Jurnal de pelerinaj – Ucraina 2017

— Elena Grigorescu —

Perioada derulării pelerinajului: 17-24 august 2017
Participanţi: pr. Gheorghiță Burlănescu, pr. Nicolae Nica și un grup de 41 pelerini din cadrul Parohiei Popa Rusu
Itinerar: Cernăuți – Kiev – Cernigov – Pochaev
Scopul: închinarea în locuri Sfinte, cu multă încărcătură duhovnicească din Ucraina
Organizator: Agenția Basilica Travel; Autocar închiriat de la firma DLS; însoțitor de grup: diac. Nicolae Argatu; șoferi: domnii Marian și Bogdan

Ziua 1 – joi, 17 august 2017

Plecăm din București, de la Baza Dealului Patriarhiei în jurul orei 6,45. Reușim să ieșim din București pe varianta de Centură, pentru a evita aglomerația din traficul din oraș. Ziua se arăta caldă și însorită. Ne încadrăm pe drumul european E85, care traversează Europa de la nord la sud, de la portul Klaipėda,Lituania de la Marea Baltică, până în orașul Alexandroupolis din Grecia, la Marea Egee. Drumul traversează Lituania, vestul Belarusului, nord-vestul Ucrainei, estul României și Bulgaria, trecând Dunărea pe Podul Prieteniei Giurgiu- Ruse.

Primul popas pentru cafeaua de dimineață, îl facem după ieșirea din Buzău.

Trecem prin orașele:

– Râmnicu Sărat, unde se află Biserica Adormirea Maicii Domnului – o ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu și a unchiului său, spătarul Mihai Cantacuzino

– Focșani, cu Biserica Sfântul Ioan – monument istoric și de arhitectură situat în piața centrală a municipiului, lăcaș ctitorit în anul 1661 de Grigore I Ghica

– Mărășești – cu Monumentul Eroilor din primul Război (Mausoleu), printre cele mai importante din Europa, realizat între anii 1923-1938 și inaugurat în mod oficial pe 18 septembrie 1938. Mausoleul a fost ridicat pe locul în care, în vara anului 1917, s-au desfășurat luptele de la Mărășești, soldate cu victoria trupelor române. În confruntările de la Mărășești au pierit 480 de ofițeri și 21.000 de soldați români.

– localitatea Dragosloveni (comuna Dumbrăveni) Statuia generalului Aleksandr Suvorov un monument ecvestru închinat generalissimului rus Aleksandr Suvorov,

– Bacău, Catedrala ortodoxă Înălțarea Domnului (în construcție), una dintre cele mai mari biserici ortodoxe din România și Biserica Precista, construită în anul 1491; oraș care a dat personalități ca Vasile Alecsandri, George Bacovia, Solomon Marcus s.a.

– Roman, oraș situat, la confluența râurilor Siret și Moldova, cu Catedrala episcopală „Sf. Paraschiva”, oraș care a dat personalități ca Ion Ionescu de la Brad, Calistrat Hogaș, Mihail Jora, Sergiu Celibidache, Nae Roman, Sandu Sticlaru ș.a.

După ieșirea din Municipiul Roman, ne îndreptăm spre vestitul „Hanul Ancuței” pentru a lua masa de prânz. Hanul te întâmpină cu o sală de mese cu capacitate de aproximativ 300 locuri, plus încă vreo 300 locuri pe terasa de afară, cu o cămară cu bunătăți tradiționale și cu suveniruri diverse. În fața clădirii hanului, se află bustul lui Mihail Sadoveanu, un oaspete de pe timpuri al acestui loc și autor al nuvelelor „Hanul Ancuței”.

Plecăm mai departe, trecem prin orașele:

– Fălticeni, unde este în construcție o mare catedrală ortodoxă, oraș care a dat un foarte mare număr de personalități, considerat unul dintre cele mai bogate tezaure spirituale ale poporului român, după București și Iași: Maria Cantacuzino, Mihail Sadoveanu, Constantin Ciopraga, Horia Lovinescu, Eugen Lovinescu, Nicolae Labiș, Matei Millo, Dimitrie Leonida, Grigore Vasiliu- Birlic ș.a.

– Suceava, oraș atestat documentar din 1388, fostă capitală a Moldovei pe vremea Mușatinilor, oraș de care se leagă numele unor personalități ca:Ștefan cel Mare, Anastasie Crimca, Dosoftei, Ciprian Porumbescu, Sofia Vicoveanca, Vladimir Găitan ș.a.

– Siret, situat în regiunea istorică Bucovina de sud, unul dintre cele mai vechi orașe din România, care precede formarea statului feudal Moldova și a fost a doua capitală a Moldovei (după Baia) în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, un important punct de frontieră pe granița de nord a României, către Ucraina.

După formalitățile vamale, care durează aproape 2 ore, mergem direct spre Cernăuți, unde ajungem în jurul orei 22,00. Suntem cazați la Hotel „Bukovina”, de 4 stele (adevărate!!)

Ziua 2 – vineri, 18august 2017

După micul dejun cu o mâncare de post deosebit de variată și gustoasă, încărcăm bagajele în autocar și, în așteptarea ghidului local, avem timp să mai facem și câteva fotografii. În sfârșit, sosește părintele ghid Dimitrie Popescu- român bucovinean din Ucraina- preot într-o localitate din regiunea Cernăuți.

Ucraina este țară în Europa Orientală. Are frontieră cu Rusia- în nord-est, Belarus – în nord, Polonia, Slovacia și Ungaria- în vest, România și Republica Moldova- la sud-vest, Marea Neagră și Marea Azov- la sud. Capitala Ucrainei este orașul Kiev. Suprafața Ucrainei, fără Republica Crimeea și orașul Sevastopol este de 576.683 km2, iar numărul locuitorilor de 46.044.000. Creștinarea Rusiei Kievene s-a făcut la anul 988 de către cneazul Vladimir I.

Plecăm cu autocarul spre primul obiectiv, parcurgând mai multe artere ale orașului, părintele Dimitrie dând explicații asupra respectivelor clădiri.

Cernăuți este un oraș și centru administrativ, politic și economic al regiunii cu același nume din vestul Ucrainei (Nordul Bucovinei). Orașul este străbătut de râul Prut.

Atestat documentar la 8 octombrie 1408 într-un privilegiu acordat de domnitorul Moldovei Alexandru cel Bun (1400–1432), negustorilor din Lemberg (azi Lvov), începând cu 1775, orașul a făcut parte din Imperiul Habsburgic. Autoritățile imperiale au colonizat la Cernăuți populație de limbă germană, atât germani, cât și evrei vorbitori de idiș, care au adoptat cu timpul limba germană înrudită. În anul 1849, Cernăuțiul a devenit capitala Ducatului Bucovinei, instituit prin Constituția Austriei din 4 martie 1849. În anul 1875 a fost înființată Universitatea Cernăuți, o instituție de învățământ superior renumită în tot Imperiul Austro-Ungar. Când Austro-Ungaria s-a dezmembrat, în 1918, Cernăuțiul a devenit parte din România. În iunie 1940 a fost ocupat de Armata Roșie a URSS, împreună cu Bucovina de Nord, în urma pactului Molotov-Ribbentrop și alocat Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. În iulie 1941 a fost recucerit de România, pe atunci în alianță cu Germania național-socialistă. La 30 martie 1944 Armata Sovietică l-a reocupat, fiind reanexat la Uniunea Sovietică, în cadrul aceleiași Republici Sovietice Socialiste Ucrainene. În luptele ce s-au dat pentru oraș (25-30 martie 1944) au murit 1.500 de soldați și ofițeri români și germani. După destrămarea URSS, Cernăuți a devenit parte a Ucrainei independente.

România a deschis un Consulat General la Cernăuți, în mai 1999.

Suntem impresionați de arhitectura deosebită a orașului, de frumusețea clădirilor, care păstrează un stil aducând cu adevărat de specificul occidental, în speță – Viena.

Astfel, trecem pe lângă Piața Centrală a orașului, cu primăria zugrăvită în culoare albastru deschis în fața căreia se găsește un bărbat cu o trâmbiță-simbol al apărării orașului, observăm statuia poetului național Taras Sevcenco, clădirea Teatrului actual și a fostului Teatru Național, Biserica Sf. Nicolae (cu cupolă înstelată) și cu turle spiralate (ca la Man. Curtea de Argeș), Biserica Sf. Petru și Pavel (ctitorite de Visarion Puiu), Biserica Sf. Parascheva, Clădirea fostei Mitropolii(astăzi Universitatea), Catedrala Ortodoxă Sf. Duh.

În Cernăuți funcționează cea mai de seamă Facultate de Teologie Ortodoxă, unde au studiat teologi renumiți (între care și părintele Stăniloaie)

Intrăm cu autocarul chiar în curtea spațioasă a Catedralei ortodoxe, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh și mergem să ne închinăm în acest măreț lăcaș.

Catedrala ortodoxă din Cernăuţi este o biserică somptuoasă, impunătoare, care domină oraşul. Ea se înalţă în mijlocul unei grădini mari, în centrul oraşului. Arhitectonic este concepută în stilul Renaşterii, cu cupole rotunde, după modelul catedralei Sf. Isac din Sankt-Petersburg. Fațada catedralei este în curs de renovare. Pe frontispiciul
Catedralei se poate citi literele latine: „A. D. 1844”. Sfinţirea catedralei a avut loc la 5/17 iulie 1864 de către episcopul Eugenie Hacman, ctitorul catedralei, al cărui monument din bronz în mărime naturală se află în faţa catedralei, fiind așezat acolo la 12 martie 2006.
Între anii 1893–1895, sub îndrumarea mitropolitului Silvestru Morariu-Andrievici, catedrala a fost renovată şi pictată de către un pictor vienez. Prin grija mitropolitului Bucovinei Visarion Puiu, catedrala a fost din nou restaurată, reîmprospătându-i-se şi pictura, fiind re-sfinţită şi redată cultului la 29 noiembrie 1936.

În anul 1960, sovieticii au închis catedrala din Cernăuţi. Localul ei a fost folosit un timp ca depozit de mărfuri, apoi muzeu de artizanat. După 1987 catedrala a intrat în reparaţii pentru a fi redată ulterior cultului ortodox. Din anii 1990–1991 ea şi-a recăpătat menirea esenţială, contribuind în continuare la menţinerea integrităţii bisericii ortodoxe din Bucovina.

În frumoasa Catedrală se găsesc multe odoare sfinte: o părticică din Sfânta Cruce și o porțiune de piatră de pe Golgota, o parte din Sfintele Moaște ale Sf. Varvara, într-o frumoasă raclă, Părți din Sfintele Moaște ale Sf. Iov și Sf. Pantelimon și multe icoane de o frumusețe aparte.

Mergem cu autocarul spre clădirea roșie a fostei reședințe a Mitropoliei, astăzi Universitatea din Cernăuți.

Dat fiind faptul că vechea clădire a reședinței episcopilor Bucovinei devenise de nelocuit,
în 1790 episcopii Dositei Herescu, Daniil Vlahovici, Isaia Baloşescu şi parţial Eugenie Hacman au fost nevoiţi să se mute în dese rânduri prin diferite case închiriate şi total necorespunzătoare demnităţii postului pe care îl ocupau. Cu toate plângerile şi rapoartele făcute de episcopul E. Hacman înaintate administraţiei din Lemberg (Lvov) şi Ministerul Cultelor din Viena, abia în 1860 Ministerul Cultelor emite un decret prin care este anunţat concursul pentru noul proiect al reşedinţei. Acest concurs îl va câştiga renumitul arhitect ceh Iosif Hlavka (1831–1908). La 6 iulie 1864, s-a aşezat temelia pentru noul Palat mitropolitan din Cernăuţi, care s-a terminat abia în 1882, în zilele mitropolitului Silvestru.
Splendida clădire a fostei Reşedinţe a mitropoliţilor din Bucovina – unul dintre cele mai frumoase monumente arhitectonice din răsăritul Europei – de mai bine de o sută de ani stă drept mărturie a bogăţiilor Bucovinei (piatra, o parte din marmoră şi alabastru din Carpaţii Bucovinei, mărgeanul, lemnul din pădurile Fondului Bisericesc de la Bilca şi Vicov – toate materiale din Bucovina, folosite la construcţia Palatului), a muncii şi talentului meşterilor români din partea locului. Concepută în stil mauro-bizantin, după modelul palatului califilor mauri din Granada (Spania), cu ziduri roşii-cărămizii, având aspectul unei cetăţi medievale şi bogat decorată ca un castel spaniol, Reşedinţa se compune din trei clădiri distincte, aşezate în formă de careu. Primul corp, cel din stânga, dacă priveşti de la poarta de intrare, a fost finisat între anii 1866-1870. Zugrăvirea interiorului, decorarea şi pictura lui a realizat-o pictorul vienez Carol Iobst în 1869. Acest corp cuprinde şi Biserica seminarială închinată Sf. Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur.

În 1872 arhitectul Iosif Hlavka s-a îmbolnăvit grav şi a fost nevoit să se întoarcă la Viena. Lucrările celorlalte două corpuri au fost conduse în continuare de ajutorul său, inginerul Reinecke, şi, ulterior, de arhitectul din Cracovia Felix Ksiezarski. Terminarea lucrărilor a întârziat cu zece ani, faţă de termenul stabilit la început. Catapetesmele celor două biserici ale Reşedinţei mitropolitane s-au terminat de pictat în 1880, fiind sfinţite de către mitropolitul Silvestru Morariu în ianuarie 1882. Corpul din dreapta de la intrarea în Reşedinţă are un turn cu ceas. El a fost numit în trecut Mănăstirea, fiind destinat iniţial clerului monahal al capelei şi al catedralei episcopale nou construite. Pictura decorativă a
capelei a fost executată de pictorul Carol Iobst în colaborare cu profesorul vienez Johann Klein. Capela are hramul Sf. Ioan Botezătorul. Ulterior acest corp a fost numit Presbiteriu, în el funcţionând pe vremuri prima tipografie românească din Bucovina, întemeiată în 1882 de către mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici
Sala sinodală a devenit istorică prin faptul că aici s-a votat unirea Bucovinei cu Regatul
României, la 28 noiembrie 1918.
Astăzi, fosta Reşedinţă mitropolitană înglobează patru dintre facultăţile Universităţii cernăuţene: Facultatea de Filologie (ucraineană şi română), Facultatea de Teologie, Facultatea de Limbi Străine şi Facultatea de Geografie.

Cu autocarul ne deplasăm spre cea mai mare mănăstire de maici din Cernăuţi, Mănăstirea de călugăriţe Intrarea Maicii Domnului în Biserică (Bucovinskaea) construită cu binecuvântarea mitropolitului Bucovinei şi Dalmaţiei Vladimir de Repta, în 1904. Pe peretele uneia din clădirile din incinta mănăstirii sunt scrise cuvintele: „Sfânta Mănăstire de călugăriţe a fost deschisă cu binecuvântarea Mitropolitului Vladimir. Anul 1904”.

Acest edificiu de cult a fost construit pe cheltuiala Fondului Religionar al Bucovinei, cumpărându-se iniţial un teren de 10.983 metri pătraţi de pe fosta stradă Egergasse (astăzi Bukovynska, 10), din teritoriul spitalului municipal. În 1926 obştea monahală era constituită din 16 maici. Până în 1952 numărul de măicuţe a ajuns la 35. În timpul puterii sovietice, din toate maicile stareţe ale mănăstirii, una dintre cele mai inimoase a fost monahia Vera (fiica Anei Mighera), călugărită în 1922. Maica stareţă Vera a făcut foarte mult pentru sporirea avutului obştii monahale a mănăstirii cât şi pentru ocrotirea lăcaşului de închinăciune. Ea a închis ochii în 1954. La 20 iulie 1960 autorităţile sovietice au închis mănăstirea şi toate maicile au trecut la mănăstirea Hreşceatik. La 27 decembrie 1994 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a hotărât redeschiderea Mănăstirii, iar la 2 iulie 1998 s-a sfinţit piatra de temelie a bisericii Sfânta Treime cu paraclisul de la subsol în cinstea cuviosului Ioan Kuşnik (în limba română Colibaşu). În 2007 s-a pictat altarul principal de la parterul Bisericii cu hramul Sfânta Treime, de către un pictor bucovinean (Ştefan Purici) cu echipa sa. Pictura este realizată în stil bizantin, în tempera și cu aplicarea de foiţe de aur. Iconostasul este din lemn de tei, lucrat şi el în tempera-ou şi foiţe de aur. Pe unul dintre registrele pictate este reprezentată Liturghia îngerească, motiv ce apare pentru prima dată în picturile bisericilor din nordul Bucovinei.

