Sfânta Treime este structura supremei iubiri, izvorul vieţii şi al raţionalităţii.
Sfânta Treime nu este prezentă doar în învăţătura lui Hristos, ci e lucrătoare în tot ce face El.
Sfânta Treime este suprema taină a existenţei, care explică toate, sau fără de care nu se poate explica nimic.
(citate din Dumitru Stăniloae)
Prezenţa Duhului Sfânt în sufletul credinciosului este o prezenţă tainică, mistică, ascunsă, iar prin împlinirea virtuţilor, ea devine una descoperită, lucrătoare, efectivă. El este acel „Cineva“ mai interior nouă înşine chiar şi decât firea noastră, mai profund şi mai adânc chiar şi decât inima noastră. El este Cel care restabileşte cu adevărat şi în duhul unei depline libertăţi firea noastră, chipul dumnezeiesc din ea şi îl înalţă la cele mai înalte culmi ale asemănării cu Dumnezeu. Căci harul Duhului Sfânt nu desfiinţează puterea firii şi nici nu limitează libertatea ei, ci o întoarce pe aceasta de la calea contrară ei însăşi, la întrebuinţarea potrivit firii sale, a tuturor puterilor ei, o readuce pe calea potrivită firii sau conformă firii şi, acolo unde întâlneşte dor şi nevoinţă spre mântuire, o înalţă, pe calea mai presus de fire, la înţelegerea celor dumnezeieşti.
Aceiaşi duhovniceşti Părinţi ne învaţă că fiecare îşi este măsură a lucrării harului în sufletul şi în viaţa sa, fiecare dobândeşte darurile Duhului Sfânt pe măsura credinţei şi după dispoziţia din sufletul lui. Omul este, astfel, „distribuitorul propriu al harului“, iar măsura împărţirii darurilor „e măsura credinţei fiecăruia“. Între ostenelile creştinului şi „bunăvoirea“ harului este o legătură duhovnicească intrinsecă. În măsura în care lucrăm poruncile şi lăsăm să transpară în viaţa noastră această prezenţă mai presus de orice realitate, şi harul îşi arată în viaţa noastră roadele sale binefăcătoare.
Creșterea copiilor este, poate, cea mai dificilă, dar și cea mai importantă sarcină pe care o avem de îndeplinit pe acest pământ. A învăța un copil să se comporte așa cum trebuie, a-l hrăni sufletește și trupește, a-l ajuta să progreseze din toate punctele de vedere constituie o artă care se deprinde greu și ale cărei rezultate nu se văd întotdeauna imediat, ci doar după ani de trudă și exercițiu. Toate aceste aspecte sunt subliniate cu prisosință în lucrarea intitulată „Pedagogul” a scriitorului bisericesc Clement Alexandrinul.
SĂ NU AŞTEPTĂM DRAGOSTE, CI SĂ DĂRUIM NOI ÎNŞINE DRAGOSTE
Să înţelegem în mod corect ce este dragostea autentică, să nu o confundăm cu pasiunea, cu emoţiile sau cu egoismul. Să ne amintim totdeauna de responsabilitatea pe care o avem faţă de cei dragi.
Să nu aşteptăm dragoste, ci să dăruim noi înşine dragoste, s-o investim în celălalt (ţineţi minte ce spunea Ava Dorotei? „Nu aştepta de la aproapele dragoste…”), şi atunci vom primi dragoste în inima noastră.
Încă un moment: amintirile despre ceea ce a fost la început ne ajută să păstrăm dragostea, să o înnoim.
de Ramona Fărăian
1.Adio, scâncet românesc!
Suspin al gropilor comune.
Adio, ropot îngeresc!
Pomelnic înălțat de lume.
2.Adio, gura răstignită
Şi evadată în răzoare!
Adio, mana aurită,
Rebotezată-n închisoare!
3.Adio, ochi plini cu agheasmă,
Cristelniţa celor uscaţi!
Adio, floare-mbobocită
În mintea celor încercați!
4. Adio, mângâiere dulce,
Dintre revoltă şi-mpăcare!
Distanţier ce te conduce-n
Desăvârșita trecătoare.
5. Adio, piatră oţelită,
De îngeri spartă-n veşnicie!
Cerneală strânsă-n cartea vieţii,
Neîncetată Proscomidie!
6. Adio, zid de mănăstire!
De-al tău duhovnic recuprins;
De-Arsenie, și de oştire…
Adio, clopot de cer prins!
7. Adio, Heruvim teluric!
Adio azi, Lumină lină!
Adio, pân’ La revedere!
Adio, fum cu trup de smirnă!
(Poezie apărută în Revista Atitudini, Nr. 54)
Tradiția a asociat fiecăruia dintre cei patru Sfinți Evangheliști câte un simbol. Astfel, Sfântul Evanghelist Matei este zugrăvit împreună cu un om (înger), Sfântul Evanghelist Marcu este zugrăvit împreună cu un leu, Sfântul Evanghelist Luca este zugrăvit împreună cu un vițel, iar Sfântul Evanghelist Ioan este însoțit de un vultur.
