SĂ NU AŞTEPTĂM DRAGOSTE, CI SĂ DĂRUIM NOI ÎNŞINE DRAGOSTE

Să înţelegem în mod corect ce este dragostea autentică, să nu o confundăm cu pasiunea, cu emoţiile sau cu egoismul. Să ne amintim totdeauna de responsabilitatea pe care o avem faţă de cei dragi.

Să nu aşteptăm dragoste, ci să dăruim noi înşine dragoste, s-o investim în celălalt (ţineţi minte ce spunea Ava Dorotei? „Nu aştepta de la aproapele dragoste…”), şi atunci vom primi dragoste în inima noastră.

Încă un moment: amintirile despre ceea ce a fost la început ne ajută să păstrăm dragostea, să o înnoim.

Un profesor al Academiei Teologice din Moscova dădea exemplul următor. Să zicem că soţii sunt căsătoriţi de doisprezece ani şi sunt sătui până în gât unul de celălalt – dar uite că soţia face la un moment dat curat în apartament, șterge praful, rearanjează cărţile. Pe neaşteptate, găseşte pe un raft o carte din care cade un bilet la spectacolul unde cu doisprezece ani în urmă s-a cunoscut cu cel ce avea să-i devină soţ. Ea îşi aminteşte cum se iubeau, cât de bine le era împreună şi amintirile acestea o ajută să depăşească înstrăinarea de acum față de soț.

Adeseori auzim de la soţi „cu stagiu îndelungat”: „Nu ne mai iubim.” Dar înainte se iubeau! Dacă ai îndrăgit o dată, poţi să-l iubeşti pe om toată viaţa. Aşadar, pur şi simplu cei ce vorbesc aşa nu s-au străduit să iubească. Dragostea este o fericire, ea umple viaţa noastră de sens şi de bucurie, însă această fericire o facem doar cu propriile noastre mâini.

(Din Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, Editura Sophia, București, 2013)

******

Azi dimineaţă a venit o mamă cu fiul ei. A venit de mai multe ori şi s-a plâns că îi este greu, că nu-şi iubeşte nora. Iar eu i-am spus:

– Nora e tânără şi nu poate să înţeleagă că trebuie să îşi iubească soacra ca pe mama ei, dar tu eşti deja în vârstă – tu, atunci, trebuie să te gândeşti la toate. Este după cele ale firii ca aici, pe Pământ, în lumea aceasta, mama, după ce îşi căsătoreşte fiul, să înceapă să nu-şi suporte nora, chiar de ar fi aceasta şi înger. Pe dinafară totul este frumos, nimic nu se vede, dar nemulţumirea ei este lăuntrică. Nora nu ştie această taină a vieţii: că trebuie să se roage Domnului ca să-i dea înger bun soacrei sale, iar ei să-i dea putere să o iubească pe soacră ca pe mama ei – abia atunci bagă de seamă acest război lăuntric (al soacrei).
Vedeți, fiecare război fizic începe mai întâi în cuget. Mai întâi, oamenii nu se rabdă în cuget, mai apoi încep să se nimicească unul pe celălalt. Tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă pe baza cugetului… În mare măsură, această mamă nu putea deloc să înţeleagă ce-i spuneam. Vedeam că este foarte rănită, foarte întristată, şi a trebuit să vorbesc a doua zi mai mult cu ea. Şi i-am spus:

– Înțelege, pricepe, nu încerca nimic mai mult! Dacă nora nu este bună, roagă-te Domnului să-i dea înger bun norei tale, şi pe tine Domnul să nu te uite, şi roagă-L să-ţi ia această povară a cugetului pe inimă – tot ce ai împotriva norei tale, şi nu numai împotriva norei, ci şi împotriva oricui te-a vătămat – ca Domnul să-ţi dea putere să-i iubeşti pe toţi! Dacă vei avea faţă de toţi gânduri de pace, de linişte, pline de dragoste şi bunătate, în scurt timp vei vedea cum se vor schimba cei din jurul tău. Şi nora se va schimba. Ştii că tu o baţi în chip cumplit şi neîncetat? Nu o baţi fizic, dar tu nu poţi s-o rabzi cu gândul, şi atunci nu este pace şi linişte în casă. Şi nici bărbatul ei, fiul tău, nu are pace din pricina asta. Osteneşte-te să o iubeşti. Anevoie este, da… Dar ştii de ce n-o iubeşti pe nora ta?

– Nu ştiu, spune ea.

