Dimitrie cel Nou şi este singura mănăstire săpată în stâncă încă locuită din întreaga Bulgarie.
De la vărsarea Lomului în Dunăre, urcând spre Ivanovo, se întâlnesc peste 300 de chilii săpate în malul stâncos al râului. Dintre acestea, 40 au ajuns biserici, în care s-a slujit Sfânta Liturghie mai multe sute de ani. Urme de frescă se văd pe pereţii peşterilor până în zilele noastre. Chiliile şi bisericile de la Ivanovo fac parte astăzi din patrimoniul UNESCO.
Scurt istoric
Mănăstirea Basarabov a fost ctitorită de familia Basarabilor chiar înainte de întemeierea Ţării Româneşti. Satul, moşia şi mănăstirea au aparţinut lui Ioan Basarab I, primul domn al Tarii Romaneşti. Cât de mult unea Dunărea cele două maluri ale sale, se poate vedea chiar şi din hărţile mai târzii ale nordului Peninsulei Balcanice; judeţul Teleorman exista odinioară atât la nord cât şi la sud de Dunăre.
Biserica actuală din Peştera Sfântului Dimitrie a fost construită în anul 1865, cu mai multe ajutoare primite din România. Mănăstirea actuală constă într-o bisericuţă, zidită în Peştera Sfântului Cuvios Dimitrie, şi câteva chilii săpate în stânca din apropiere.
Mănăstirea arde în anii 1877-1878, în timpul războiului ruso-româno-turc. Tot acum sunt furate peste 60 de icoane valoroase din biserică. Probabil că aşa s-a întâmplat şi în anii 1769-1774, în timpul războiului ruso-turc, când satul Basarabovo este complet distrus, iar moaştele nu puteau să mai rămână în biserica pustiită de acolo.
Cele mai vechi marturii istorice în legatură cu Mănăstirea şi Peştera din Basarabov aparţin secolului al XV-lea, putând fi găsite în unele dintre registrele de taxe ale Imperiului Otoman. O amplă descriere a proprietăţilor deţinute în acea vreme de către liderul valah Ivanko Basarab, socrul ţarului Ivan Alexander – descriere numită „timar” – se găseşte într-unul dintre aceste registre; această „timar” este cea mai veche mărturie scrisă, în care găsim menţionat numele localităţii Basarbov – „Mănăstirea Basarab”.
În anul 1911, un Comitet al Vestigiilor Istorice a fost înfiinţat la Muzeul Naţional de Arheologie din Sofia. Principala sarcină a acestui comitet era de a elabora o mapă arheologică pentru întreaga Bulgarie.
Faimosul pelerin ceh Karel Skorpil, care a întreprins mai multe călătorii ştiinţifice pe teritoriul bulgar în anii 1887 si 1892, a fost chemat pentru a face parte din comitet. În anul 1912, cehul Skorpil a plecat într-o călătorie pe valea râului Lom; el va vizita şi va descrie şi faimoasa Mănăstire Basarabov.
Anul în care mănăstirea a fost părăsită de către cercetătorii arheologi, datorită stăpânirii otomane din Bulgaria, este încă necunoscut. Ştim doar că viitorul episcop de Smolyan, părintele Tihon, a îngrijit Mănăstirea Basarabov în jurul anului 1919, iar în anul 1937, călugărul Hadji Hrisant din Mănăstirea Preobrazhene s-a aşezat într-o chilie a mănăstirii, începând şi restaurarea complexului monastic.
In acelaşi an va fi înfiinţat şi un nou comitet. Numit cu numele de „Comitetul de Ridicare a Capelei Sfântului Dimitrie Basarabov”, acesta avea principala sarcină de a ridica o clădire de chilii, în chiar curtea din faţa peşterii sfântului. Chiliile mănăstirii au fost terminate şi binecuvântate în data de 14 mai 1937, însă nu au supravieţuit decât până în anul 1940, când o inundaţie a distrus întreaga clădire.
Reînnoitorul Mănăstirii Basarabov a fost ieromonahul Hrisant, care s-a aşezat în aceste locuri în 1937 şi a trăit până în anul 1961. După retragerea apelor, părintele Hrisant a început să strângă donaţii pentru refacerea celor stricate. Astfel, în mai puţin de o lună, el a strâns suficiente fonduri pentru a ridica două chilii în apropierea bisericii din peşteră. Acestea au fost terminate în data de 30 august 1940.
Călugărul Hrisant a fost vizitat de Patriarhul Iustinian în anul 1953, împreună cu viitorul Patriarh Teoctist, pe atunci vicar patriarhal. Monahul Hrisant şi-a săpat timp de 100 de zile mormântul într-o peşteră de aici.
În prezent, Mănăstirea din peştera Basarabov funcţionează şi se află în bună stare de păstrare. În mănăstire, slujbele se ţin în special sâmbăta şi duminica. Pelerinii ce vin să se închine şi să calce pe sfintele locuri de nevoinţă ale lui Dimitrie, intră într-o curte cu câţiva copaci plantaţi şi cu o clădire cu chilii. În curte se află şi o fântână, săpată chiar de către părintele Dimitrie, care are grijă de mănăstire.
Două camere şi o sală de mese săpată în stâncă, construite în anul 1956, se află aşezate la poalele muntelui de piatră. Din curte şi până la biserica amenajată în Peştera Sfântului Dimitrie Basarabov, pelerinul trebuie să urce o serie de 48 de trepte de piatră.
În capătul scării de piatră ne aşteaptă o bisericuţă şi un pangar. Bisericuţa, săpată în partea dreapta a stâncii, încă păstrează iconostasul sculptat în lemn în anul 1941. O icoană de mari dimensiuni îl înfăţişează pe Sfântul Dimitrie cel Nou din Basarabi, stând în picioare, iar de jur-împrejur 10 scene din viaţa acestuia ne descriu minunile şi faptele sale deosebite. Icoana păstrează o inscripţie în limba română, scrisă cu litere chirilice, şi una în limba greacă.
În partea stângă a peşterii se află un pangar săpat în piatră şi pictat în exterior. De la bisericuţa din peşteră porneşte o altă serie de trepte săpate în piatră, acestea ducând la o a doua peşteră naturală, chilie şi loc de înmormântare al părintelui călugăr Hrisant. Mai târziu, această peşteră va păstra şi rămăşitele altor călugări ai mănăstirii. Acum câţiva ani, osemintele călugărilor au fost luate şi puse în cimitirul mânăstirii.
În curtea mănăstirii admirăm şi truda celor câtorva vieţuitori, care pe lângă pravila zilnică au reuşit să amenajeze un loc primitor şi estetic.

