— Preot Cătălin-Cristian Radu —

De fiecare dată când se apropie sărbătoarea Crăciunului, în inimile noastre se naşte o lume nouă, o lume de basm, o lume de vis. E lumea florilor dalbe şi a leru-i ler, e lumea care cu nostalgie ne aduce aminte fiecăruia de leagănul copilăriei noastre, cu vatra lui de dor şi frumuseţi, cu cetinile şi obiceiurile străbune, păstrate ca o sfântă moştenire, e lumea colindelor, care umple de o mare şi sfântă bucurie inimile noastre ale tuturor, deopotrivă mari şi mici.

Această mare bucurie sufletească a exprimat-o poporul nostru prin colinde, care nu sunt altceva decât armonii muzicale de o rară frumuseţe, ce cuprind episoade biblice referitoare la momentul Naşterii Pruncului Sfânt într-o peşteră din Betleem.

Colindătorii închipuiesc tainic pe îngeri şi pe păstori care au venit să i se închine Pruncului Dumnezeiesc, Ce ne aduce bucuria iubirii lui Dumnezeu, aşteptând ca şi noi să răspundem cu bucurie chemării Sale.

Primii îngeraşi care au colindat Biserica Popa Rusu au fost elevii cu cerinţe educaţionale speciale de la Școala Gimnazială Specială Nr. 1. Aceştia au primit daruri din partea bisericii noastre.

Alţi îngeraşi care ne-au colindat sunt copiii Miei, o mamă cu… peste 40 de copii. Mia este un om (jumătate om, jumătate înger) care, din 1998, strânge copii abandonaţi de pe stradă. Copii care au părinţi, dar sunt forţaţi să cerşească, copii abandonaţi la naştere prin canale sau păduri, copii abuzaţi în toate felurile (emoţional, fizic, sexual). Nu vă gândiţi că sunt rromi, cum ne-am obişnuit să-i arătăm cu degetul, paria societăţii. Nu, sunt români, români…de toate culorile. Românii fac toate aceste lucruri.
Și aceşti îngeraşi au primit daruri şi un ajutor consistent din partea credincioşilor noştri, care formează frumoasa familie a bisericii Popa Rusu.

Să păstrăm colindele, aceste sfinte obiceiuri care ne leagă de moşii şi strămoşii noştri. Să le păstrăm şi să le transmitem şi noi urmaşilor noştri, convinşi fiind că aşa ne vom păstra şi fiinţa noastră românească, ne vom păstra şi fiinţa noastră creştină.

Colindătorii continuă să-şi împlinească vechea, străvechea lor misiune de propovăduitori ai credinţei. De aceea, printre alte rosturi colinda e şi una din primele forme de mărturisire creştină, de mărturisire de credinţă în Dumnezeu şi în Iisus Hristos.

Această mărturisire de credinţă a fost făcută prin colinde de credincioşii noştri la spitale şi la aşezămintele de îngrijire a bătrânilor.

De ce, oare, bucură colindele inimile noastre? Poate pentru că trezesc în noi nostalgii deosebite. În primul rând nostalgia purităţii, nostalgia curăţiei, nostalgia copilăriei, când totul ni se părea limpede, când înţelegeam totul, când ştiam totul.

Bucuria colindelor este şi nostalgia după bucuriile copilăriei…pe care am trăit-o şi la întâlnirea copiilor noştri cu Moş Crăciun în seara de Ajun.

Frumoasele melodii şi armonii ale colindelor de Crăciun trebuie să fie, şi să rămână, pentru fiecare suflet de creştin, o chemare sfântă la o viaţă nouă, la o viaţă cu adevărat creştinească, trăită după voia lui Dumnezeu şi cu permanent îndemn la înţelepciune şi bunătate, la dragoste şi înţelegere, la pace şi înfrăţire, pentru a deveni cu adevărat o făptură nouă, un om nou, iar în locul darurilor pe care cei trei Crai de la Răsărit le-au adus Pruncului Sfânt, noi să-i aducem aurul credinţei, smirna nădejdii şi tămâia dragostei noastre curate, pentru că numai atunci Mântuitorul Hristos se va naşte cu adevărat şi în inimile noastre.