Părăsim minunatul oraș Cernăuți, plecând spre partea de est, cale de vreo 20 km, până la Mănăstirea românească Boian.

Satul Boian a fost moșia strămoșească a lui Ion Neculce, cronicarul istoriei Principatului Moldovei în sec. al XVIII-lea. Satul este atestat oficial pentru prima dată într-un document din data de 8 aprilie 1528, dat de către Petru Rareș, domnitorul Moldovei (1527–1538; 1541–1546). La Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”- construită pe locul unei alte biserici care fusese ctitorită de cronicarul Ion Neculce a slujit în perioada martie 1857 – aprilie 1859, preotul Iraclie Porumbescu, tatăl compozitorului Ciprian Porumbescu.

Ne oprim la Mănăstirea ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” Boian.

După Revoluția de la 1848, în anul 1856, o parte din țărani au început să se răzvrătească împotriva boierului și a preotului ortodox din sat, cărora trebuiau să le presteze diferite clăci. Folosindu-se de acest moment și speculând nemulțumirea țăranilor, preotul greco-catolic din Sadagura le-a promis țăranilor că îi va scuti de toate obligațiile. Astfel, un număr de 911 persoane au trecut la greco-catolicism. În 1858 s-a înființat în sat o parohie greco-catolică. Ca urmare a arderii bisericii greco-catolice din lemn la 17 aprilie 1892, s-a trecut în 1896 la construirea unei biserici din piatră și cărămidă. Slujbele s-au ținut până în 1922 în limbile ruteană, română și latină. Din acel an, la rugămintea comitetului bisericesc, s-a trecut la oficierea serviciului divin numai în limba română. Odată cu ocuparea Bucovinei de Nord de către URSS, biserica greco-catolică din Boian a fost închisă și transformată în magazie de cereale.
Între anii 1989-1990, ea a fost reparată și transformată de părintele Mihai Jar (cu acordul foștilor credincioși greco-catolici) în mănăstire ortodoxă de maici, în jurisdicția canonică a Mitropoliei ortodoxe a Cernăuților și Bucovinei, care aparține de Patriarhia Moscovei.

Mănăstirea este zugrăvită în bleu și este foarte bine îngrijită. Când am ajuns acolo, în curte maicile erau în plină activitate administrativă. Curtea dispune de un spațiu larg, dar totodată- foarte primitor.

Ne-am închinat în Biserică la Icoana Maicii Domnului Plângătoarea (făcătoare de minuni), preoții noștri au ținut o scurtă slujbă, apoi am cumpărat câteva lucruri de la pangarul aflat la subsol.

Înainte de a pleca, am luat câte o sticlă cu apă de la fântâna din curte, sub formă de samovar.

Plecăm de la Boian spre un alt loc cu profunde semnificații pentru români, Cetatea Hotin, aflată la o distanță de peste 40 km (de Boian), pe malul drept al râului Nistru.

Cetatea Hotin este o construcție medievală încărcată de istorie, trecând pentru anumite perioade de timp, la fel ca și orașul în care este localizata, sub stăpânirea Moldovei, a Poloniei, a Imperiului Otoman, a României, în perioada 1918 – 1940 și 1941 – 1944 și a Uniunii Sovietice, până în anul 1991.

Ridicarea actualei construcții a început în anul 1325, fiind îmbunătățită substanțial în perioada anilor 1380 și 1460. În prezent, aceasta este un punct de interes major pentru turiști, fiind declarată în anul 2000 rezervație arhitecturală, iar în anul 2007 una dintre cele șapte minuni ale Ucrainei. Cetatea poate fi considerată o atracție ce aparține patrimoniului euro-asiatic, pe baza unui acord româno – ucrainean, semnat în anul 1997, dat fiind faptul ca începând cu sec. al XIV-lea, pentru mai bine de 350 de ani, Cetatea Hotinului a fost condusă și întreținută de voievozii români și moldoveni, care și-au adus cea mai mare contribuție laconstruirea și întărirea cetății.

În ceea ce privește întemeietorul și anul construcției, există mai multe supoziții și variante, mai mult sau mai puțin bazate pe cercetări sau documente. Una dintre versiuni susține că cetatea a fost ridicată în sec. al XIV-lea, ajungând in timp sub stăpânirea Moldovei, pentru mai bine de două secole, presupunându-se că aceasta a fost reparată în timpul lui Alexandru cel Bun. O altă variantă susține că cetatea ar fi fost înălțată de însuși Alexandru cel Bun, sprijinit de un voievod al Lituaniei, la începutul sec. al XV-lea. Cetatea a fost pierdută de fiul domnitorului în anul 1436, în favoarea polonezilor, recuperată de Petru Aron și apoi pierdută din nou. Aceasta a fost recâștigată abia în anul 1459, după un asediu de doi ani, de către Ștefan cel Mare, care a reparat-o, a amenajat o curte interioară și a extins considerabil zidurile cetății la 5 – 6 metri lățime și 40 metri înălțime. Acesta a avut cu siguranță cea mai însemnată contribuție, întrucât în a doua jumătate a sec. al XV-lea, construcția a devenit una dintre cele mai importante cetăți de apărare din întreaga zonă. Cetatea a fost asediată de armatele polonezilor și lituanienilor, care i-au provocat pagube considerabile și a fost reconstruită între anii 1540-1544 de către domnitorul Petru Rareș. În cele din urmă, cetatea a fost ocupată de Imperiul Otoman, fiind transformată în raia turcească în anul 1715, până în anul 1812. În această perioadă, construcția a fost întărită, fiind ridicată aici chiar și o moschee. După o perioadă de un secol, cetatea a intrat sub stăpânirea rușilor, pierzându-si în timp importanța. O altă schimbare pentru cetate a reprezentat-o și Primul Război Mondial, la sfârșitul căruia Hotinul aparținea României. Cetatea a fost din nou pierdută în anul 1940 până în anul 1941, când va intra din nou sub stăpânirea României. În anul 1944, teritoriul a fost din nou ocupat de Uniunea Sovietică, până în anul 1991, când aceasta s-a dezmembrat, iar Hotinul a intrat pe teritoriul Ucrainei.

Așezată într-un cadru natural pitoresc, pe malul Nistrului, cetatea adăpostește diverse construcții printre care se numără: o mica biserică ce își sărbătorește hramul la Adormirea Maicii Domnului, o reședință princiară dispusă pe două etaje, o cazarmă și o fântână. În ceea ce privește construcția, aceasta impresionează prin masivitate și prin arhitectura specifică epocii medievale, cu turnuri și ziduri înalte. Cetatea este înconjurată de o fortificație ridicată de turci în sec. al XVIII-lea, iar în incinta acesteia se găsește Biserica Ruseasca Sf. Alexandru Nevski, construită în anul 1832 și ruinele moscheii turcești (la sud).

În clădirea cu două etaje este amenajat un muzeu, cu foarte mare pricepere, care conține exponate de o valoare deosebită și prin ansamblul acestora reușește să te introducă în atmosfera epocii medievale. Printre alte multe portrete de voievozi români, se află și un portret – gravură, care îl înfățișează pe Mihai Viteazul fără căciulă.

Spre ieșirea din Cetate, în partea dreaptă se află spațiile ce expun diverse și morbide instrumente, destinate torturilor (medievale), care te înfiorează la gândul că au fost folosite pe oameni, de către oameni. Ne duc cu gândul, cumva, la chinurile suferite de sfinții mucenici creștini, munciți de călăi în cele mai sângeroase chipuri…

După ce se iese pe poarta mare a Cetății, în partea stângă se află Biserica rusească Alexandru Nevski, datând din sec al XIX-lea.

Avem cale lungă de mers până la Kiev, peste 450 km și drumul nu se parcurge pe autostradă !…Așa că mai cântăm, mai ne rugăm, dar și poposim pentru masa de prânz . Este trecut de ora 16,00. Popasul „La două gâște” este spațios și se află într-o zonă cu multă verdeață. Mai găsim încă ceva de mâncare, chiar și de post, un borș de sfeclă tradițional foarte gustos. Așa că reușim să plecăm din nou la drum, în timp util și cu foamea potolită…

Spre Kiev, se pare că drumul este de o calitate mai bună, și așa, cu ajutorul lui Dumnezeu, reușim să intrăm în Kiev până în ora 22,00. În oraș unele artere sunt închise, așa că suntem obligați să facem unele ocolișuri, până ne încadrăm pe calea care duce la hotelul în care vom fi cazați. Cu această ocazie ne bucurăm că vedem Kievul noaptea și ne alegem și cu un fel de „tur al orașului”.

Suntem cazați la Hotel „Tourist”, o clădire cu 25 etaje, sub formă de carte deschisă (2 aripi).

Ziua 3 – sâmbătă, 19 august 2017

Plecăm din hotel la ora 6,00 dimineața spre Lavra Pecerska, unde vom participa la Sf. Liturghie oficiată în limba română.

Ajungem repede la Lavră și intrăm prin Poarta Sfânta Treime, apoi în curtea interioară prin stânga turnului clopotniță și ne îndreptăm spre intrarea din partea stângă a Catedralei Adormirea Maicii Domnului (Uspenia).

Intrăm în biserica cu Altarul Sfântul Ștefan.

Ajunși în Biserică, ne pregătim pentru Sfânta Liturghie, iar mulți dintre noi, cu spovedire pentru a primi Sfânta Împărtășanie. Așteptăm să se deschidă pangarul și ne cumpărăm cele necesare pentru slujbă.

Cât timp ne închinăm la toate cele trei altare ale Catedralei Uspenia, preoții noștri pregătesc în Sfântul Altar tot ritualul pentru Sfânta Liturghie.

La Sfânta Liturghie slujesc preoții Gheorghiță Burlănescu, Nicolae Nica, Dimitrie Popescu, diaconul Nicolae Argatu și alți slujitori ai Sf. Altar din această biserică. Toată slujba se oficiază în limba română, în această zi fiind prăznuită Schimbarea la Față, după calendarul neîndreptat (stil vechi).

După terminarea slujbei, cu pace și plini de bucurie ieșim în curte, unde constatăm că este adunată multă lume, iar la intrarea principală a Catedralei sunt organizați toți ierarhii, preoții și diaconii pentru solemnitatea primirii Patriarhului Kievului, fiind o zi de Mare Praznic. În scurt timp, dintr-o mașină elegantă neagră, ajutat de doi preoți tineri, coboară PF Patriarh al Ucrainei, cu o înfățișare de sfânt. Am avut marea bucurie de a fi cu toții binecuvântați de PF Patriarh Onufrie al Kievului.

Ne reîntoarcem la hotel, pentru a lua micul dejun, facem câteva fotografii ale hotelului și în vecinătatea lui.

Kiev este capitala și cel mai mare oraș al Ucrainei. Capitala Ucrainei este situată la limita dintre Occident și Orient. Aici își dau întâlnire un vast masiv forestier care pornește tocmai din Franța și o stepă care se întinde până în China. Fluviul Nipru, care străbate orașul așezat pe câteva coline pitorești, oferă peisaje de o frumusețe rară, formând pe alocuri insule și strâmtori; lățimea sa ajunge uneori la 1000 de metri. Cele două maluri ale fluviului și cele șapte poduri de peste Nipru pot fi admirate și de pe vasele de croazieră, pe care turiștii le iau cu asalt, mai ales vara, pentru a cunoaște mai bine orașul.

Istoricii spun că întemeierea Kievului a avut loc în secolele al V-lea și al VI-lea. Bogăția și puterea orașului sunt legate de comerț, activitate foarte bine dezvoltată aici, la intersecția marilor drumuri comerciale. În secolul al XI-lea Kievul avea 400 de biserici, 8 piețe și 50.000 de locuitori, mai mult decât Londra și Hamburg la un loc. Astăzi Kievul are 4 milioane de locuitori, fiind un foarte important centru industrial, științific, sportiv si cultural al Europei de est. Orașul are o suprafață de 820 km pătrați. În același timp, Kievul e numit orașul spiritual și mistic, având vechi mănăstiri și biserici ortodoxe, dar și de alte confesiuni: catolice, greco-catolice, protestante, precum și sinagogi și moschei. Kievul este leagănul uneia dintre cele mai vechi civilizații, cea a ortodocșilor slavi. Creștinarea Rusiei a început la Kiev. Cneazul Vladimir s-a botezat în anul 988 și apoi și-a încreștinat poporul. Cea mai renumită și importantă mănăstire din lume este tot aici în capitala Ucrainei, este Lavra Pecerska sau Lavra Peșterilor, care domină cu turlele sale orașul. Multe alte mănăstiri și biserici din Kiev, construite de-a lungul secolelor își dezvăluie frumusețea și bogăția lor și oferă numeroase mărturii despre istoria de multe ori zbuciumată a acestor locuri. Invaziile repetate, războaiele, incendiile, regimul comunist au dus la foarte multe pierderi și pentru așezămintele bisericești, dar n-au putut distruge credința ortodoxă.

Kievul este vestit prin parcurile, pădurile și lacurile sale repartizate armonios. Frumoasele clădiri ale orașului aproape se pierd, mai ales vara, în cele peste 383.000 de ha de zonă verde. Unui locuitor din Kiev îi revin aproximativ 1000 de m2 de spații verzi. Cele 70 de parcuri, colinele, lacurile, vegetația conferă Kievului o imagine aparte. Primul parc a fost amenajat în Kiev în anul 1631.

Programul nostru pentru această zi cuprinde vizitarea mai multor mănăstiri din Kiev și împrejurimi. Plecăm spre Mănăstirea Vedenskii, primul obiectiv, însă ajunși acolo, constatăm că slujba încă nu s-a terminat (fiind zi de Praznic), așa că, pentru a câștiga timp, ne îndreptăm spre Grădina Botanică.

O atracție deosebită este Grădina Botanică Centrală, întinsă pe 130 de ha, cu peste 13.000 de specii de plante și cu peisaje geo-botanice din Crimeea, Caucaz, Extremul Orient și Carpați. În Grădina Botanică se află și un loc încărcat de spiritualitate, Mănăstirea Sfântului Iona.

Cuviosul Iona din Kiev s-a născut la sfârșitul sec. al XVIII-lea și a murit la începutul sec. al XX-lea. A trăit 108 ani. Încă de mic copil Iona a fost luat la cer de trei ori, prima dată la un an, apoi pe la 5-6 ani și a treia dată a fost în Împărăția Cerească pe la 7-9 ani. Toate acestea sunt scrise în cartea despre viața Cuviosului. A fost ucenic al Sfântului Serafim din Sarov timp de opt ani. În scrierile despre viața Sfântului Serafim nu se amintește despre Cuviosul Iona, însă legenda spune că atunci când Iona s-a dus la Sarov, starețul Serafim i-a spus: ”De ce ai întârziat? Te aștept de doi ani. Mi-a arătat Maica Domnului că vei veni”. Cuviosul Iona avea atunci 30 de ani.

Înainte de a muri, Sfantul Serafim de Sarov l-a îndrumat pe Iona să plece la mănăstirea Belobereskaia. Aici Cuviosului i s-a arătat de mai multe ori Maica Domnului, care i-a spus să plece la Kiev, pentru a ridica o mănăstire. Dar Iona se considera nevrednic să facă o lucrare atât de mare. A plecat însă la Kiev și s-a oprit la mănăstirea Mihailovsk, apoi la mănăstirea Vidubitki. Credincioșii, aflând despre harul lui Iona, au început să vină la mănăstire în număr tot mai mare, pentru a cere ajutorul părintelui. Aceasta a trezit invidia unor călugări cu mai puțină credință și Iona începe să fie prigonit chiar în interiorul bisericii.