Curte jos

Soarele de toamnă însoţit de un vânt plăcut, au făcut agreabilă şederea noastră în preajma Mănăstirii Sfântului Dimitrie cel Nou. Lângă banca de pe care privim curgerea Lomului, se află piatra cu patina vremii, scrisă în limba bulgară, care indică locul unde au fost descoperite moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou.

Râul Lom

Din curte privim înspre locul de jos către care dorim să urcăm. O fi greu, o fi uşor? Ne uităm spre cei care urcă pe trepte, cu pas domol şi desigur, cu dorinţa în suflet.

Vedere de jos

Grupuri-grupuri, urcăm şi noi treptele săpate în piatră, către complexul bisericesc de pe stâncă. Se urcă destul de uşor, mai ales când eşti tânăr sau foarte tânăr. Sunt persoane cărora starea sănătăţii nu le mai permite o ascensiune uşoară, dar pentru aceştia marea lor dragoste şi strădania de a ajunge la biserica de sus sunt mult mai preţioase, ca şi „banul văduvei”.

Pe trepte

Vizităm biserica, construită pe locul în care a pustnicit Sf. Dimitrie, apoi, ceva mai sus, lângă turnul clopotniţă vedem încă o biserică mai veche şi mormântul monahului Hrisant.

Biserica de sus

De sus, avem posibilitatea să admirăm o minunată panoramă a locului

Vederi de sus-împrejurimi

Coborâm cu grijă treptele şi după ce mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat să vedem acest loc sfânt, ieşim pe poarta mănăstirii şi facem o scurtă incursiune în continuarea drumului. Se continuă drumul, în stânga avem perete de stâncă, iar în dreapta râul Lom; vedem construcţia unei noi biserici, începută în 2008, gospodăriile anexe ale mănăstirii şi, posibil, o casă de oaspeţi care pare nelocuită.

Împrejurimi

Deşi unii dintre noi au apucat să guste câte ceva înainte de a ajunge la mănăstire, este trecut de ora 14,30, aşa că ne aşezăm pe băncile de la intrare, în vecinătatea râului Lom, a plăcii care indică locul în care au fost descoperite moaştele Sf. Dimitrie şi gustăm cu toţii câte ceva, spre a ne potoli foamea. Soarele este generos, dar nici vântul nu se lasă mai prejos!

Prânzul

Pe la ora 15,30, ne îmbarcăm în cele 3 autocare şi pornim pe drumul de întoarcere spre ţară. Drumul străbate porţiuni de pădure în culorile diverse ale toamnei, sub soarele molcom al după-amiezii.
Imaginile oraşului Ruse ne anunţă că ne apropiem de punctul de trecere a frontierei. Formalităţile vamale fiind îndeplinite, ne îndreptăm spre oraşul Giurgiu, apoi spre ieşirea din acesta înspre Zimnicea.
La câţiva kilometri, în comuna Slobozia se află Mănăstirea Sfântului Ioan Rusu, o mănăstire nouă.
Reuşim să străbatem cu autocarele drumul prin pădurea deasă, până la mica parcare a mănăstirii, unde ne întâmpină chiar părintele stareţ Macarie, care pare impresionat de mulţimea de pelerini veniţi deodată, la această oră de seară.
Istoricul Mânăstirii Sfântul Ioan Rusul – Giurgiu
Mânăstirea Sfântul Ioan Rusul a luat fiinţă la 1 noiembrie 2008, pe ruinele unei foste unităţi militare a Politiei de Frontieră Giurgiu. Este situată la marginea localităţii Slobozia, comună aflată la doar câţiva paşi de Dunăre. În apropiere se află o pădure de stejari seculari, astăzi în posesia mănăstirii nou înfiinţată.
