Psihologia supărării
Ştim cu toţii ce este supărarea, fiindcă am supărat şi am fost supăraţi. Fără să îşi dea seama, oricine supără şi oricine se supără se răneşte pe sine însuşi, întrucât se lipseşte de soarele dragostei. Cel ce supără pe altul îşi răneşte nu numai sufletul, ci şi trupul: emoţiile rele nasc în om o încordare dureroasă a trupului, care se răsfrânge asupra metabolismului şi dereglează viaţa. Cel ce face altuia supărare îşi face, în primul rând, supărare sieşi.
Şi cel care se supără este însă nechibzuit şi se râneşte pe sine însuşi. Trebuie să ne apăram de supărări cu scutul luminii, să nu le dam atenţie şi – lucru mai înalt încă – sa opunem supărării dragostea, blândeţea, mărinimia, învăţaţi-vă de la Mine, a spus Hristos Mântuitorul, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihna sufletelor voastre (Mt. 11, 29). Iată drumul simplu spre fericire, la care omul se gândeşte adesea fără să ştie căi către ea.
Supărarea poate să fie inconştientă. Oamenii îi supără pe alţii din trufia care doreşte să înjosească, din răzbunare, din răutate. Îi supără pe alţii şi din lăcomie, invidie, vanitate, egoism, uneori pur şi simplu din lipsa sensibilităţii sufleteşti şi din neatenţie morală.
Întreprinzătorul (individual sau colectiv-stat, partid) îi supără pe oameni în modul cel mai lipsit de jenă, exploatându-i nu numai economic, ci si moral.
…Omul îl supără pe alt om prin reaua (sau insuficient de buna) sa voinţă. Şi toate aceste nenumărate supărări „moleculare”, tot răul nostru personal şi obştesc dau naştere în lume norilor negri ai conflictelor, războaielor şi omorurilor, de care se cutremură omenirea si din pricina cărora poate fi nimicită.
…I s-a zis omului: ştii poruncile: să nu preacurveşti, să nu ucizi, să nu furi, să nu dai mărturie mincinoasă, să nu superi pe nimeni (Mc. 10, 19) – dar dacă ai fost supărat, trebuie sa opui supărării nesupărarea. Din biruirea răului face parte şi biruirea supărării.
Noi, oamenii, ne facem supărări unii altora atât de uşor… Şi mai uşor ne supărăm unii pe alţii. Chiar dacă nimeni nu ne supără, şi atunci ne supărăm. Uneori vrem să ne simţim supăraţi, şi aceasta este manifestarea unui infantilism de proastă calitate. Copilul vrea uneori să izbucnească în plâns nu pentru că l-a supărat mama, ci pentru ca s-a trezit în el dulcea dorinţă de a se simţi – şi, lucrul principal, de a se arăta! – supărat. Este vorba de o imaturitate a sufletului.
Egoistul activ provoacă supărare, cel pasiv se supără. Supărările provocate de egoiştii activi şi caracterul supărăcios al celor pasivi sunt o mare piedică în calea vieţii normale. Şi ieşirea din stările acestea e una singură, anume spre libertatea duhului: a nu face nimănui supărare şi a nu te supăra pe nimeni.
(Din cartea „Viaţa de familie”, Editura Sophia a Arhiepiscopului Ioan Sahovskoi – articol preluat de pe site-ul: CrestinOrtodox.ro)