Cuviosul Iona pleacă din mănăstire și se stabilește pe un deal din apropiere unde își ridică o chilie. În martie 1865 i se arată din nou Maica Domnului, îndemnându-l din nou să ridice o mănăstire. Maica Domnului stropește cu apă sfințită locul viitoarei mănăstiri, momentul fiind imortalizat în două fresce din Biserica Sfintei Treimi, actuala Mănăstire a Sf. Iona. În jurul Cuviosului Iona se adună mai mulți călugări și enoriași cu posibilități materiale mai mari. În 1870 începe zidirea Mănăstirii. Încă de la întemeiere, mănăstirea a avut reguli foarte stricte. Aici nu erau primiți călugări de la alte mănăstiri, ci numai tineri cu sufletul curat, neprihănit. Postul era sever, slujbele erau foarte lungi, iar regulile vieții monahale erau foarte stricte. Nu e de mirare ca din această mănăstire au ieșit multe înalte fețe bisericești.
Cuviosul Iona a avut parte de o viață zbuciumată fiind, nu de puține ori, persecutat de oameni din afara bisericii, dar și din interiorul ei. A fost până la urmă înlăturat de la conducerea mănăstirii în ultimii ani ai vieții sale, prin intrigi. A avut însă foarte mulți fii duhovnicești și foarte mulți oameni credincioși l-au ajutat aducând cele necesare pentru construirea acestei biserici începute in sec. al XIX-lea. Cuviosul a spus că după moarte el va fi mucenic. In anii ’50, niște vandali au descoperit mormântul, l-au scos pe Cuvios din sicriu, i-au tăiat capul și au jucat cu el fotbal. În raclă sunt acum Moaștele sfinte, dar fără cap. Capul este posibil undeva peste graniță, dus probabil de vreun credincios.

Perioada comunismului a fost una foarte grea. În anul 1934 comuniștii au închis mănăstirea Cuviosului Iona, iar mai târziu au deschis mormântul acestuia. Sfintele moaște au fost mutate într-un cimitir din Kiev dar în 1993 au fost aduse din nou în mănăstire de către noua obște de călugări și așezate în raclă, în cripta bisericii. Cuviosul Iona a fost canonizat în 1996 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina.

Ne închinăm la Sfintele moaște ale Cuviosului Iona, apoi în Biserica Sfânta Treime, luăm câte o sticlă cu apă de la Izvorul Sf. Iona si ne îndreptăm spre ieșirea din frumoasa Grădină Botanică, nu înainte de a face câteva fotografii de grup.

Ne îndreptăm spre marginea orașului , Kiev, la o mănăstire frumoasă dominată de culoarea verde deschis a zidurilor și turlelor bisericii și de albul clădirilor care o înconjoară, într-un loc numit odinioară pustia Kitai (kitai înseamnă în limba tătară, zid de la marginea orașului), Mănăstirea Chitaev.

Pustia Kitai le oferea călugărilor mai multă liniște și de aceea, mulți se retrăgeau aici, de la Lavra Pecerska din Kiev, pentru a duce o viață monahală retrasă. Prima atestare documentară a mănăstirii Chitaev este din anul 1159. Zona i-a aparținut cneazului Iuri Bogoliubov. Peșterile din Chitaev aveau aproximativ aceeași lungime ca cele din Lavra Pecerska și au fost descoperite în 1858. În 1716, guvernatorul Kievului, Dimitri Goliti a construit în pustie o biserică de lemn închinată Sfântului Serghie de Radonej. De atunci, mănăstirea a trecut în subordinea Lavrei Pecerska. În 1744, mănăstirea a fost vizitată de împărăteasa Elisaveta Petrovna (fiica lui Petru I), aceasta contribuind la construcția trapezei. La începutul sec. al XX-lea, aici s-a deschis un orfelinat. După 1917, mănăstirea a fost devastată, devenind închisoare pentru preoții și monahii din Kiev și din împrejurimi. În 1939, clopotnița a fost aruncată în aer, cărțile și alte obiecte bisericești de valoare s-au pierdut, multe au fost arse. Nu se știe ce s-a întâmplat cu altarul de lemn din sec. al XIII-lea, în stil baroc, poleit cu aur. Ultimii călugări au fost arestați în 1931 și acuzați de activitate contrarevoluționară. După 1931, aici a funcționat o casă a invalizilor, apoi o fabrică, iar biserica Sfântului Serghie a devenit un fel de club al ateismului. Renașterea mănăstirii a început în 1990.

În biserica mănăstirii se află moaștele Cuviosului Teofil, care a trăit în sec. al XII-lea. Cu emoție, ne închinăm la moaștele Cuviosului Teofil. Sfântul Teofil a trăit ca nebun pentru Hristos, nimeni n-a știut că el e sfânt. Poate și astăzi, mulți părinți (și din România) trăiesc în anonimat și urmează îndemnul Sfântului Teofil: să nu cunoască nimeni că au o trăire aparte, pentru că în momentul când lumea te cunoaște și îți află gradul de sfințenie poți să pierzi din har înaintea lui Dumnezeu. În fata Sfintelor sale Moaște simțim o mare bucurie și cu mare evlavie, părinții care ne însoțesc rostesc o ectenie și cântăm cu toții troparul Cuviosului.

În librăriile de specialitate din România se găsește cartea “Sfântul Teofil cel nebun pentru Hristos – Viața și acatistul” de Vladimir Znosko.
În curtea bisericii se află mormântul Cuvioasei Dositeia. În biserică, la icoana Sfântului Serafim din Sarov se găsesc mânecuțele cu care a slujit Sfântul în timpul vieții sale și se găsește o părticică din piatra pe care Cuviosul Serafim s-a rugat 1000 de zile și 1000 de nopți. Având mare evlavie la acest sfânt, starețul acestei mănăstiri a primit în dar aceste odoare de la mănăstirea de la Diveevo.

Înainte de a se duce la Sarov, Cuviosul Serafim a fost la Kiev. S-a închinat pe la toate Sfintele Moaște si a auzit că la Chitaev este Cuviosul Dositei (Cuvioasa Dositeia) și a venit sa ia binecuvântare în viață, să întrebe în care parte să se îndrepte. Cuviosul Dositei, despre care nu știa nimeni că de fapt este femeie, i-a spus: ”Du-te la Sarov că acolo te vei mântui, acolo e locul tău.”

Mergând pe o cărare printre copaci, se trece pe lângă un mic iaz și urcând apoi câteva sute de trepte amenajate pe o cărare în pădure, se ajunge sus, la grota Sfintei Dositeia, care a dus acolo o viață de ascet, aproape zăvorâtă. Sfânta Dositeia se trăgea dintr-o familie foarte bogată, din neamul lui Dimitrie Donskoi, unul dintre cnejii ruși, acesta fiind la rândul său, urmaș de suflet al lui Serghie de Radonej. În felul acesta s-a făcut o punte de legătură între Sfântul Serghie de Radonej și Sfântul Serafim din Sarov. Din copilărie, Dositeia și-a dedicat viața lui Dumnezeu, s-a retras la mănăstire când era mică și s-a ascuns sub nume bărbătesc. Venind la mănăstire ea s-a prezentat drept un tânăr fiu de țăran șerb. În acele vremuri însă, țăranii șerbi nu se puteau călugări. Din această cauză, Dositeia nefiind călugărită, a săpat această grotă și s-a rugat aici la Dumnezeu timp de 12 ani. Călugării din mănăstire îi aduceau o dată pe săptămână pâine și apă. Despre călugărul care se ruga în această grotă a mers vestea în lume și aici au început să vină mulți oameni în căutare de ajutor. La un moment dat, aflându-se la Kiev și auzind despre minunile săvârșite de călugărul din grotă, Elisaveta Petrovna, fiica lui Petru I a venit aici să-l cunoască și chiar să intervină pentru ca biserica să permită călugărirea lui Dositei. Cuvântul ei a fost decisiv și tânărul țăran șerb, de fapt tânăra de viță nobilă a devenit călugărul Dositei. La vârsta de 18 ani, un oarecare Prohor Mosnin a venit la călugărul Dositei să ceara sfat. Călugărul l-a sfătuit pe acesta să plece la mănăstirea Sarov proorocindu-i un viitor har duhovnicesc. Tânărul Prohor era cel care avea să devină Sfântul Serafim de Sarov.

Numai după moartea lui Dositei călugării au aflat că ascetul era femeie, recunoscută fiind de sora sa.

Ne deplasăm spre un alt loc minunat, Mănăstirea Goloseevo, ctitorită în anul 1631 de către Sfântul Petru Movilă, ca reședință de vară pentru mitropoliți. Este situată într-o frumoasă pădure, fapt care a făcut ca în timpul puterii sovietice, aici să se construiască Universitatea Agricolă, care a devenit una din cele mai bune din URSS.

Prima biserică, înălțată în cinstea Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, a fost o biserică de lemn, actuala biserică este ridicată pe același loc. Cea mai intensă viață duhovnicească în mănăstire a fost în secolul al XIX-lea pe vremea Sfântului Mitropolit Filaret Amfiteatru, ale cărui Sfinte Moaște se află în peșterile de la Lavra Pecerska. În acea vreme a fost construită biserica în cinstea Acoperământului Maicii Domnului (pe locul actualei clopotnițe), în cinstea Cuviosului Ioan Multpătimitorul din Sfânta Lavră, și a fost reconstruită biserica inițială, în cinstea Icoanei Maicii Domnului Izvorul Tămăduirii. Biserica a fost distrusă în 1930. Mănăstirea a fost redeschisă în anul 1933 și Prima Sfântă Liturghie a fost oficiată în ziua când este sărbătorit Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava.

Ne închinăm în biserică la Sfintele Moaște ale Cuviosului Alexei Goloseevski. Cuviosul Alexei s-a născut în anul 1840, în orașul Kiev. Era al nouălea copil la părinți. Când s-a născut era mut, nu putea vorbi. Când copilul a împlinit 12 ani, la Sfânta Înviere, Sfântul Mitropolit Filaret Amfiteatru i-a spus: “Vladimir, Hristos a Înviat!”. A treia oară copilul a răspuns:”Adevărat c-a Înviat!”. Când tânărul a ajuns să fie călugărit la Lavra Pecerska, starețul a vrut să-l călugăreasca cu numele de Nicolae. Și când a venit clipa să-l călugărească, starețul a uitat numele pe care voia să i-l pună și un glas interior, din suflet îi spunea: ”Alexei”. Si l-a călugărit cu numele Alexei. Cuviosul Alexei a murit în anul 1917. Timp de 22 de ani a fost mare duhovnic la Lavră și aici, la mănăstirea Goloseevo. Din anul 1917 până în 1993 la mormântul lui tot timpul se făceau minuni, lumea venea să ceară ajutor. În anul 1993 s-a redeschis mănăstirea, s-a făcut canonizarea Sfântului Alexie și în 4 octombrie a fost descoperirea Sfintelor Moaște ale Cuviosului. Cu ajutorul rugăciunilor Sfântului Alexei, mănăstirea renaște din ruină. În 1995 vine aici din Moldova părintele Isaachie, care impulsionează lucrările de renovare a Sihăstriei Sfântului Acoperământ.

Coborâm în subsolul bisericii, unde se află mormântul Maicii Alipia. Continuatoarea nevoințelor cuvioșilor sihaștri și nevoitori ai Sihăstriei Goloseevo în perioada când mănăstirea era complet pustiită a fost monahia Alipia (Agafia Avdeiev[a]), numită nebună întru Hristos. Monahia Alipia s-a născut la 3 / 16 martie 1905 într-o familie de țărani evlavioși din satul Vâșelei, județul Gorodișcensk din gubernia Penza. În Sfântul Botez fetița a fost numită Agafia, în cinstea Sfintei Mucenițe Agafia. Dintr-un profund sentiment de dragoste pioasă faţă de ocrotitoarea sa cerească, maica Alipia toată viaţa a purtat pe spate icoana Sfintei Agafia şi practic niciodată nu s-a despărţit de ea. Încă din copilărie ea a avut de îndurat necazuri nemaipomenite și lipsuri de tot felul. Părinții ei au fost împușcați și fiind încă destul de tânără, a început să ducă un mod pribeag de viață, însoțit de muncă grea, prigoane și sărăcie. Trăia din ce-i trimitea Dumnezeu, dormea sub cerul liber; deseori se angaja la munca de zi pentru a avea o bucată de pâine și un acoperiș deasupra capului. A suferit cruzimea prigoanei și a închisorii, vremile de restriște din anii războiului și represiunile din partea autorităților ateiste. A primit monahismul în Lavra Kievo-Pecerska. Către acel timp ea era deja matură din punct de vedere duhovnicesc și a purtat una din cele mai grele nevoințe monahale – nebunia întru Hristos. Post aspru, rugăciune neîncetată, somn foarte scurt, muncă fizică, tăcere continuă și retragere în sine – sunt calitățile care o caracterizau pe maica Alipia și prin care rămas în memoria oamenilor. Dar mai presus de toate –prin credința sa nemărginită în Dumnezeu și dragostea față de El, dar și prin dragostea față de aproapele, adică față de orice om. Deja după moartea sa a devenit cunoscut faptul, că pentru fiecare om, pentru care ea se ruga cu toată osârdia, monahia Alipia își atârna de gât câte o cheie și spre sfârșitul vieții numărul cheilor a crescut într-atât, încât ele s-au transformat în lanțuri de nevoință.

Ultimii nouă ani din viață, monahia Alipia s-a nevoit în Goloseevo. Ea a viețuit pe teritoriul mănăstirii devastate și pustiite, continuând rugăciunile și nevoințele Cuvioșilor Părinți de la Goloseevo. Anume aici au fost descoperite pe deplin oamenilor marile daruri duhovnicești de care s-a învrednicit de la Domnul fericita maică Alipia: darul vederii cu duhul, darul clarviziunii, al vindecării celor bolnavi și al alinării celor necăjiți, dar cel mai mult – darul iubirii. Este imposibil de a descrie toate cazurile de ajutor haric pe care l-au primit oamenii de la maica Alipia atât în timpul vieții sale, cât și după moartea ei.

Ziua morții sale, 30 octombrie 1988, monahia Alipia a prezis-o cu mult timp înainte. Pe ultimul drum ea a fost petrecută de mulțimea de fii și fiice duhovnicești: monahi și mireni, pentru care maica Alipia a fost și mamă, și prieten, și cel mai apropiat om. Slujba de înmormântare i-a fost săvârșită în mănăstirea Florovsk din Kiev și a fost înmormântată în cimitirul Lesnoie din Kiev. La 18 mai 2006 cu binecuvântarea Prea Fericitului Vladimir, Mitropolitul Kievului și al Întregii Ucraine, cinstitele oseminte al monah iei Alipia au fost deshumate de către arhimandritul Isaachie împreună cu frații Sihăstriei Goloseevo și reînhumate în Sihăstria Acoperământul Maicii Domnului Goloseevo, într-un mormânt de marmură în cripta bisericii în cinstea Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, numită „Izvor de Viaţă Purtător” sau „Izvorul Tămăduiri”.
Când sicriul cu osemintele maicii Alipia a fost adus în biserică, deasupra bisericii a apărut pe cer o cruce. În aceeași zi s-au vindecat în chip minunat doi oameni grav bolnavi de cancer. Din ziua când moaștele fericitei Alipia au fost aduse în Sihăstria Goloseevo, au fost colectate și înregistrate mulțime de mărturii despre vindecările de boli grave și neputințe care s-au săvârșit asupra oamenilor.

În fiecare zi la mormântul monahiei Alipia vin sute de oameni. La data de 30 a fiecărei luni, dar mai cu seamă la 30 octombrie, în ziua trecerii ei la Domnul, în Sihăstria Goloseevo vin mii de oameni care cinstesc și pomenesc în rugăciuni pe fericita maică Alipia de la Goloseevo. Sub coordonarea arhim. Isaachie Andronic s-a editat „Viața și nevoințele monahiei Alipia Avdeiev 1905-1998”, disponibilă pe internet.

Preoții noștri săvârșesc o panahidă lângă mormântul Maicii Alipia, pentru adormiții din familiile noastre.

Ne mai oprim la pangarul mănăstirii pentru a cumpăra câteva lucruri deosebit de frumoase.

Ne îndreptăm spre periferia orașului Kiev, unde pe un deal lângă pădure, într-un spațiu larg, se înalță 5 turle mari ale unei impresionante biserici cu ziduri de culoare vișinie și cu multe arcade albe. Este Mănăstirea Teofania. Mănăstirea Teofania a fost întemeiată în secolul al XVI-lea. Nu se mai știe numele primei starețe a mănăstirii, dar se știe că prima stareță a condus mănăstirea timp de 50 de ani. Documentele privind viața de mai târziu a mănăstirii au ars, au fost distrugeri mari, năvăliri și s-au pierdut toate documentele. Mănăstirea s-a reînființat în 1991. Totul fusese distrus și a început reconstrucția. Locul a fost transformat în timpul războiului în uzină de armament, iar pe vremea comuniștilor aici a fost depozit de materiale de construcții. Mănăstirea de maici s-a redeschis în 1991. În mănăstire viețuiesc 50 de maici. Ocrotitorul mănăstirii este Sfântul Mare Mucenic Pantelimon. O părticică din moaștele Sfântului Pantelimon se află aici. Se află și părticele de moaște ale unor Sfinți Părinți din Lavra Pecerska. În pădure, la câteva sute de metri de biserică se găsesc izvoare tămăduitoare. Primul izvor este Izvorul Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, iar al doilea se numește “Lacrimile Maicii Domnului” pentru că apa este puțin sărată, are o compoziție mai puțin obișnuită. Se cunosc foarte multe cazuri de tămăduire cu apa de la aceste izvoare.