Crescut în obştea Schitului Darvari din Bucureşti, cu binecuvântarea P.S. Dr. Ambrozie Meleacă, Episcopul Giurgiului, protosinghelul Macarie Şotârcă, stareţul Mănăstirii Sfântul Ioan Rusul a purces la demararea primelor lucrări de construcţii ale locaşului monahal, în data de 20 noiembrie 2008. Pe data de 26 decembrie a anului 2008, a avut loc aici întâia slujbă în paraclisul recent amenajat, la Liturghie participând şi P.S. Dr. Ambrozie, unde a avut loc hirotonia întru diacon a Pc. Ciprian Meiu, vieţuitor al mănăstirii.
În aproximativ o luna de zile lucrând cu 6 echipe de meşteri veniţi de la Piatra Neamţ, s-a reuşit amenajarea unui paraclis închinat Sfântului Ioan Rusul şi a unui corp de clădire ce are la parter o sală de mese pentru 50 de persoane cu bucătărie, iar la etaj 6 chilii fiecare cu baia ei.
Catapeteasma paraclisului sculptată în lemn de stejar este lucrată manual la Piatra Neamţ şi împodobită cu icoane vechi din sec XVIII-lea, care au fost transferate de la muzeul Episcopiei şi au aparţinut mănăstirii Căscioarele, situată pe malul drept al Argeşului, pe drumul ce coboară de la Târgovişte la Giurgiu, în satul cu acelaşi nume.
Pe pereţii vopsiţi în alb, impresionează în mod deosebit două icoane împărăteşti primite de la Mănăstirea mai sus amintită.
In ziua de 29 august 2008 când Biserica Ortodoxă prăznuia Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, P.S. Dr. Ambrozie, Episcopul Giurgiului asistând la Sfânta Liturghie săvârşită în biserica „Sfântul Ioan Rusul” din Insula Evvia- Grecia, avea să primească în dar din partea gazdelor o icoană din argint a Sfântului Ioan Rusul, precum şi o părticică din moaştele sfântului. 
Moaştele au fost dăruite, mai apoi, de către Preasfinţia Sa, nou înfiinţatei Mănăstiri „Sf. Ioan Rusul” din Giurgiu. Mănăstirea mai are de asemenea părticele din moaştele Sfinţilor:
Sf. Ierarh Nicolae, Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Siluan Athonitul, Sf. Ierarh Elefterie, Sf. Macarie de la Pecerska, Sf. Ierarh Haralambie, Sf. Gherasim de la Iordan, Sf. Policarp al Smirnei, Sf. Mare Muceniţă Ecaterina, părticele de la mulţi alţi sfinţi şi din lemnul Sfintei Cruci.
Mănăstirea este prima din ţară construită în cinstea Sfântului Ioan Rusul. Fiind soldat, Sfântul şi-a ales ca locaş, iată, o fostă unitate militară, sălăşluindu-se între ostaşii lui Hristos, care sunt monahii.
În prezent în acest aşezământ monahal vieţuiesc 4 monahi şi sunt semne ca obştea va creşte. Zona este foarte săracă, atât din punct de vedere material, dar mai ales spiritual, fiind vitregită de-a lungul vremii mai ales prin absenţa mănăstirilor; acest nou locaş fiind a opta mănăstire proaspăt înfiinţată în judeţ, în cei câţiva ani de păstorire a P.S. Dr. Ambrozie.
Reuniţi cu toţii în faţa altarul de vară, o frumoasă construcţie din lemn, părintele stareţ Macarie ne prezintă istoricul mănăstirii (de mai sus), dar şi multe alte date foarte preţioase şi cu o profundă încărcătură duhovnicească.