Simbolurile celor patru evangheliști sunt zugrăvite cu aureolă și cu aripi, fiind inspirate din Cartea Apocalipsei: „Şi fiinţa cea dintâi era asemenea leului, a doua fiinţă asemenea viţelului, a treia fiinţă avea faţă de om, iar a patra fiinţă era asemenea vulturului care zboară” (Apocalipsa 4, 7) și de proorocia lui Iezechiel: „Feţele lor? – Toate patru aveau câte o față de om înainte, toate patru aveau câte o faţă de leu la dreapta, toate patru aveau câte o faţă de bou la stânga şi toate patru mai aveau şi câte o faţă de vultur în spate” (Iezechiel 1, 10).
Omul a fost ales ca simbol al Sfântului Evanghelist Matei, deoarece acesta își începe Evanghelia cu înșiruirea oamenilor din genealogia după trup a Mântuitorului.
Leul a fost ales ca simbol al Sfântului Evanghelist Marcu, deoarece acesta ne vorbește la începutul Evangheliei despre Sfântul Proroc Ioan Botezătorul, ca fiind „Glasul celui ce strigă în pustie” (Marcu 1,3), care amintește de răgetul leului.
Vițelul a fost ales ca simbol al Sfântului Evanghelist Luca, deoarece acesta este singurul Evanghelist care vorbește despre „vițelul cel gras” care, potrivit parabolei întoarcerii fiului risipitor, este sacrificat la ospăț.
Vulturul a fost ales ca simbol al Sfântului Evanghelist Ioan, deoarece acesta se înalță asemenea vulturului, în descrierea Logosului Dumnezeiesc și felul în care pune în valoare iubirea divină cea mai presus de lume, afirmând că Dumnezeu este iubire (Ioan, 4, 8).
(Preluat de pe: Doxologia.ro)
Premise şi cauze ale unirii
– participarea României la Primul Război Mondial alături de tabăra învingătoare
– destrămarea imperiilor multinaţionale
– afirmarea pe plan internaţional al principiului autodeterminării popoarelor
– dorinţa de unire a românilor
„Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”.
Învierea lui Hristos” este imnul scris de Sfântul Ioan Damaschin şi se cântă atât în timpul slujbei Utreniei Sfintelor Paşti, cât şi a Utreniei din duminici. Utrenia ne aduce aminte de Pătimirile îndurate de Mântuitorul de la miezul nopţii, până în ziuă. Înainte de citirea Psalmului 50, preotul scoate Sfânta Evanghelie în mijlocul Bisericii, se închină şi o sărută, după care intră în Altar, în acest timp cântându-se la strană imnul „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat…”.
„Învierea lui Hristos” este cântarea de bucurie a Bisericii deoarece, din nemăsurată iubire pentru omul cel decăzut, Tatăl Ceresc Îl trimite pe Iisus, Fiul Unic al Tatălui, să Se jertfească pe Cruce, pe Golgota. Răstignindu-Se pe Cruce, a răstignit pe ea şi păcatele lumii. Învierea Sa reprezintă, aşadar, biruinţa iubirii Lui smerite asupra păcatului, iadului şi a morţii.
Prin Cruce a venit bucuria în lume, iar legătura dintre Cruce şi Înviere reprezintă fundamentul întregii spiritualităţi ortodoxe, liturgice şi filocalice, pentru că Ortodoxia este, în acelaşi timp, Biserica pocăinţei, a postului şi a bucuriei. De asemenea, acest imn celebrează liturgic prezenţa teologică a evenimentelor mântuitoare, culminând cu Învierea Mântuitorului din morţi în viaţa Bisericii. Astfel, credincioşii cântă: „Învierea lui Hristos văzând”, ceea ce arată deopotrivă actualitatea şi realitatea Învierii în viaţa credincioşilor, dar şi intrarea Bisericii întregi în iubirea cea veşnică a Sfintei Treimi, prin slujirea liturgică.
(preluat de pe Doxologia.ro)
Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor este una dintre cele 12 sărbători împărăteşti din cursul anului bisericesc. De origine ierusalimică, menţionată, pentru prima dată, în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creştină, fiind celebrată cu mare fast.
Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică ne pregăteşte pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii. Sărbătoarea Floriilor aminteşte de momentul intrării triumfale a Mântuitorului Hristos în Ierusalim, care a avut loc cu puţine zile înainte de Patima Sa.
În vremea nopții lângă apă
În lunca Sfântului Iordan
Așteaptă căutând în zare
Un pustnic Calamonitean.
Ce ai bătrânule Părinte,
De ești așa nerăbdător
Și tot privești în «ceea parte»
Cu ochiul tău iscoditor?
Ai pus vreo undiță în apă
Și n-o găsești la locul ei
Sau la loc mai bun de pescuire
De ceea parte poate vrei?
Dar asta nu se face noaptea,
S-o faci mai bine de cu zi
Și-i lucru de mirare Avvo,
Că-ți vine dor a pescui!