Ne închinăm în biserică, întrucât sunt orele după amiezii unui Praznic, activitatea este foarte redusă, așa că plecăm spre următorul obiectiv.

În piața Mare din Kiev, ne oprim la Catedrala Sfânta Sofia de la Kiev.

Intrăm prin arcada marelui Turn Clopotniță în curtea catedralei cu 13 turle. Catedrala a fost construită începând cu anul 1037, ctitor fiind cneazul Iaroslav, fiul lui Vladimir I,. Acesta a chemat artiști bizantini, probabil de la Constantinopol, pentru a decora la începutul anului 1040 marea biserică Sfânta Sofia de la Kiev. Acești meșteri s-au înconjurat fără doar si poate de colaboratori localnici. Săpăturile au revelat că se fabricau cuburile de mozaic la fața locului. Din rațiuni de ordin pecuniar folosirea mozaicului a fost limitată la părțile principale: cupola centrală și altarul, restul fiind decorat cu fresce. Catedrala din Kiev se aseamănă cu Biserica Sfânta Sofia de la Ohrid și cu cea de la Nea Moni din Chios care, și ele, datează de prin anii 1040.

Ele au păstrat din arta din jurul anului 1000 severitatea clasică, uneori cam aspră, figurile greoaie, rigoarea geometrică a desenului executat în mari linii drepte, drapările cu falduri frânte. Dar aici se releva, ca și în Nea Moni, o abundenta folosire a petelor mari de lumină și coloritul nu este mai puțin bogat, deoarece au putut fi numărate în jur de 130 de nuanțe. Lucrările de curățire întreprinse începând din anul 1952 de atelierul de restaurări al Academiei de arhitectură din RSS Ucraina și care au înlăturat neinspiratele re-zugrăviri în ulei din sec. al XVIII-lea, au redat acestor mozaicuri întreaga lor splendoare originară.

În cupola centrală apare Pantocratorul înconjurat de patru arhangheli și, într-o a doua zonă, cei 12 apostoli. În conca absidei se înalță Maica Domnului În atitudine de orantă. Ea poarta o batistă albă prinsă la cingătoare, după o iconografie specifica pentru Constantinopol. Chiar dedesubt, Hristos, reprezentat de două ori, de fiecare parte a prestolului (masa altarului) și secondat de un înger, dă împărtășania (cu pâine și vin) la două grupuri de câte șase apostoli, cărora vioiciunea gesturilor și atitudinilor, în repetarea lor identică, le conferă ritmul unui șir de dansatori.

La capetele scenei, Aaron si Melhisedec îl prefigurează pe Hristos în calitate de preot. Mai jos, de o parte și de alta a celor trei ferestre, sunt înfățișați frontal, în două grupuri, marii dascăli și ierarhi ai bisericii răsăritene, cărora li se alătură papa Clement al Romei, primul care – după legenda – a creștinat Crimeea, și arhidiaconii martiri, Ștefan și Laurențiu. Nu mai puțină însemnătate spirituală există și în portretele unor martiri, în bust, pe arcurile ce susțin cupola.

În tribuna, unde cneazul și familia sa primeau împărtășania, după modul cum se proceda cu basileul în Sfânta Sofia de la Constantinopol, s-au pictat scenele din Vechiul și Noul Testament, care simbolizau Euharistia: Ospitalitatea lui Avraam, Isaac adus spre jertfă, Cei trei tineri iudei în cuptorul de foc, Nunta din Cana, Înmulțirea pâinilor și peștilor și Cina cea de taină.

Ne impresionează catapeteasma care cuprinde icoane deosebite, de mari dimensiuni, privirile Mântuitorului și Maicii Domnului sunt așa fel realizate, încât ai impresia că te urmăresc oriunde te afli.

Într-o încăpere din stânga catapetesmei se află sarcofagul cneazului Iaroslav.

În interiorul Catedralei, fotografiatul nu este permis. Singura imagine pe care avem permisiunea să o surprindem este peretele cu chipul Maicii Domnului realizat din ouă vopsite, realizat de către artista plastică Oksana Mas’.

Curtea Catedralei are o suprafață mare, un gen de livadă.

Ne deplasăm spre Mănăstirea Pokrovskii sau „Mănăstirea Acoperământului”, renumită pentru ospitalitatea maicilor pentru pelerini.

Intrăm în curtea plină de construcții, în dreapta este o biserică de culoare roz pal, în spatele ei o altă mică biserică, în partea stângă un perete frumos pictat, în care ne întâmpină chipul unor cuvioși,

Aici a funcționat și un spital cu o mare capacitate, în care bolnavii erau îngrijiți de măicuțe.

Mănăstirea a fost întemeiată de prințesa Alexandra Petrovna Romanov), canonizată de către Biserica Ortodoxă ca o sfântă a Kievului.

Prinţesa Alexandra Frederika Vilhelmina, fiica prinţului Oldenburg a trecut la Ortodoxie şi s-a căsătorit cu Nikolai Nikolaevici – fiul lui Nikolai I şi fratele lui Aleksandr al II – lea”. În urma unui accident, starea de sănătate a Prinţesei Alexandra era destul de pretenţioasă. Alexandrei îi plăcea Kievul, catedralele sale, cupolele aurite, sunetul clopotelor Lavrei. Tot timpul presimţise că numai la Kiev se va face bine. Prinţesa avea intenţia serioasă de a-şi continua activitatea sa de mecenat cu care se ocupase şi la Sankt Petersburg.Visa la mănăstirea ei, la orăşelul ei, în care să fie biserici, catedrale, spitale. În care să se ofere adăpost celor sărmani, să fie hrăniţi cei flămânzi, şi să se aducă mulţumire lui Dumnezeu pentru fiecare zi, pentru fiecare rază de soare, pentru fiecare răsuflare.

Aşa s-a şi întâmplat. Pe 11 ianuarie 1889 pe pitorescul munte Voznesenski din Kiev a fost sfinţit un loc şi a fost pusă temelia bisericii Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Din fonduri proprii, Marea Prinţesă a început să construiască o mănăstire. Această mânăstire fusese prevestită încă de la începutul secolului de către Fericitul Teofil cel Nebun pentru Hristos. Bătrânul spusese negustorului kievean Dikovski:„Roagă-te, robule al Domnului. Locul pe care stăm este sfânt. Aici va străluci harul lui Dumnezeu şi în acest loc pe care stăm va fi ridicată o biserică a lui Dumnezeu. Stejarul acesta va fi tăiat şi va sluji drept loc de construcţie a Sfintei Mese a Bisericii, iar livada va fi transformată în mănăstire de fecioare, şi o femeie de neam împărătesc va fi organizatoare şi conducătoare a acesteia”.

Mănăstirea s-a dezvoltat cu timpul şi s-a transformat într-un orăşel înfloritor. Încetişor s-a pus pe picioare şi însăşi Prinţesa. Mulţumind lui Dumnezeu pentru vindecarea sa minunată, se ocupa de dimineaţă până seara de bună-starea mănăstirii. Aici trăia şi aici lucra. În 1889 a scris soţului ei că doreşte să îmbrace veşmântul monahal. Marele Prinţ nu a avut obiecţii, şi şi-a dat permisiunea pentru viaţa ei monahală şi ţarul Alexandru.

Totul în mănăstire se făcea sub supravegherea personală a Prinţesei. Nu era plantat niciun copac, nu se bătea niciun cui fără binecuvântarea Alexandrei – Marea Matuşkă, după cum începuseră s-o numească. Au fost construite un spital, o farmacie gratuită, o şcoală pentru fetele orfane, un azil pentru orbi, un adăpost pentru femeile suferinde de boli incurabile, un azil pentru bătrâni, spălătorii, bucătării, chilii pentru monahii. De asemenea, în cadrul spitalului a fost creată una din cele mai bune secţii de chirurgie din oraş. Marea Matuşkă, fără să ţină seama de starea sa precară de sănătate, muncea în spital împreună cu doctorii şi surorile. Adesea asista timp de 5-6 ore la operaţii, îndeplinind sarcinile unei asistente de chirurg. Toate monahiile din mănăstire aveau ascultări în spitalele mănăstirii. Tocmai acest lucru Marea Matuşkă îl numea „monahism viu”.

Nu toţi contemporanii Alexandrei Petrovna înţelegeau intensa ei activitate. S-au găsit unii care obiectau categoric faţă de necesitatea unui „monahism viu”. Aceştia insistau că mănăstirea este doar un loc de rugăciune şi lucrare lăuntrică sufletească şi că nu trebuie să se amestece cu viaţa lumească.

Fără să ţină seama de disputele din societate, Marea Matuşkă a continuat să lucreze pentru oameni. Ea insista asupra faptului că în mănăstirea ei, cele necesare pentru îngrijirea medicală nu doar că nu abat de la rugăciune, ci ele se realizează prin rugăciune. Rugăciunea oferă putere şi iubire pentru aproapele.

Uneori, doctorii îi reproşau Alexandrei că nu se îngrijeşte de propria-i sănătate, că se odihneşte puţin, că ţine uşile deschise. Dar ea spunea: „Pe mine zgomotul nu mă deranjează deloc, pe mine mă trezeşte liniştea”.

În fiecare an Alexandra Petrovna dădea pentru întreţinerea mănăstirii 50 000 de ruble, iar pentru spital 80 000 de ruble. De asemenea, pe lângă mănăstire exista o farmacie fără plată unde fiecare persoană putea primi orice medicament dorea.

În anul 1892, Alexandra Petrovna a suferit o operaţie de îndepărtare a unei tumori canceroase. Prinţesa a mulţumit lui Dumnezeu pentru faptul că a lăsat-o în viaţă, şi imediat ce a putut să meargă şi-a reluat obligaţiile cotidiene. Faima „mănăstirii prinţesei” şi a „spitalului alb” (aşa îl numeau, deoarece pereţii erau vopsiţi în alb) s-a răspândit în întreaga lume, departe de graniţele Kievului. Şi însăşi Mănăstirea Acoperământului s-a dezvoltat şi s-a consolidat. Aproape toate călugăriţele lucrau cu mâinile lor în gospodăria mănăstirii. Unele lucrau în grădina de zarzavat şi în livadă, în sere. Lucrau în ateliere, brodau cu fir de aur, coseau veşminte. Ultimii ani din viaţă, Prinţesa i-a dedicat construcţiei unor noi corpuri medicale şi unei Catedrale în cinstea Sfântului Nicolae. Schiţele faţadelor Catedralei au fost elaborate de fiul Prinţesei – Piotr Nikolaevici. Punerea temeliilor Catedralei în mod festiv a avut loc în anul 1896. La sărbătoare, au sosit la Kiev împăratul Nicolae al II – lea şi împărăteasa Alexandra Feodorovna.

Sănătatea prinţesei s-a înrăutăţit în mod semnificativ şi ea a început să se pregătească de ultimul drum. În acele grele zile, lângă ea s-au aflat copiii ei şi rudele. Marea Matuşkă a plecat la Domnul şi a fost înmormântată modest, aşa cum ceruse prin testament, pe teritoriul mănăstirii. Toată ziua şi toată noaptea au venit oameni să-şi ia rămas bun de la Marea Prinţesă, să se închine ca unei adevărate nevoitoare a credinţei ortodoxe. În Kiev tot timpul s-a considerat că Marea Prinţesă fusese tunsă în monahism, dar acest lucru a devenit clar doar după moartea Alexandrei Petrovna. Atunci a fost făcut cunoscut testamentul ei duhovnicesc, care se păstra în Catedrala Sfânta Sofia. De acolo s-a aflat că Înălţimea Sa devenise monahie în taină cu numele de Anastasia.

Cea mai scumpă operă a prinţesei – Mănăstirea de maici Acoperământul Maicii Domnului, a avut parte de necazuri în epoca sovietică, dar cu toate acestea a rezistat. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu mâinile femeilor bisericile distruse au fost reconstruite şi au fost retrocedate şi reparate şi cele mai multe corpuri de clădiri.

Mănăstirea continuă să activeze şi rămâne una din cele mai respectabile din Kiev. În biserica superioară a Catedralei Sfântului Nicolae (cu 15 cupole) se slujeşte Sfânta Liturghie la marile sărbători, iar Liturghiile zilnice se ţin în biserica de jos şi în biserica Acoperământului. De asemenea, se slujeşte şi într-o biserică de spital în cinstea Sfântului Agapit în bolniţa pentru călugăriţele în vârstă.

Mergem la închinare în Catedralei Sfântului Nicolae, de o frumusețe și strălucire uimitoare. Ghidul ne spune că a fost pictată de către măicuțe în ascuns, numai pe timpul nopții. Ne închinăm la Sfintele Moaște ale Sfintei Anastasia (aflate în baldachinul din dreapta) și ale Sfintei Sofia (aflate în baldachinul din stânga). În acest timp, în biserică se desfășoară slujba vecerniei, momente în care asistăm la cântările îngerești ale măicuțelor aflate în cafasul din partea stângă.

Sunt două încăperi cu pangare; în cel din dreapta se găsesc obiecte mai valoroase (icoane pictate de măicuțe, articole diverse din metale prețioase), iar în cel din stânga se găsesc suveniruri duhovnicești obișnuite (în special icoane, cruci sculptate din lemn, tămâie, mir ș.a.)

Ne deplasăm spre Mănăstirea Florovski, una dintre cele mai vechi mănăstiri din oraș. Nu se cunoaște anul exact al întemeierii mănăstirii, dar un document scris din anul 1566 atestă deja existența acestui sfânt lăcaș. Două mari incendii în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au provocat pagube imense dar mănăstirea a renăscut de fiecare dată, cu sprijinul credincioșilor și al statului. La începutul sec. al XX-lea Mănăstirea Florovski avea 5 catedrale, peste 10 clădiri cu chilii, o școală și un orfelinat. Încă de la întemeiere, mănăstirea a fost renumită, prin faptul că aici se călugăreau femei din clasele superioare ale societății. Toate călugărițele erau instruite, aveau studii și erau de rang înalt. Tot aici s-a călugărit Alexandra Meligunova, întemeietoarea mănăstirii de la Diveevo, din Rusia, așezare considerată cel de-al patrulea loc al Maicii Domnului pe pământ. La Diveevo se afla moaștele Sfântului Serafim de Sarov. În perioada sovietizării, mănăstirea a fost devastată, iar în 1929 a fost închisă.

În mănăstire se află câteva icoane făcătoare de minuni. Ocrotitoarea mănăstirii este Maica Domnului Kazanskaia. Numele mănăstirii vine de la Sfinții Mucenici Flor și Lavru, în cinstea cărora a fost construit așezământul. Ei au fost doi frați zidari, care au adus multă lume la credință și la urmă au fost îngropați de vii într-o fântână. Flor și Lavru sunt considerați și ocrotitorii animalelor, de aceea în icoanele vechi sunt pictați cu cai lângă ei. În biserică,acești Sfinți sunt pictați pe peretele de la intrare, pe ușile altarului, cu două frunzulițe de papură; ei au fost mucenici și au fost feciori. Au tămăduit foarte multă lume și pe foarte mulți i-au adus la credință. Moaștele lor au fost cândva în această mănăstire. De fapt, aici au fost foarte multe moaște și ale altor sfinți, au fost foarte multe icoane scumpe, îmbrăcate în argint și aur, împodobite cu briliante mari, dar ele nu s-au păstrat. Mănăstirea a fost jefuită, prădată, arsă de comuniști.

În mănăstire, înainte de anul 1917, se făceau până la 12 de Liturghii zilnic, se începea de la miezul nopții și la fiecare oră se oficia câte o Liturghie. Până la Revoluția din 1917 aici erau 2000 de măicuțe și acestea plângeau că nu le ajungea ascultarea. Acum sunt 250. Fiecare pietricică, fiecare pas, fiecare bucățică de pământ este cumpărată cu rugăciune și proslăvită cu sânge. Numai în partea aceea unde este trapeza noastră și unde era o biserică au ars de vii 40 de măicuțe. Li s-a dat foc în timpul unei prigoane din secolul al XVII-lea. Au existat în mănăstirea noastră foarte multe maici văzătoare cu duhul. Ultima a murit cu câțiva ani în urmă.
În biserică există mai multe icoane făcătoare de minuni: icoana Maicii Domnului “Grabnic ascultătoare” adusă de la Athos în 1870, o icoana a Maicii Domnului din Kazani care s-a repictat singură (s-a reînnoit), părticele din moaștele Sfântului Iov de la Pochaev, din moaștele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, din moaștele Sfântului Nicolae, (aduse din Italia), moaștele Cuviosului Teodosie de la Cernigov, moaștele Sfintei Elena (sfântă locală). În biserică se află chipul Sfântului Serafim de Sarov foarte frumos brodat. În mănăstire există anumite particularități: măicuțele poartă un culion de forma unui coifuleț de prințesă și nu locuiesc în mănăstire, ci în apartamente din oraș.