Altarul de vară

Apoi, vizităm paraclisul Sf. Ioan Rusul, construit la demisol, dar cu multă măiestrie şi simţ artistic, în care admirăm frumoasele icoane, menţionate mai sus şi ne închinăm la raclele cu sfinte moaşte.

Paraclis

După ce ieşim din paraclis, îl înconjurăm prin exterior şi ne închinăm icoanelor din mozaic, reprezentând sfinţi ale căror sfinte moaşte se află în racla din paraclis.

Exterior paraclis

Luăm binecuvântare de la Părintele stareţ şi cu mare părere de râu că părăsim un loc atât de minunat, dar păstrăm dorinţa de a reveni, mai ales ca avem invitaţie pentru hramul din 27 mai 2013. Să ne ajute Dumnezeu, să fim sănătoşi şi să onorăm această invitaţie, din evlavie pentru viaţa şi minunile Sf. Ioan Rusul.
Se înserează şi osteneala începe să-şi spună cuvântul, aşa că facem o ultimă urcare în autocare. Străbatem înapoi drumul spre Giurgiu, apoi ne îndreptăm spre Bucureşti.
Mulţumim participanţilor, mulţumim părintelui Gheorghe Burlănescu, părintelui diacon Cătălin Radu, care au fost „motoarele” acestui pelerinaj, dar şi şoferilor şi agenţiei de turism care au făcut posibilă deplasarea în condiţii optime.
După o zi de pelerinaj, în care am trecut prin atâtea locuri încărcate de semnificaţii duhovniceşti, fiecare dintre noi reflectă la imaginile de pe retină, dar mai ales la cele din suflet.
Nădăjduim ca prin clipele minunate petrecute împreună, să reuşim să continuăm făurirea unei familii duhovniceşti întărite în ispite, care să săvârşească această călătorie pământească în pace, dragoste frăţească şi ajutorare în nevoi şi necazuri.
Dumnezeului nostru Slavă!