„Eli, Eli, lama sabahtani – Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit” (Matei 27, 46) este strigătul lui Hristos pe cruce. Pare de neînțeles că Hristos, Fiul lui Dumnezeu să rostească aceste cuvinte, să aibă parte de experiența părăsirii de către Dumnezeu.

Ne-am fi așteptat ca Hristos, Cel care nu a greșit nimănui cu nimic, Cel care a fost lipsit de păcat, să nu fie lipsit niciodată de prezența lui Dumnezeu. Devine și mai tainic strigătul Său, dacă ținem seama că El însuși era și Dumnezeu, că știa că va învia.

Ca să înțelegem cum se cuvine acest strigăt, se cuvine să facem câteva precizări:

În primul rând, trebuie să afirmăm că Hristos a fost și Om, nu doar Dumnezeu. Ca Om a trăit realmente ce trăiește tot omul. A trăit real starea noastră omenească până la capăt. Părintele Nicolae Steinhardt afirma că aceste cuvinte sunt proba absolută a validității răstignirii. Strigătul de pe cruce dovedește integritatea și seriozitatea jertfei, o împiedică a fi o farsă. La fel am fi făcut și noi. Am fi strigat în fața durerii. Iar atât de autentic și de serios a strigat Domnul, încât mai târziu tuturora nu le venea să creadă că a înviat. Strigătul Domnului e dovada că pe cruce nu s-au desfășurat simboluri, ci s-a petrecut o suferință reală. Probabil că dacă L-am fi auzit rostind aceste cuvinte, am fi fost ispitiți să rostim precum iudeii: „Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să se mântuiască!” (Matei 27, 42).

Chiar dacă avem parte de acest strigăt, Hristos pe cruce n-a încetat să fie și Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur susține că Mântuitorul a rostit cuvintele profetice Eli, Eli, lama sabahtani? după ce s-a luat întunericul, pentru a înțelege iudeii că nu murise pe cruce, că El Însuși făcuse întuneric pe pământ. Ori dacă ar fi încetat să mai fie și Dumnezeu, nu ar fi putut aduce întunericul. Părintele Nicolae Steinhardt spune că în rostirea cuvintelor „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit”?, natura omenească pare să fi predominat, după cum a predominat cea dumnezeiască pe muntele Taborului la Schimbarea Sa la Față.

În al doilea rând, prin aceste cuvinte Domnul dorește să ne atragă atenția că în viața noastră vom avea parte de stări de părăsire din partea lui Dumnezeu. Și după cum Domnul nu S-a dat jos de pe cruce, ci a primit moartea, tot astfel nici noi nu trebuie să dăm înapoi. Harul vine și pleacă, spun Sfinții Părinți. Harul se retrage ca omul să înseteze mai mult după Dumnezeu. Persoana care a cunoscut viața trăită prin har, nu mai poate afla odihna în nimic din cele prezente în aceasta lume, dorește din nou harul. Iar când l-a dobândit după retragere, are parte de o netulburată pace.

Indiferent de durata și intensitatea părăsirii, Dumnezeu nu ne abandonează niciodată pe deplin. Din acest motiv, această părăsire dumnezeiască poate fi numită mai degrabă ascundere sau micșorare a harului, decât lepădare sau părăsire și are drept scop mântuirea și nu nimicirea omului.

(articol preluat de pe site-ul: crestinortodox.ro)