În curtea mănăstirii se află un izvor cu apă care are efect benefic asupra tiroidei.

Ne reîntoarcem la Mănăstirea Vedenskii (sau Vovidenii = Intrarea maicii Domnului în Biserică). Aici găsim biserica arhi-plină și este în desfășurare Slujba Vecerniei, slujbă condusă de un arhiereu. Avem să aflăm că este Privigherie în cinstea Sfintei Olimpiada, ale cărui Sfinte Moaște se află în această biserică.

Ne închinam la icoana Maicii Domnului de la Vedenskii „Chemare la smerenie”.

În vara anului 1993, închinându-se în fața icoanelor din această biserică, egumenul Damian a observat că una dintre ele, care o înfățișa pe Maica Domnului cu pruncul Iisus, se cam întunecase. I s-a părut ciudat, căci nu trecuse decât un an de când fusese redată mănăstirii, în bună stare, de schimonahia Teodora, care o păstrase ca pe o comoară, în toți anii cât biserica fusese închisă. Deosebit de frumoasă, așezată într-un chivot special făcut pentru ea, icoana fusese pusă la loc de cinste, în stânga iconostasului. În urma observației făcute de monahul Damian, s-a luat hotărârea ca icoana să fie restaurată. Îndepărtând în acest scop sticla chivotului, nu mică a fost mirarea celor prezenți, când au observat că, de fapt, icoana era la fel precum o știau, tonalitatea culorilor fiind neschimbată, doar sticla ce o acoperea nu mai era aceeași. Pe luciul ei apăruse o dublură a Maicii Domnului din icoană, o imagine ușor argintie, precum cea a negativului unui film. Un fenomen nemaiîntâlnit. Cum a fost posibil? S-a cerut părerea oamenilor de știință. Cu binecuvântarea mitropolitului, cercetătorii s-au lansat în descifrarea misterului. Pornind de la ideea că ar fi un fals, au analizat icoana, au examinat imaginea de pe sticlă, au luat mostre de vopsea de pe cea dintâi și particule din substanța depusă pe cea din urmă și le-au studiat la microscop. Nici vorbă de urma vreunei pensule! Imaginea apărută în mod inexplicabil pe interiorul sticlei chivotului este nefăcută de mână omenească, a fost prima concluzie. N-a trecut mult timp și egumenul Damian îi invită din nou la mănăstire pe cercetători. Pe noua sticlă ce acoperea icoana, de data aceasta pusă la o distanță mai mare, se imprimase din nou chipul Maicii Domnului. Un an de zile le-a trebuit specialiștilor ca, în urma unor analize amănunțite și a unor îndelungi dezbateri pe marginea lor, să-și decline competența, afirmând că, „deocamdată”, știința nu poate explica fenomenul. Sticla pe care s-a imprimat chipul Maicii Domnului, considerată icoană nefăcută de mână omenească, a fost înrămată și depusă și ea spre închinare. Se spune că cei care au gânduri tulburi, cu greu se pot apropia de ea, o forță necunoscută respingându-i și făcându-i să scoată țipete ciudate. În 1995, Sfântul Sinod al Bisericii Ucrainene a hotărât ca cele două icoane, Maica Domnului și „dublura” ei, să fie trecute în rândul icoanelor făcătoare de minuni.

Ne închinam la moaștele aflate în biserică, înconjurate de multe flori, ale Sfintei Olimpiada și primim binecuvântare prin miruire de la Ierarhul prezent la Slujbă. Apoi auzim frumoasele Cântări ale Acatistului Mântuitorului, în limba ucraineană, dar cu duhul ne bucurăm și noi…

Coborâm în Paraclisul de la subsol, unde ne închinăm la moaștele Sf.Dimitria. Cu numele de botez Matroana, soție a unui general din Moscova, după moartea sa a făcut o biserică în casa sa, unde a întemeiat o mănăstire și a rămas acolo până la sfârșitul vieții, cu numele de monahie, Dimitria. A capătat darul facerii de minuni

Cuvioasa Dimitra s-a născut în 1810 în oraşul Silistra, într-o familie de oameni foarte credincioşi. Mai târziu, familia Cuvioasei s-a mutat în Basarabia. Dimitra s-a căsătorit cu Ivan Egorov, căpitan în armata rusă, însă acesta a murit eroic în Războiul Crimeii (1853-1856). Maica Dimitra a luat şi ea parte la apărarea Sevastopolului (1855-1856), acordând asistenţă celor răniţi în război. În timpul Războiului Ruso-Turc (1877-1878), ea a organizat un spital pentru răniţi în propria sa casă din Kiev. Din 1856, Cuvioasa Dimitra a dus o viaţă plină de evlavie sub îndrumarea Mitropolitului Isidor Nikolski, care i-a fost părinte duhovnicesc. A trăit în lume, dar a fost călugărită în taină, desfăşurând o activitate asiduă în beneficiul bisericii şi al societăţii.

Monahia Dimitra a alcătuit o comunitate de femei creştine menită să sprijine văduvele şi orfanii de război. Era practic nucleul din care avea să se constituie ulterior obştea maicilor de la Mănăstirea ”Intrarea Maicii Domnului în Biserică“ (Vovidenia) din Kiev. Considerată întemeietoarea acestui sfânt aşezământ, Cuvioasa Dimitra n-a mai apucat însă să conducă această obşte: a trecut la Domnul în pace, în martie 1878, la Sankt Petersburg, în ziua prăznuirii celor 40 de Mucenici.

A fost înmormântată temporar în Lavra Aleksandr Nevski. În acelaşi an, rămăşiţele pământeşti ale Cuvioasei au fost aduse la Kiev, la Mănăstirea Vovidenia, conform ultimei sale dorinţe. La scurt timp după ce mănăstirea a fost închisă, rămăşiţele au fost duse la cimitirul din Zverynets.
În 1996, cu binecuvântarea Mitropolitului Vladimir al Kievului şi al întregii Ucraine, moaştele Cuvioasei au revenit la aşezământul monahal Vovidenia, descoperindu-se cu această ocazie că partea de sus a corpului şi a capului au fost ferite de putreziciune, iar sub îmbrăcămintea lumească a Cuvioasei se găsea paramanul monastic.
Pentru faptele sale şi viaţa sa binecuvântată, Dumnezeu a hărăzit-o cu minunatul dar al tămăduirii celor bolnavi. Cuvioasa Dimitra a fost canonizată de Biserica Ortodoxă din Ucraina pe 18 aprilie 2008.

Plecăm spre hotel puțin osteniți, dar cu inima plină de o bucurie duhovnicească de nemăsurat; într-o singură zi am reușit să ne întâlnim cu atâția Sfinți, am văzut biserici de o frumusețe ce nu o putem descrie în cuvinte și încă în urechi ne răsună cântările îngerești ale măicuțelor din Mănăstirea Pocrovski și frumoasele glasuri ce preamăreau pe Mânuitorul, la Mănăstirea Vedenskii.

Ziua 4 – duminică 20 august 2017

Dimineaţa, după micul dejun, plecăm cu autocarul din nou spre Marea Lavră Pecerska; de această dată urmează ca după Sfânta Liturghie să o putem străbate pe îndelete, pentru a-i cunoaşte tainele, pe cât vom reuşi.

Sfânta Liturghie, la care participăm şi noi se oficiază în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” (Uspenia), slujbă arhierească, la care participă un important sobor, în frunte cu PF Onufrie, Patriarhul Kievului. La oficierea Slujbei Sfintei Liturghii participă şi preoţii noştri (pr. Gheorghiţă Burlănescu, pr. Nicolae Nica, diac. Nicolae Argatu, precum şi pr. Dimitrie Popescu din Bucovina). Corul bărbătesc care însoţeşte întreaga slujbă şi armonia deosebită a întregii slujbe, dar mai ales, evlavia credincioşilor fac ca timpul să stea în loc. Avem bucuria să auzim unele ectenii rostite în limba română, chiar şi rugăciunea Tatăl Nostru; deci, încă o dată suntem profund mişcaţi de ospitalitatea Prea-Înalţilor Părinţi ucraineni, care primesc să ne rugăm împreună în cadrul unei Comuniuni Ortodoxe de suflet şi credinţă.
După terminarea sfintei Liturghii, ne închinăm la Racla cu Moaşte ale Sfântului Arhid. Ştefan, apoi în Biserica Trapezei şi aşteptăm la ieşirea din Sf. Altar din partea sudică, înspre Biserica Trapezei, binecuvântarea PF Onufrie. Întâlnim aici şi un grup de pelerini români care lucrează în Italia, cu care schimbăm câteva cuvinte şi ne urăm reciproc toate cele bune şi de folos.

Ne grupăm cu toţii, pentru a merge pe jos spre Peşterile Lavrei.

Scurt istoric al Lavrei Pecerska

Fondată în vremea Rusiei Kievene (1051 d.Hr.), mănăstirea a rămas un centru major al creştinismului ortodox din lumea slavă. În plus, mănăstirea este reşedinţa Mitropolitului Onufrie (Berezovski) de Kiev, întâistătătorul Bisericii Ucrainei (Patriarhia Moscovei).
Cuviosul Antonie este considerat fondatorul mănăstirii, pentru că s-a stabilit într-una din peşterile care acum este parte a Peşterilor din Depărtare (cunoscute ca Peşterile lui Teodosie). Acestea s-au întâmplat, cel mai probabil, în anul 1051, care este considerată data fondării mănăstirii. Când comunitatea a ajuns la doisprezece călugări, au fost săpate în stâncă noi chilii. Printre cei care, în primii ani, i s-au alăturat lui Antonie s-au aflat şi Sf. Teodosie şi Cuviosul Valaam. În 1057, Antonie, care dorea o viaţă de schimnic, l-a numit pe Valaam egumen (stareţ) şi s-a retras din comunitate într-o peşteră dintr-un deal, care acum este parte a Peşterilor de Aproape (numite Peşterile lui Antonie).

În vremurile de început, când Teodosie era stareţ (1062-1074), a fost construită o clădire din lemn peste Peşterile de Departe, iar fraţii, al căror număr se apropia de o sută, s-au mutat afară din peşteri. Pe măsură ce mănăstirea creştea, a apărut necesitatea unei noi reguli mănăstireşti. Teodosie a hotărât să folosească regula Mănăstirii Studion din Constantinopol ca model pentru rânduiala mănăstirii Peşterilor şi a trimis un călugăr la Constantinopol ca să aducă o copie a acesteia. În acest timp, Mitropolitul Gheorghe a ajuns la Kiev împreună cu un călugăr din Mănăstirea Studion, care i-a dat o copie a regulii monahale a acesteia. Regula Mănăstirii Peşterilor a fost apoi schiţată după aceste două copii.

Mănăstirea a fost sprijinită cu generozitate de prinţii şi boierii din Kiev, care au donat nu doar bani, ci şi pământ şi clădiri. În plus, mulţi oameni educaţi din zona înconjurătoare au devenit călugări la această mănăstire, făcând-o să devină cel mai mare centru religios şi cultural din Rusia Kieveană. Dintre aceşti călugări, doisprezece au devenit episcopi de-a lungul secolelor XII şi XIII.

La mijlocul anilor 1070, centrul mănăstirii a început să se mute în zona cunoscută în prezent ca Lavra de Sus, unde se găseşte şi Catedrala Adormirii Maicii Domnului. Cu timpul, Peşterile de Departe şi de Aproape au devenit locuri de retragere şi de înmormântare pentru fraţii din mănăstire. În 1073, Antonie a fost primul înmormântat în Peşterile de Aproape, urmat în 1074 de Teodosie, care a fost înmormântat în Peşterile de Departe. Potrivit tradiţiei, atât Sf. Antonie cât şi Sf. Teodosie şi-au cunoscut dinainte sfârşitul şi s-au retras în peşteri, care s-au închis în urma lor, moaştele celor doi sfinţi nefiind niciodată găsite, în ciuda strădaniilor monahilor.
În anii următori, mănăstirea a fost atacată de câteva ori. Raiduri importante au fost cele lansate în 1096 de cumani, în 1169 de Andrei Bogoliubov (Iubitorul de Dumnezeu) din Vladimir-Suzdal şi în 1203 al Prinţului Riurik Rostislavici. În 1240, hoardele invadatoare ale tătarilor, conduşi de hanul Batu, au invadat Kievul, distrugând oraşul şi mănăstirea. În timpul ocupaţiei tătare, călugării s-au mutat în peşteri şi au rămas acolo pentru mai mult timp. După fiecare raid, bisericile şi clădirile au fost reconstruite, iar sistemul de peşteri şi catacombe lărgit. În 1470, mănăstirea a fost reconstruită de către Prinţul Simeon Olelkovici, dar a fost iarăşi distrusă de tătari în 1482.

Din această perioadă şi până la sfârşitul sec. al XVI-lea s-au păstrat puţine documente şi mărturii istorice, întrucât acestea au fost distruse cu fiecare raid suferit. Începând cu secolul al XVI-lea, s-au păstrat descrieri ale peşterilor şi vieţii monahale practicate atunci în mănăstire făcute de către călători prin acele locuri. Aceste istorisiri menţionau lungimea peşterilor, ale căror intrări semănau cu intrările în mină şi, de asemenea, amintesc de săvârşirea Sfintei Liturghii în fiecare sâmbătă în cele două biserici subterane. Spre sfârşitul sec. al XVI-lea, mănăstirea şi-a revenit încă o dată. În acest moment a primit statutul de stavropighie a Patriarhiei Constantinopolului. Acest lucru a scos mănăstirea de sub controlul mitropolitului de Kiev. În plus, mănăstirea a primit statutul de lavră.

După Unirea de la Brest-Litovsk din 1596, aceia care au sprijinit unirea şi au devenit greco-catolici au încercat să preia controlul lavrei, dar ortodocşii au câştigat şi au păstrat controlul. Tiparniţa Mănăstirii Peşterilor Kievului, primul tipar din Rusia, a fost înfiinţată în mănăstire în 1615 de către Arhimandritul Elisei Pletenenţki. Ulterior, mănăstirea a fost restaurată şi mărită de către Arhimandritul Petru Movilă, devenit apoi mitropolit, care în 1631 a înfiinţat şcoala Mănăstirii Kievo-Pecerska, cu o programă de inspiraţie occidentală. În 1632, această şcoală a fost combinată cu şcoala Comunităţii Epifaniei din Kiev într-un singur colegiu care mai târziu a devenit Academia Teologică Kieveană „Petru Movilă”. În 1688, Lavra a fost trecută în subordinea directă a Patriarhiei Moscovei, dar şi-a păstrat statutul de stavropighie.
Un incendiu major a avut loc în 1718 cu un impact devastator asupra mănăstirii. Biserica principală şi tipografia au fost distruse, o dată cu biblioteca şi arhivele. Reparaţiile ulterioare au durat zece ani. În 1720, guvernul lui Petru I a interzis publicarea de cărţi noi şi a impus cenzura sinodală pentru orice publicaţie a mănăstirii. Acest lucru a redus semnificativ influenţa culturală a mănăstirii.