– Pentru că ţi-a luat fiul. Fiul nu mai este la tatăl şi la mama lui, ca atunci când era mic. Stă în cele ale firii ca omul să se unească cu soţia sa. Mama doreşte să-şi căsătorească fiul şi se bucură că s-a căsătorit. Dar apoi suferă cel mai mult. De acum fiul se întoarce mai mult spre soţie, nu o mai întreabă pe mamă dacă-i este sete, dacă-i este foame, şi astfel începe războiul gândurilor la mamă. Poţi să faci asta la nesfârşit, şi la sfârşitul sfârşiturilor vei vedea că nu ai realizat nimic. Încearcă ceea ce ţi-am zis să faci şi vei vedea că, în scurt timp, totul se va schimba.

(Starețul Tadei, Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa, Pace şi bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, București)

******

„Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”. Cu adevărat, o asemenea rugăciune este cu neputință să nu fie auzită. Dar rugăciunile noastre – și mai ales ale mele – sunt cele care nu primesc răspuns. De ce? Fiindcă atunci când ne rugăm, mintea noastră nu este acolo.
Un popă idolatru a spus unor monahi:
– Când vă rugați Dumnezeului vostru, vă răspunde?
– Nu, au răspuns monahii.
– Mie îmi răspunde dumnezeul meu. Dacă nu vă răspunde, înseamnă că aveți gânduri rele.
– Cu adevărat, așa este, au răspuns părinții.

Desigur, aceluia îi răspundea diavolul, dar părinții au văzut că spunea adevărul. Când ne rugăm, mintea noastră se răspândește pe ici, colo și nu știm ce spunem. Și de vreme ce noi nu înțelegem, cum să înțeleagă Dumnezeu rugăciunea noastră? De aceea, e nevoie, atunci când ne rugăm, ca de mai înainte să conștientizăm păcătoșenia noastră, să o facem trăire și să ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu cu smerenie și cu zdrobire de inimă. Iar când păcătoșenia ni se face simțământ al inimii, atunci încetează și răspândirea. Încetarea răspândirii va crea dispoziția pentru rugăciunea nerăspândită. Atunci cuvintele noastre vor avea răsunet.

Așa cum vedem la vameș și la fariseu. Fariseul făcea rugăciune mult mai multă decât vameșul și spunea: „Postesc, dau zeciuială…” și celelalte, dar nu sunt ca acest vameș nedrept, care face samavolnicii și atâtea altele. Fariseul se credea drept, deoarece făcea faptele bune la exterior; postea, priveghea, făcea, ca să fie văzut, milostenie, făcea rugăciuni la colțurile ulițelor, unde ridica sus mâinile, își spăla mâinile înainte de a mânca și pe toate celelalte ale Legii și credea, potrivit conștiinței sale, că era foarte în regulă.

Vameșul nu făcea multă rugăciune. Ce spunea? „Milostiv fie mie, Doamne, păcătosului!”. Nu a spus multe lucruri,
dar ce avea rugăciunea lui? Avea ceva deosebit. Care era aceasta? Recunoașterea că era un vameș, un păcătos. Vameșii, pe atunci, erau socotiți nedrepți și aveau împotriva lor acuzația de oameni păcătoși, de oameni de nimic, fiindcă răpeau. Prin urmare, sărmanul vameș își simțea nedreptățile. Cum ar fi putut să-și ridice capul cel sărac și să spună: „Dau zeciuială din toate câte am, postesc de două ori pe săptămână sau fac fapte bune și atâtea altele”? Acesta, văzându-și întunericul nedreptății și al păcatului său, a căzut la pământ și nu îndrăznea să-și ridice privirea, fiindcă se socotea ultimul om, cel mai mare păcătos. Și totuși, această aplecare a grumazului, datorată faptului că nu îndrăznea să privească la înălțime, era deja o rugăciune, care a cutremurat tronul dumnezeieștii mile. Și a coborât, zice, vameșul îndreptat, iar fariseul osândit. Smerenia aceasta, această plecare a capului cu privirea în jos, rușinea pe care o simțea, mustrarea conștiinței, toate acestea au contribuit la faptul că el a coborât îndreptat, adică iertat de Dumnezeu.

Mai ales această pildă a vameșului ne dă învățătura, ne luminează calea, ne dă prilejul să cugetăm, să vedem cum se aude rugăciunea celui care se roagă. Să ne cercetăm puțin pe noi înșine și să vedem: când ne-am rugat și mintea noastră a cutreierat prin toată lumea, iar noi nu am înțeles defel ce am spus, am simțit vreo schimbare înlăuntrul nostru? Am simțit uscăciune, ca și cum nu am fi făcut rugăciune. Acesta este răspunsul pe care l-am primit. Am cunoscut aceasta din practică. Când însă ca și vameșul ne vom ruga astfel, în genunchi, cu lacrimi, cu smerenie, având cunoașterea de sine, să credem că rugăciunile noastre vor primi răspuns.

(Fragment din cartea Arhim. Efrem Filotheitul Arta mântuirii, Editura Evanghelismos.)