Clopotniţa mare a Lavrei de Sus

La începutul secolului XX, înainte ca bolşevicii să preia puterea, Lavra Adormirii Kievo-Pecerska adăpostea peste o mie de călugări. Era una dintre cele mai faimoase centre ale vieţii monahale din lumea ortodoxă, vizitată în fiecare an de sute de mii de credincioşi. Mănăstirea era renumită pentru moaştele multor sfinţi monahi canonizaţi de mitropolitul Petru Movilă în 1643.
Toate acestea s-au schimbat după revoluţia bolşevică de la sfârşitul anului 1917. Primele schimbări aduse de autorităţile sovietice au avut loc în 1921. Iniţial, autorităţile au confiscat moaştele sfinţilor şi obiectele artistice şi cu valoare istorică ce aparţineau mănăstirii. Clădirile au primit destinaţii comerciale sau laice. Mai multe monumente aparţinând mănăstirii au format un muzeu, Muzeul de Viaţă şi Slujire Religioasă al Lavrei, care includea şi colecţii din alte muzee din Kiev. După închiderea completă a mănăstirii în 1926, guvernul sovietic a transformat-o într-un muzeu-depozit, componentă al Muzeului Întregii Ucraine, constituit din mai multe muzee care puneau accentul pe propaganda anti-religioasă şi care cuprindeau arhive, biblioteci şi ateliere, colecţia fiind închisă în 1934, când colecţiile au fost transferate către noile muzee din Kiev. Toate clopotele mănăstirii au fost înlăturare de oficialităţile sovietice în 1931-1932.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, armata sovietică, în faţa avansului trupelor naziste, a minat Catedrala Sfintei Adormiri. Explozibilul a fost apoi detonat după ce naziştii au ocupat Kievul în 3 noiembrie 1941, deteriorând grav catedrala. Clopotniţa mare a mănăstirii, cea mai înaltă clădire din Kiev la acea vreme, a fost şi ea afectată de suflul exploziei. După război, clădirile Lavrei au fost restaurate şi redenumite Rezervaţia Cultural Istorică a Peşterilor Kievului, adăpostind câteva muzee şi instituţii. De asemenea, a fost permisă până în 1961 redeschiderea aici a unei mănăstiri cu aproape o sută de călugări.
Prin anii 1980, ateismul a început să slăbească, iar guvernul sovietic a transferat în 1988 zona Lavrei Inferioare împreună cu Peşterile de Departe în posesia Exarhatului Ucrainean al Bisericii Rusiei, cu ocazia comemorării a o mie de ani de la Botezul ruşilor. Lavra de Jos a fost restituită Bisericii Ortodoxe, iar viaţa monastică şi spirituală a renăscut treptat. Călugări tineri s-au adăugat monahilor bătrâni care s-au reîntors în Lavră, ciclul slujbelor a fost reluat, iar întâia îndatorire a călugărilor, rugăciunea neîncetată, a reînceput.

Bisericile care se află în Lavra Pecerska sunt 13.

-Catedrala Adormirea Prea Sfintei Născătoare de este locul principal de rugăciune al mănăstirii, la care se adaugă mai multe alte biserici:
-Biserica trapezei Cuvioşilor Antonie şi Teodosie
-Biserica Naşterii Domnului (o biserică subterană din Peşterile de Departe)
-Biserica Naşterii Maicii Domnului
-Biserica Intrării în Biserică a Maicii Domnului (o biserică subterană din Peşterile de Aproape)
-Biserica Buneivestiri (o biserică subterană din Peşterile de Departe)
-Biserica Sfintei Treimi
-Biserica Înălţării Sfintei Cruci, construită între 1700 – 1704
-Biserica Zămislirii Sfintei Ana
-Biserica Tuturor Sfinţilor
-Biserica Cuvioşilor Părinţi Antonie şi Teodosie
-Biserica Soborului Sfinţilor de la Pecerska
-Biserica Soborului Tuturor Sfinţilor

Noi ne deplasăm spre Peşterile de Aproape sau de Sus (ale Sfântului Antonie), ne închinăm în biserică, apoi intrăm prin nişte tuneluri foarte înguste şi ne închinăm la Sfintele Moaşte aflate fie de o parte, fie de alta. Lungimea aceste Peşteri este de 383 metri. În cadrul acestui complex de peşteri există trei paraclise, cu hramurile: „Intrarea Maicii Domnului în biserică”, „Cuviosul Antonie de la Pecerska”, „Cuviosul Varlaam, egumenul Pecerskăi” şi Moaştele a 73 de sfinţi: Chilia Cuviosului Antonie, Cuv. Prohor tămăduitorul, Cuv. Ioan Postitorul, Sf. Fecioara Iuliana, Cuv. Vasilie mucenicul, Cuv. Teodor mucenicul, Cuv. Policarp arhim. Pecerskăi, Cuv. Damian taumaturgul, Cuv. Varlaam, egumenul Pecerskăi, Cuv. Erasmus, Cuv. Titus ieromonahul, Cuv. Teofil, Cuv. Ioan, Cuv. Marcu făcătorul de morminte, Cuv. Nectarie schimnicul, Cuv. Alexie zăvorâtul, Cuv. Grigorie pictorul, Cuv. Serghie iconograful, Cuv. Sava, Cuv. Mercurie episcop de Smolensk, Cuv. Pimen cel bolnav, Cuv. Nestor cronicarul, Cuv. mucenic Evstratie, Cuv. Eladie zăvorâtul, Cuv. Ieremia cel văzător cu duhul, Cuv. Moise ungarul, Cuv. Ioan multnevoitorul, Cuv. Nicolae Sviatosa, Cuv. Onufrie cel tăcut, Cuv. Grigorie făcătorul de minuni, Cuv. Onisim zăvorâtul, Cuv. Matei cel văzător cu duhul, Cuv. Isaia făcătorul de minuni, Cuv. Avramie iubitorul de osteneală, Cuv. Nifont episcop de Novgorod, Cuv. Silvestru, Cuv. Macarie, Cuv. Kuksa ieromartirul, Cuv. Pimen postitorul, Cuv. Anatolie, Cuv. Lavrentie zăvorâtul, Cuv. Sisoie zăvorâtul, Cuv. Teofil zăvorâtul, Cuv. Areta zăvorâtul, Cuv. Onisifor, Cuv. Alipie iconograful, Cuv. Simon episcop de Suzdalskii, Cuv. Teofan postitorul, Cuv. Nicon egumenul Pecerskăi, Cuv. mucenic Anastasie diaconul, Sfinţii 12 Cuvioşi din biserica Pecerskăi, Cuv. Avramie zăvorâtul, Cuv. Efrem episcop de Pereiaslavkii, Cuv. Agapit doctorul, Cuv. Luca iconomul Pecerskăi, Cuv. Ilie, Sf. mc. Ioan copilul, Cuv. Nicon cel uscat, Cuv. Atanasie zăvorâtul, Cuv. Isaakie zăvorâtul, Cuv. Spiridon prescurarul, Cuv. Nicodim prescurarul.

După ce ieșim de la Peșterile din Apropiere, facem o scurtă plimbare pe o alee pietruită, printre tufe de trandafiri multicolori, spre Izvorul Sfântului Antonie, cu apă tămăduitoare pentru bolile de nervi.

La aproximativ 20 metri distanţă, se află Izvorul Sfântului Teodosie, cu apă tămăduitoare pentru bolile de stomac.

Pornim apoi prin coridorul ce duce spre Peşterile din Depărtare (ale Sfântului Teodosie), în faţa intrării în acest complex de Peşteri se află un bazar cu produse tradiţionale. Intrăm prin culoarele înguste ale peşterilor şi ne închinăm la raclele sfinţilor care s-au nevoit (zăvorâţi) sau care îşi trăiesc viaţa veşnică în aceste locuri. Peşterile au lungimea de 293 metri şi trei paraclise, cu hramurile: „Naşterea Domnului”, „Bunavestire”, „Cuv. Teodosie egumenul Pecerskăi”. În cadrul complexului de Peşteri se află Moaştele a peste 50 de sfinţi: Chilia Cuv. Teodosie egumenul Pecerskăi, părţi din moaştele celor 14.000 de prunci ucişi de Irod, Cuv. Pavel ascultătorul, Cuv. Grigorie făcătorul de minuni, Cuv. Agafon făcătorul de minuni, Cuv. Pimen postitorul, Cuv. Eufrosinia egumena de Polotkaia, Cuv. Martirie diaconul, Cuv. Zinon postitorul, Sf. Filaret mitropolitul Kievului, Cuv. Nestor, Cuv. Zaharia postitorul, Cuv. Mercurie postitorul, Cuv. Paisie, Cuv. Ahile diaconul, Cuv. Ipatie, Cuv. Veniamin, Cuv. Eufimie schimnicul, Cuv. Arsenie iubitorul de osteneală, Cuv. Casian zăvorâtul, Cuv. Teofil episcop de Novgorod, Sf. Pavel mitropolit de Tobolsk, Sf. sfinţitul mucenic Vladimir mitropolitul Kievului, Cuv. Martirie zăvorâtul, Cuv. Pior zăvorâtul, Cuv. Ruf zăvorâtul, Cuv. Amon zăvorâtul, Cuv. Mardarie zăvorâtul, Cuv. Anatolie zăvorâtul, Cuv. Pancratie zăvorâtul, Cuv. Sofronie zăvorâtul, Cuv. Teodor tăcutul, Cuv. Pamvo zăvorâtul, Cuv. Siluan schimnicul, Cuv. Tit ostaşul, Sf. Leontie canonarhul, Cuv. Sisoie schimnicul, Cuv. Ignatie arhim. Pecerskăi, Cuv. Iosif multbolnavul, Cuv. Macarie diaconul, Cuv. Atanasie zăvorâtul, Cuv. Dionisie zăvorâtul, Cuv. Lavrentie zăvorâtul, Cuv. Moise făcătorul de minuni, Cuv. Pafnutie zăvorâtul, Cuv. Ilarion schimnicul, Cuv. Luchian sfinţitul mucenic, Cuv. Teodor kneaz de Ostrojskii, Cuv. Longhin portarul Pecerskăi, Sf. Gherontie canonarhul, Cranii izvorâtoare de mir (unul din ele este a Sf. Clement papă al Romei).

Simţind o imensă bucurie şi o imensă putere, parcă izvorâtă din sfinţenia, de care nu suntem vrednici, a atâtor Sfinte Moaşte dintr-odată şi într-un spaţiu atât de restrâns, ieşim din Lavra Pecerska spre lumea obişnuită de afară. Stăm puţin să ne revenim, ne cumpărăm câteva suveniruri şi cadouri pentru cei de acasă din magazinele din preajmă şi cu autocarul ne îndreptăm spre faleza Niprului, pentru o plimbare cu vaporaşul.

Nipru este un fluviu de 2145 km lungime, care izvorăște din Rusia și curge prin Belarus și Ucraina, înainte de a se vărsa în mare. Ca lungime este al treilea fluviu din Europa, după Dunăre și Volga. Apele sale îngheață iarna și primăvara. Nipru izvorăște din podișul Valdai, la circa 200 km la vest de Moscova și se varsă în Marea Neagră. Se află într-o zonă cu climat continental.
Fluviul Nipru străbate orașul Kiev, așezat pe câteva coline pitorești și oferă peisaje de o frumusețe rară, formând pe alocuri insule și strâmtori, pe toată lățimea sa, care ajunge uneori la 1000 de metri. Cele două maluri ale fluviului și cele șapte poduri de peste Nipru pot fi admirate de pe vasele de plimbare aflate la dispoziția turiștilor.

Urcăm la bordul unui vaporaş deja aglomerat, pentru că este duminică și ne găsim locuri pe platforma de la ultimul nivel, unde aerului este mai proaspăt și panorama mult mai clară, în această însorită zi de duminică. Încercăm să ne sedimentăm gândurile şi totodată să facem o recapitulare a celor „acumulate” în această zi de pelerinaj.

Atmosfera din grup este veselă şi relaxată, pelerinii se fotografiază, încercând astfel ca imaginile din Kiev şi dragostea frăţească să rămână şi pentru urmaşi.
Seara coboară încet peste colinele Kievului şi peste turlele aurite ale Lavrei Pecerska. Este un duios rămas-bun de la minunatul parc-oraș, care ne-a umplut inimile de bucurii duhovnicești

Ziua 5 – luni, 21 august 2017

În această zi, avem în program vizitarea Cernigovului și a împrejurimilor acestui oraș, aflat la o distanță de 142 km de Kiev, spre nord-est, aproape de granița cu Rusia, cale de aproape 3 ore de mers cu autocarul, deoarece starea șoselei nu permite viteză mai mare de 60 km/h. Orașul este situat pe râul Desna, afluent pe stânga al Niprului. În epoca sa de glorie (secolele XI‑XIII) făcea concurenţă Kievului.
Prima oprire o facem la Catedrala Sf. Treime din Cernigov, care adăpostește Moaștele Sfinților Ierarhi Teodosie și Filaret și ale Sf. Cuv. Lavrentie.
Mănăstirea Sfânta Treime din Cernigov este locul unde Părintele Lavrentie (cu numele de botez Luca) a fost tuns în monahism, primind numele de Lavrentie. Mai apoi, în anul 1895, el a fost numit ieromonah, iar după o vreme, egumen. Părintele Lavrentie, om de statură mijlocie, nedezlipit de toiagul lui, avea un chip blând și luminos; părul îi era alb ca zăpada, iar fața emana bucurie; ochii albaștri trimiteau parcă spre cer.

Sfântul Lavrentie al Cernigovului

Sfântul Lavrentie al Cernigovului (1868 – 1950), stareţul înzestrat cu darul înainte vederii şi al facerii de minuni, cel care spunea: „După cum se văd toate boabele de grâu într-un pahar, aşa văd şi eu gândurile fiecăruia”, a trebuit să trăiască o vreme în afara Mănăstirii Sfintei Treimi din Cernigov, al cărei egumen a fost. După închiderea mănăstirii de către comunişti, între anii 1930 şi 1941, stareţul a vieţuit într-o casă modestă, la poalele dealului Boldina, la o văduvă evlavioasă care se numea Elena – în monahism Evlampia. Casa avea o încăpere principală nu foarte spaţioasă şi o alta mai mică (cât o cămară) şi de fapt ascunsă, pentru că accesul în această a doua cameră se putea face doar dacă se dădea la o parte biblioteca ce bara uşa dintre cele două spaţii de locuit. Stareţul Lavrentie a trăit zăvorât în această micuţă încăpere timp de unsprezece ani, primind doar pe fiii săi duhovniceşti pe care dorea să îi vadă şi care de regulă îl vizitau mai ales noaptea târziu, de frica KGB-iştilor… Numai maica Evlampia putea să facă posibil accesul către stareţ, dând la o parte cărţile şi rafturile din bibliotecă…

Mergem pe joi, spre Peșterile Sfântului Antonie, aflate în apropierea Mănăstirii Sfânta Treime,care constituie un monument de arhitectura religioasa subterană din secolele XI-XIX; în anul 1967 a fost inclus in Parcul Arhitectural și Istoric din Cernigov.

Complexul de peșteri din Cernigov a fost întemeiat în anul 1069, pe post de mănăstire creștină subterană, de către printul Svyatoslav Yaroslavych, prin rugăciunile Sfântului Antonie de la Pecerska, sfânt născut în anul 983, în localitatea Lyubech din regiunea Cernigov.

Din cronici reiese că Sfântul Antonie a ajuns în Cernigov, fugind din Kiev, spre a scăpa de mania printului Izyaslav. Ajuns pe meleagurile natale, sfântul și-a ales drept loc de sihăstrie o pădure întinsă pe dealurile Boldin. Aici, spre a se adăposti de intemperiile vremii și a se ascunde de zgomotul lumii, sfântul și-a săpat o peșteră, punând astfel început actualei mănăstiri.

Piatra de temelie a lăcașului monahal de pe dealurile Boldin a fost așezată într-o perioadă de accentuata rivalitate politica și culturală Kiev și Cernigov. În renumitul Kiev exista deja măreața Lavră de la Pecerska. Printul din Cernigov, anume Svatoslav, încercând să întărească reședința sa, a întemeiat, cu ajutorul Sfântului Antonie, mănăstirea de pe dealurile Boldin.
La începutul secolului al XII-lea, la intrarea în complexul subteran de peșteri, a fost zidită Biserica Sfântul Ilie. Dezvoltarea așezământului monahal din Cernigov, loc închinat Maicii Domnului, a continuat până în anul 1239, când hoardele de mongoli și tătari au ruinat Cernigovul. Perioada de declin a locașului monahal a continuat până spre sec. al XVII-lea.
Astăzi, complexul de peșteri, „ale Sfântului Antonie”, au o lungime totala de aproape 350 de metri, adâncimea acestora oscilând între 2 și 12 metri. Culoarele, pasajele și bisericuțele subterane sunt săpate în dealul numit Boldin, chiar la marginea actualului Cernigov.
Toate construcțiile subterane sunt așezate pe două mari nivele. Condițiile geologice ale locului au oferit constructorilor posibilitatea de a crea, liber și fără alte întăriri auxiliare, tot soiul de încăperi și arhitecturi subterane. Pe unii pereți se păstrează și astăzi unele dintre inscripțiile vechi.

De un interes deosebit se bucura nivelul cel mai de jos al peșterilor, care se afla înspre est de biserica închinată Sfântului Teodosie. Acest loc are o lungime de aproape 100 de metri, el fiind în totalitate zidit în subteran, afară de o bucată de trei metri, de la intrare, care a fost zidită din cărămidă. De-a lungul vremii, aceasta zonă a fost folosită fie pe post de camere de locuit, fie pe post de necropolă.

O altă zonă foarte veche a mănăstirii se află pe cel de-al doilea nivel. Aceasta este compusă din camere și galerii situate între cele două biserici, închinate sfinților Teodosie și Mykola Svyatosha. După excavarea locului, a fost scoasă la lumină o nouă biserică, lungă de 12 metri, lată de 2,5 metri și înaltă de 3 metri. La sud de aceasta se află o galerie foarte lată, de aproape 3 metri, care se îndreaptă spre Biserica Sfântul Ilie, considerată a fi calea de acces în vechiul complex monahal.

În secolele XVIII-XIX, o mare parte din galeriile subterane au fost reconstruite și întărite, lucrări care au dus la pierderea, pe alocuri, a înfățișării originale a peșterilor. Astfel, au fost reconstruite trei biserici subterane din cărămidă.

Cea mai interesantă este Biserica Sfântului Teodosie Totemskyi. Pereții și bolta acesteia înfățișează stilul ucrainean baroc. Interiorul acesteia arata precum fațada Catedralei Sfânta Treime, care era principala biserica a Mănăstirii Sfântului Ilie, începând cu secolul al XVII-lea. Biserica Sfântului Teodosie a devenit locașul principal al complexului subteran, cât și cea mai mare biserică subterană din această regiune a Ucrainei. Celelalte doua biserici sunt închinate Sfântului Antonie din Pecerska și lui Mykola Svyatosha, avand o arhitectură cu mult mai simplă.

Umiditatea crescută a galeriilor a împiedicat zidirea de iconostase din lemn. Astfel, bisericile au fost împodobite cu iconostase din cărămidă și cu icoane din metal. Ușile Împărătești au fost și ele lucrate din metal, deosebite fiind cele păstrate în bisericile Sfinților Antonie și Teodosie.

De mare interes sunt chilia în care a viețuit Sfântul Antonie de la Pecerska și mormântul călugărilor martirizati de mongoli și tătari, în anul 1239.

La baza dealului Boldin se află o fântână de 1000 de ani, renumită pentru „Apa Sfântului Antonie”, tămăduitoare în special pentru ochi.

Casa în care a vieţuit Sfântul Lavrentie în cei 11 ani de zăvorâre, casa Maicii Evlampia este casa în care Sfântul Lavrentie a primit vizita Sfântului Prooroc Ilie şi a Dreptului Enoh (în anul 1939) şi apoi a Sfântului Ioan Teologul (1949). Şi ştiind că Sf. Apostol Ioan este autorul cărţii Apocalipsei, iar sfinţii Ilie şi Enoh se vor arăta lumii înaintea venirii Antihristului, proorocirile lăsate de către Sfântul Lavrentie al Cernigovului despre vremurile din urmă, dar şi despre scindarea bisericii ucrainene (deja realizată), sunt aşadar de maximă credibilitate şi interes.

În anul 1941, când s-a redeschis Mănăstirea Eleţ, Sf Lavrentie a părăsit această casă, în care au mai rămas să vieţuiască două fete, uceniţele Maicii Evlampia. După aceea casa nu a mai fost locuită de mireni, astăzi aparţinând Episcopiei. A fost restaurată în perioada 2009‑2010 şi toate exponatele sunt lucruri găsite aici, din perioada în care a trăit Sf. Lavrentie… Remarcăm o icoana veche, scorojită, a Sf. Ierarh Teodosie (sec XVII), cel la care Sf. Lavrentie a avut o foarte mare evlavie şi ale cărui sfinte moaşte a reuşit să facă să fie din nou aduse în Cernigov.

De la casa în care a locuit o perioadă Sfântul Lavrentie plecăm într-un scurtă plimbare prin localitate spre următorul obiectiv.

Ajungem în scurt timp la Mănăstirea Maicii Domnului Eleţ (1060) – mănăstirea în care a vieţuit Sf. Lavrentie în ultimii ani ai vieţii sale, după redeschiderea acesteia. La mănăstire se găsește bastonul sfântului Lavrentie , baston cu care preotul Dimitrie, având binecuvântarea maicii starețe ne-a atins pe fiecare pe spate, pe cap, pe membre…pentru tămăduire.

Mănăstirea Eleț ne-a apropiat de sfântul Lavrentie și așa, cunoscându-l mai bine, după ce ne-am închinat Sfintelor sale Moaște din Catedrala Sfintei Treimi.

Ne închinăm icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului din Eleț și la părticelele din Sfintele Moaște ale mai multor sfinți, aflate în trei casete, înaintea iconostasului.

Ultimul obiectiv din Cernigov este Biserica Sfintei Treimi din Cetatea Veche, biserică ctitorită de Sfântul Teodosie, Arhiepiscop de Cernigov (aflarea moaștelor prăznuită la 9 septembrie), viețuitor din sec. XVII. S-au făcut cercetări amănunțite, în acest scop, de către inspectorii arondați, cu martori, referitor la minunile întâmplate la mormântul acestuia din catedrala Sfinților Boris și Gleb (Cernigov). Tot atunci s-a recunoscut autenticitatea sfintelor sale moaște.

De origine nobilă, Sfântul a urmat colegiul în cadrul mănăstirii Teofaniei din Kiev, fiind pregătit teologic aici de profesori celebri (călugări, preoți și episcopi). Fara a-si finaliza studiile, din cauza unui război survenit cu polonezii, care a determinat Inchiderea partiala a colegiului, el s-a călugărit In Lavra Peșterilor din Kiev, primind numele de Teodosie, în cinstea Sfântului Teodosie de Kiev (pomenit la 3 mai). Deși a fost solicitat ca arhidiacon și administrator al reședinței mitropolitane de către mitropolitul Dionisie Balaban, Sfântul Teodosie a căutat un loc retras, cu reguli monahale severe, mergând la mănăstirea Krutit din Cernigov.

Ulterior, a fost numit egumen de Korsun, egumen de Kievo-Vidubit, a ctitorit schitul de pe insula Mihailovschina – unde l-a lăsat ca îngrijitor și administrator pe ieromonahul Iov Opalinsky – a ajuns arhimandrit de Eleț (Cernigov), apoi, în 1692, arhiepiscop de Cernigov. Ca egumen, a avut In grijă mai ales mănăstiri care fuseseră în stăpânirea uniaților sau ale iezuiților și dominicanilor, pe care le-a restaurat și reorganizat. De fapt, acesta era motivul pentru care accepta părăsirea locurilor sale singuratice.
Ca ierarh, a considerat prioritate întărirea credinței ortodoxe a păstoriților săi prin restaurarea lăcașurilor de cult, prin ridicare de biserici și mănăstiri noi, ctitorind în special biserici în cinstea Maicii Domnului.

Si într-adevăr, în monumentala biserică Eleț, ne închinăm la multe icoane ale Maicii Domnului, care mai de care mai frumoasă. De asemenea, ne închinăm icoanei sfântului Teodosie de Cernigov înfățișat împreună Sfinții Antonie și Lavrentie, aflată într-un baldachin ce poartă racla cu sfintele Moaște ale acestora.

Cu autocarul, ne deplasăm spre localitatea Danevco, la Mănăstirea Sf. Gheorghe, pentru a ne închina Icoana Maicii Domnului „Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră”

Icoana Maicii Domnului cea numita „Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră”, pictată în anul 1894, de către maicile din Mănăstirea Leushinski, cu binecuvântarea Sfântului Ioan de Kronstadt, care, mai apoi, a sfințit-o și s-a rugat înaintea ei, numind-o „Mântuitoarea Rusiei”. In anul 1897, înaintea acestei icoanei a avut loc întâlnirea dintre Sfântul Ioan de Kronstadt și Sfântul Serafim de Virița. Cel din urmă, încă mirean, pe atunci, a fost binecuvântat de Sfântul Ioan, spre nevoința postului și a rugăciunii și a primit următoarea făgăduință: „Vei fi schimnnic al Lavrei Alexandru Nevski.”

Tot la indemnul Sfântului Ioan, Sfântul Serafim de Virița a repetat nevoința Sfântului Serafim de Sarov, întru rugăciune către Maica Domnului, pentru pacea țării. Cel dintâi i-a zis: „Roagă-te pentru mântuirea Rusiei înaintea acestei icoane.” În anul 1937, după mutarea în Virița, Sfântul Serafim s-a rugat înaintea icoanei Maicii Domnului vreme de o mie de zile și de nopți, cerând mila lui Dumnezeu și pacea Rusiei.

In anul 1997, icoana Maicii Domnului a fost dăruită maicilor din Mânăstirea Sfântul Gheorghe, din localitatea Danevco, Ucraina. De îndată ce icoana a poposit în obștea lor, întreaga viață monahală a renăscut, obștea s-a înmulțit, lucrările de reparație au fost finalizate, iar slujbele s-au înmulțit.

În data de 23 aprilie 2002, Biserica Ortodoxa din Ucraina a adăugat icoana Maicii Domnului „Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră” în lista icoanelor „făcătoare de minuni”. Ea este prăznuită în sâmbăta din săptămâna a cincea a Postului Mare. Sfântul Ioan de Kronstadt este prăznuit în zilele de 20 decembrie și 1 iunie, iar Sfântul Serafim de Virița este prăznuit în ziua de 21 martie.

Suntem avizați că în această biserică fotografiatul nu este permis, așa că ne închinăm în fața acestei minunate Icoane a Maicii Domnului și îi cântăm.

Plecăm cu autocarul spre Kiev, unde va fi ultima noapte de cazare. Pe drum, toți părinții din grupul nostru cântă Acatistul Maicii Domnului „Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră”, acompaniați de grupul de pelerini.

Avem surpriza să vizităm magazinul fabricii de dulciuri „Roschen”, unde găsim o ofertă variată de produse, atrăgătoare ca aspect și, desigur și ca gust. Ispita este enormă, așa că fiecare dintre noi decide să ia câte ceva pentru sine și pentru cei de acasă.

Ziua 6 – marţi, 22 august 2017

Până în ora 8,00 reușim să plecăm din Kiev, pentru a evita pe cât posibil aglomerația din trafic. Ne îndreptăm spre Pochaev, oraș aflat la aproape 450 km vest de Kiev, regiunea Tarnopol. Spre bucuria noastră, rulăm pe o autostradă de bună calitate.

Cam la 200 km de la Kiev, ne oprim în localitatea Coreț, La Mănăstirea Coreț, pentru a ne închina la Icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

La exterior, Mănăstirea încă se află în lucrări de restaurare, dar interiorul acesteia ne oferă imagini de o frumusețe și un rafinament deosebite.

În biserică atrag atenția 4 racle cu Sfinte Moaște cu părticele din mai mulți sfinți, două Icoane minunat lucrate ale Sfântului Nicolae- cu părticele de Sfinte Moaște, Icoana Sf. Cuv Iov de la Pochaev – cu părticele de Sfinte Moaște; Icoana Sfinților Ștefan și Amfilofie de la Pecerska.

Maicile erau în derularea unor activități administrative și nu prea ne-au permis să fotografiem, așa că ne închinăm, cumpărăm câte ceva de la pangar și ieșim

Continuăm drumul spre Pochaev, ne grăbim să ajungem devreme, pentru a găsi deschis Biserica de la Peștera Cuviosului Iov, accesul fiind permis numai până la ora 16,00.

Ajungem, cu ajutorul lui Dumnezeu, la Pochaev. De departe vedem înălțimea colinei pe care strălucesc turlele bisericilor din Lavră, cu toate că nori grei tind să le acopere. Cupolele aurite ale turlelor bisericilor din Lavra Pochaev atrag atenția de la câțiva kilometri. Suntem cuprinși de bucurie când ne oprim la porțile Lavrei. Străbatem cu pași vioi aleile din interiorul marii curți a Lavrei și ne îndreptăm spre Biserica ce adăpostește Peștera Cuviosului Iov de la Pochaev.

Istoria mănăstirii Pochaev a început în sec. al XIII-lea când, câțiva călugări, goniți de invazia tătaro – mongolă, au venit aici de pe malul râulețului Pochaev din Kiev, dând numele de Pochaev colinei pe care ulterior au zidit o mănăstire. Localitatea care s-a dezvoltat în preajma mănăstirii a căpătat și ea același nume în sec. al XVII-lea. În vechea Rusie numai mănăstirile foarte mari, cu mai multe biserici și cu un număr impunator de călugări erau numite lavre. O lavră avea obligatoriu și moaște de sfinți. Astăzi Lavra Pochaev are aproximativ 100 de călugări și peste 200 de persoane în ascultare.

Acoperișurile verzi ale celorlalte clădiri din mănăstire se armonizează cu spațiile înverzite și cu copacii care înconjoară zidurile groase ale acestei adevărate fortărețe spirituale.
Bisericile din Lavră sunt: Catedrala Adormirii Maicii Domnului, Biserica Sfântul Amfilohie și Sfântul Iov ale căror moaște întregi stau mărturie în racle (biserică situată sub Catedrala Adormirii Maicii Domnului), Catedrala Sfânta Treime (construită la începutul sec. al XX-lea, în care se află o copie a Icoanei Sfintei Treimi, realizate de Andrei Rubliov, în partea dreaptă a ușilor împărătești), Biserica de Laudă în cinstea Sfintei Fecioare Maria și încă 3 capele.

Istoria Lavrei Pochaev a fost tumultoasă, mănăstirea trecând prin 10 războaie mai mari sau mai mici pe durata celor șapte secole de existență. Primul război mondial, ocuparea de către austrieci, trecerea Lavrei sub controlul Episcopului de Varșovia între 1920 și 1939, după ce partea de vest a regiunii Volan a devenit o parte a Poloniei. Anii ’60 cu persecuții religioase și represiuni și multe alte încercări au clătinat, dar nu au reușit să distrugă marea Lavră din Pochaev.

La 5 august 1990 Lavra Pochaev a celebrat 750 de ani de la întemeiere. Bisericile impunătoare, chiliile, atelierele de pictat icoane, o tipografie, un spital pentru călugări, Seminarul teologic, magazinele cu obiecte bisericești, hotelul pentru pelerini dar și grădinile și terenurile agricole fac din Lavra Pochaev un mare punct de atracție pentru creștini, un loc în care oamenii se simt mai aproape de Dumnezeu.

Clopotnița de la Pochaev a fost construită între 1861 și 1869 după proiectul arhitectului Rastarganov. Are o înălțime de 65 de metri și poate fi văzută de la mare distanță pe colina Pochaev, care la rândul ei are 70 de metri înălțime. Clopotnița are mai multe etaje și este construită separat de biserică. La etajul al treilea se află clopotele turnate în 1886 în Rusia. Clopotul mare cântărește 11,5 tone fiind considerat și el făcător de minuni. În total clopotnița are 15 clopote trase cu multa dibăcie de 2 călugări. Unul bate clopotul mare, iar celalalt clopotele mici. Mai sus la etajul patru este instalat un ceas de mare precizie. Clopotele oferă celor ce vin la mănăstire un impresionant spectacol de sunet care rivalizează cu minunatele cântări bisericești ale corului Lavrei. Acesta răsună maiestuos în acustica impecabilă a bisericilor din incintă.

Coborâm împreună cu ghizii noștri la Biserica care conține Peștera Sfântului Iov. În partea stângă, în racla din marmura albă se află moaștele Sfântului Amfilohie. Născut în anul 1894, Sfântul Amfilohie a trăit 77 de ani. A murit otrăvit prin mâncare. În viața sa pământeană a vindecat foarte mulți oameni. S-a proslăvit îndeosebi ca exorcist și vindecător “de oase”, tratând cu mult succes luxațiile și alte afecțiuni ale sistemului osos. După moarte corpul sau s-a păstrat intact pana la deshumarea ce a avut loc cu 30 de ani mai târziu. În 12 mai 2002, ziua canonizării Sfântului Amfilohie, la Pochaev a apărut pe cer o cruce din nori albi. Sfântul Amfilohie a avut darul cunoașterii cu duhul și al facerii de minuni.

În racla din fața intrării, se află moaștele Sfântului Iov de la Pochaev. Sfintele Moaște sunt depuse intr-o raclă de argint, dăruită mănăstirii de contesa Anna Orlova Cismenskaia. Acoperământul a fost confecționat în Italia din marmură albă. În semn de recunoaștere pentru binefacerile Sfântului Iov, creștinii au adus aici mai multe candele.

În partea dreapta se vede intrarea în mica peșteră a Sfântului Iov. Sfântul Iov s-a născut în anul 1551 și a trăit exact 100 de ani. Cu o săptămâna înainte și-a cunoscut exact ziua trecerii la cele veșnice. Corpul sau a stat în pământ 7 ani și 9 luni fără a avea semne de descompunere. Chiar imediat după moartea sa au fost semnalate minuni. Discipolul sau Dositei s-a vindecat doar atingând hainele Sfântului Iov.

Intrarea în peșteră este foarte strâmtă. În micuța peșteră se intră ordonat, când 5-6 femei, când 5-6 bărbați.

E nevoie de mult curaj și dibăcie pentru a putea intra. Se intră cu mâinile întinse înainte printr-un coridor de formă cilindrică, după care brusc se coboară în panta abrupta aproape un metru. Ieșirea se face tot prin acest loc. Aici se nevoia Sfântul Iov în post și rugăciune. În această peșteră, Sfântul Iov s-a rugat timp de peste 40 de ani. Se spune că acolo Sfântul Iov se ruga împreună cu îngerii și de multe ori, în timpul rugăciunii, din peșteră ieșea o lumină care se răspândea în întreaga biserică. Peștera e mică, nu încap în ea mai mult de 10 oameni. În peșteră se află o icoană și o candelă. Mulți credincioși încearcă să intre în peșteră. Mulți nu au curaj sau nu reușesc, dar cei care o fac au marea bucurie de a fi trecut un prag fizic și psihic foarte dificil si de a fi trăit câteva momente unice de înălțare spirituală în locul în care s-a nevoit și s-a rugat un Sfânt. Ieșirea se face în mod ciudat, în sens invers, cu mâinile înainte și, când ajungi la lumină, constați că ai trecut dintr-o lume în alta, exact ca la naștere (duhovnicească, de această dată).

Părintele Nicolae Nica și părintele Nicolae Argatu au intrat în peșteră și au acordat un ajutor de neprețuit la intrarea și ieșirea noastă, în și din acest binecuvântat loc.

Ne întoarcem la autocar și pornim spre Schitul Sf. Ana; norii s-au mai împrăștiat și soarele ne dă mângâieri plăcute de seară.

Schitul Sfintei Ana este situat la aproximativ 10 km de orașul Kremenetz. Aici pe vremuri era o biserică. Legenda spune ca în timpul invaziei tătare biserica a intrat în pământ pentru a evita să fie pângărită. Istoria acestei biserici s-a transmis de la o generație la alta, până când pe acest loc le-a apărut unor pastori Icoana Sfintei Ana. S-a adunat tot satul, oamenii au luat icoana și au dus-o in biserica nouă. Însă, a doua zi au găsit icoana din nou pe locul pe care s-a arătat la început. Au încercat s-o duca în biserică din nou, cu un sobor de preoți dar de fiecare dată icoana revenea până a doua zi dimineața la locul vechi. Atunci oamenii au înțeles că Sfânta Ana și-a ales acest loc. A apărut imediat un izvor. Acest izvor este considerat tămăduitor. Indiferent de anotimp,temperatura apei este de aproximativ 7 grade Celsius.

La Schitul Sfintei Ana, ridicat lână acest izvor vine multă lume să se închine, să ia apă tămăduitoare și să se scalde în bazinul amenajat la marginea pădurii. Maicile confecționează cămăși lungi din pânză pe care le vând la un preț extrem de mic celor dornici să intre în bazin. Apa este foarte rece, bazinul fiind alimentat direct de la izvor. Mulți pelerini pleacă de aici cu sticle pline cu apă tămăduitoare, pentru a-i ajuta pe cei bolnavi din familiile lor.

Biserica este frumos organizată, are o pictură deosebit de frumoasă, măicuțele sunt foarte amabile. Aici ne închinăm la racla cu sfintele Moaște ale Sf. Mc. Vichentie, aflate într-un baldachin.

De la acest schit pot fi cumpărate icoane foarte frumoase, cărți și diferite obiecte artizanale confecționate de maici.

Ne întoarcem la Poceaev și ne cazăm la Hotelul Reikartz, de unde putem admira o splendidă panoramă a Lavrei în apus de soare.

Coborâm la restaurant pentru cină, unde ne bucurăm de o bună servire și de un meniu tradițional. După cină, fiind ultima sera pe care o petrecem cu părintele Dimitrie, avem un moment festiv, emoționant. Părintele ne face fiecăruia câte un mic dar (o frumoasă tălpiță a Maicii Domnului) și își exprimă bucuria că a avut prilejul să fim împreună șase zile în acest pelerinaj. Ne exprimăm și noi bucuria că ne-am cunoscut și, mai ales, mulțumirile și recunoștința pentru strădania, dragostea și credința dânsului.

Tot cu această ocazie, părintele Nicolae Argatu ne înmânează „Diplomele de pelerin”.

A doua zi vom participa la Liturghia de dimineață de la Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Lavra Pochaev, așa că ne vom întâlni la Recepția hotelului la ora 6,00.

Ziua 7 – miercuri, 23 august 2017

Mergem cu toții pe jos spre Lavră; vremea este foarte rece, iar norii grei au acoperit tot cerul. Urcăm spre Catedrala închinată Adormirii Maicii Domnului, deja plină de credincioși.

Cu dimensiuni impresionante, zugrăvită in alb si roz, catedrala are mai multe altare și icoane de o frumusețe rară, iar pe pereții din interior sunt pictate uriașe scene biblice și scene din viața mănăstirii. În fiecare dimineață, la ora 5,00 în catedrală se adună călugării și credincioșii, care se roagă la Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului. Dup terminarea Sfintei Liturghii, Icoana înconjurată de raze aurii, împodobită cu pietre prețioase, este coborâtă încet din înaltul catapetesmei, pentru ca oamenii să se poate apropia de ea și să se închine.

Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului de la Pochaev

Icoana a fost pictată în stil bizantin pe lemn de tei. Datează din secolele X-XII. Dimensiunea ei este de 30X40 cm. Icoana a ajuns la Pochaev în 1559, când Mitropolitul grec Neofit efectua o vizită la Kiev și aici a făcut un popas la contesa Anna Goiski, căreia i-a dăruit Icoana în semn de mulțumire pentru găzduire. Prima minune săvârșită de Icoană a fost atestata în 1597, când fratele Annei, orb din naștere, rugându-se la Icoană, a căpătat vederea. În semn de mulțumire, Anna Goiski a dăruit Icoana și o parte din moșie mănăstirii Pochaev. După moartea Annei Goiski, moșia a revenit nepotului sau Andrei. Fiind luteran, acesta a organizat o adevărată prigoană asupra călugărilor, luând înapoi de la mănăstire darurile mătușii sale. Le-a interzis călugărilor până și să ia apă de la fântâna Sfântului Iov, aflată la poalele colinei Pochaev. În anul 1643, devastează mănăstirea și fură Icoana făcătoare de minuni. Duce, în același timp, o viață plină de chefuri. În timpul unei petreceri (de altfel imortalizate intr-o fresca din biserica) Andrei Ferlei îi cere soției, în prezența amicilor săi petrecăreți, să batjocorească icoana. Maica Domnului nu a permis, însă, profanarea Icoanei și soția lui Andrei Ferlei a devenit posedată de diavol. Femeia
și-a revenit numai după ce Icoana a fost readusă la mănăstire. De atunci Icoana nu a mai părăsit niciodată mănăstirea. S-au făcut numeroase copii după Icoană și acestea, la rândul lor, au făcut multe minuni.
Stăm la un rând lung pentru a ne închina la Icoana maicii Domnului, timp în care se cântă Acatistul acestei Icoane, deosebit de melodios, iar vocile bărbătești au o calitate deosebită.

Urma Maicii Domnului (tălpița)

Tot în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Lavra Pochaev, ne închinăm la Urma Maicii Domnului. Se spune ca Maica Domnului s-a arătat aici într-o pară de foc, în anul 1240 și că, în locul în care a pășit a rămas pe stancă amprenta tălpii piciorului drept. În acel loc a apărut un izvor făcător de minuni. Urma Maicii Domnului se află astăzi la o jumătate de metru sub nivelul podelei bisericii. Dat fiind accesul anevoios spre Urma Maicii Domnului, călugării au brodat Urma pe un batic de mătase, care este așezat mai sus de nivelul podelei, sub un frumos baldachin amenajat nu departe de intrarea în biserica. Locul unde e Urma Maicii Domnului e îmbrăcată în argint, iar mai sus se află o icoană cu chipul Maicii Domnului, dăruită mănăstirii în sec. al XIX-lea de familia academicianului Verbovski.
În fiecare dimineață credincioșii au posibilitatea să se închine la Urma Maicii Domnului primind în același timp și apă sfințită de la izvorul Maicii Domnului, din ceșcuțe din argint. S-au făcut mai multe minuni în acest loc, prima fiind datata în anul 1664, când, un țăran pe nume David Goiduc s-a spălat pe față cu apă sfințită de la acest izvor și și-a recăpătat vederea.

Mergem spre hotel, pentru a lua micul dejun și apoi, pentru a ne încărca bagajele în autocar.

După aceea, ne reîntoarcem să facem cumpărături de la Pangarul de la intrare în Lavra Pochaev, foarte diversificat, cu lucruri pentru toate posibilitățile, dar și cu multe obiecte de valoare. Când ieșim de la cumpărături, ploaia este torențială și ajungem la autocar bine udați; probabil am primit astfel „Botezul” de despărțire de Pochaev!

În jurul orei 11, 00 ne luăm rămas-bun de la Pochaev și ne îndreptăm spre Cernăuți.

La Cernuți ne despărțim de ghidul nostru local, părintele Dimitrie, care la un loc stabilit, este așteptat de soție și cele două fiice (Sofia și Olga). Despărțirea este emoționantă; glasul duios bucovinean și blândețea sa ne vor lipsi. Ne propunem să îl pomenim în rugăciunile noastre pe părintele Dimitrie și familia sa.

Continuăm drumul spre Vama Siret. Trecem peste râul Siret și ajungem la graniță în jurul orei 17,30. Formalitățile durează în jur de o oră și jumătate.

După ce am trecut frontiera, avem deja sentimentul că suntem acasă. Vremea este foarte frumoasă, amenințările de ploaie au dispărut cu totul. Admirăm Obcinele Bucovinene în depărtare și ajungem la Suceava pe înserat.

Ne cazăm la hotel Continental, iar la ora 20,30 luăm cina foarte consistentă și deosebit de gustoasă; deși cu mâncare de post.

Ziua 8 – joi, 24 august 2017

Dimineața coborâm la micul dejun, apoi , pentru ultima dată, ducem bagajele la autocar.

Până la plecare, mergem să ne închinăm în mica biserică din fața hotelului, Sf. Nicolae- Prăjescu, construită în anul 1611, inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2015.

Plecăm cu autocarul spre Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou de la Suceava.

Manastirea Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava este o mănăstire cu obște de călugări, purtând hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Aceasta a fost ridicată pentru a face față mulțimii credincioșilor ce veneau să se închine moaștelor Sfântului Ioan cel Nou.
Biserica a fost începută de voievodul Bogdan al III-lea, fiul lui Ștefan cel Mare, în 1514 și terminată de Ștefăniță Vodă, fiul lui Bogdan în 1522, așa cum arată și pisania aflată deasupra ușii de intrare în pridvor.
Scopul mărturisit la începutul zidirii acestei biserici era acela de a servi biserica Mitropoliei Sucevei, întrucât biserica Mirăuți se dovedea a fi neîncăpătoare.
Complexul de arhitectură medievală al fostei catedrale mitropolitane cuprinde, alături de biserica propriu-zisă și turnul clopotniță și eclesiarnița lui Anastasie Crimca.
Turnul clopotniță a fost zidit în timpul domniei lui Petru Șchiopul, acesta păstrând în forma sa originară un singur etaj zidit din piatră neregulată, prevăzut cu colțari din piatră fălțuită.
Mitropolitul Anastasie Crimca zidește o eclesiarniță ce va servi în timp de iarnă la săvârșirea serviciului divin. Între anii 1786-1789, în această eclesiarniță a funcționat prima școală catehetică clericală din Suceava, condusă de ieromonahul Daniil Vlahovici. Pe latura vestică au fost pictate în 1895 de către Vladimir Mironescu patru scene ce înfățișau martiriul Sf. Ioan cel Nou.

În 1775, după anexarea părții de nord a Moldovei la Imperiul Habsburgic, s-a trecut și la organizarea vieții bisericești. Dintre mănăstiri s-au păstrat în perioada stăpânirii habsburgice doar Putna, Sucevița și Dragomirna, iar biserica Sf. Gheorghe a fost trecută ca metoc al Dragomirnei.
In timpul arhipăstoririi mitropolitului Iacob Putneanul, biserica Sf. Gheorghe cunoaște o perioadă de refacere. În anul 1783 s-au readus moaștele Sf. Ioan cel Nou, care fuseseră la Zolkiev, urmând și o serie de danii și împodobiri.
În anul 1829, mitropolitul Veniamin Costachi acoperă biserica și clopotnița și pardosește biserica cu lespezi de piatră, de asemenea se spală pictura pereților interiori, timp de 3 ani, restaurându-se unde era necesar.
La 23 iunie 1945, Mitropolia Bucovinei își stabilește sediul la Suceava, la biserica Sf. Gheorghe.
Frescele ce decorează astăzi biserica Sf. Gheorghe sunt opera meșterilor moldoveni din vremea lui Petru Rareș (1534-1535), la fel și pictura interioară.
În Biserica Sf. Gheorghe, Buna Vestire o prezintă pe Maica Domnului șezând pe tron, iar dincolo de ea sunt două slujnice care desfac perdeaua și, alături, pe un jilț, de partea dreaptă a privitorului stă o femeie, fără nimb, cu furca în mână torcând. În nici una dintre frescele ce reprezintă Buna Vestire nu sunt redate femeile ce întind draperia în spatele jilțului Maicii Domnului și nici Erminia nu cunoaște o astfel de reprezentare unică.
In semicalota absidei de nord este reprezentată una dintre cele mai reușite scene din pictura medievală moldovenească – Răstignirea.
Pictura exterioară, executata in continuarea celei interioare și care dădea strălucire catedralei mitropolitane sucevene, a suferit o deteriorare accentuată în perioada stăpânirii habsburgice, când a fost în mare parte acoperită cu un strat de tencuială și mai mult chiar, pentru a face priză stratul nou de tencuială a fost lovită cu ciocanul vechea tencuială pictată.
Nu lipsește nici scena Asediului Constantinopolului, o scenă admirabilă prin eleganța și conținutul grăitor, închipuind o solemnă ceata de călăreți, de fapt o simbolică procesiune de personaje sacre însoțind pe împăratul Constantin cel Mare.
Cea mai simplă și mai dramatică compoziție, ce ocupă tot peretele de vest este Judecata de Apoi, cu adevărat o capodoperă a zugravului. Așezarea Judecații de Apoi pe partea vestică are cauze deosebite,în această parte se găsea în bazilica veche creștină atriumul care în clădirile de mai târziu a fost transformat într-o curte deschisă, unde se înmormântau cei decedați.
Corpul de chilii a fost construit în sec. al XVIII-lea, iar reședința în 1894. În mănăstire se află depozitul de carte veche românească al județului Suceava.

Ne închinăm la moaștele Sf. Ioan cel Nou, vizităm și eclesiarnița lui Anastasie Crimca, cumpărăm câte ceva de la pangarul foarte bine aprovizionat și ne îndreptăm spre autocar.

Distanța de București se micșorează din ce în ce mai mult.

Pentru masa de prânz, oprim la un restaurant din zona Mausoleului de la Mărășești.

Pelerinajul nostru se apropie de sfârșit. Avem nostalgie în suflet, parcă zilele au trecut mult prea repede. Oare a fost atins scopul pelerinajului? Să ascultăm ce spun participanții și părintele ghid.

Pregătit din toamna anului trecut, pentru că ne-am dorit cu toții să ajungem la locurile încărcate de sfințenie din Ucraina, Bunul Dumnezeu a îngăduit să ne împlinim năzuințele. Poate că nu suntem vrednici să ne bucurăm de atâta dărnicie din partea lui Dumnezeu, dar nădăjduim că acest pelerinaj a adăugat puțină unsoare duhovnicească în inima noastră și va face ca prin evlavie și stăruință în rugăciune, să sporim în urcușul nostru duhovnicesc. Doamne miluiește.

(Informaţiile primite de la ghizi au fost completate cu materiale culese din diverse articole de pe Internet)