Uleiul sfinţit

În fiecare an, de praznicul Sfântului Nicolae, părintele Dorothei, egumenul Mănăstirii Sfântului Nicolae din insula Andros, împarte câteva pacheţele de grâu binecuvântat la Litie, în cinstea sfântului. Acum câţiva ani, chiar după ce împărţise ultimul pacheţel, un pescar din zonă a intrat în biserică şi s-a grăbit spre altar ca să-şi primească grâul. În loc de aceasta, egumenul i-a dat o sticluţă cu ulei de la candela ce atârnă deasupra icoanei sfântului. Pescarul a pus-o în buzunarul de la haină şi a plecat. După câteva săptămâni, pe când se afla pe mare, a izbucnit dintr-o dată o furtună. Deşi era un marinar încercat, furtuna s-a înteţit şi îi era cu neputinţă să mai ajungă la ţărm; îl cuprinse teama că barca se va răsturna. Începu să se roage Sfântului Nicolae şi, amintindu-şi de uleiul sfinţit, scoase sticluţa din buzunar şi o turnă în mare. De îndată, vântul încetă, iar în scurtă vreme apa din jurul bărcii deveni liniştită precum oglinda. Pescarul se întoarse la Andros, dând mulţumită pentru mijlocirea sfântului.

Peşte pentru praznic

Prin 1980, părintele Dorothei ţinea legătura cu egumenul unui mic schit din Muntele Athos, de lângă Kareia, unde se găsea o biserică închinată Sfântului Nicolae. Într-una din zilele de prăznuire ale sfântului, însă, nu mai era peşte, iar monahii mai aveau pentru masa de praznic doar fasole şi pâine. Părintele Damaschin, egumenul, era trist din pricina acestei prăznuiri sărăcăcioase, şi s-a rugat sfântului: „Iartă-mă, dar nu avem peşte cu care să te cinstim”. Câteva ceasuri mai târziu, a intrat în schit un pescar, ce ducea cu el o pungă mare cu peşte. Lăsând punga jos, i-a zis egumenului: „Aceştia sunt pentru voi”.
Egumenul l-a întrebat de unde vine, iar omul i-a răspuns că e de pe peninsula de mijloc[i], dar fusese deviat de vânt de la ruta lui obişnuită, pe când pescuia, şi debarcase la câţiva kilometri depărtare, pe ţărmul athonit. Ştiind că se află mult prea departe de orice aşezare pentru a putea reuşi să-şi vândă peştele în piaţă înainte să se strice, pescarul avu surpriza să vadă un bătrân care a ieşit dintr-o dată din pădure şi l-a întrebat de unde este. Pescarul i-a spus povestea sa, iar bătrânul i-a răspuns că îi va cumpăra el peştele. L-a plătit, şi i-a spus pescarului să ducă peştele la schit „pentru praznicul meu”. Pescarul cel simplu nu a luat aminte la aceste cuvinte ciudate până ce egumenul l-a întrebat cum arăta bătrânul. Arătând înspre o icoană a Sfântului Nicolae, acesta a răspuns: „Aşa”. Monahii au prăznuit apoi cu mare bucurie, iar egumenul, istorisindu-i părintelui Dorothei povestea, i-a spus că, spre marea lui părere de rău, nu s-a gândit să ceară pescarului să-i schimbe banii primiţi de la sfânt.

„Bunicul cel bătrân”

O femeie din Thessalonic a venit la mănăstire acum câţiva ani şi le-a povestit egumenului Dorothei şi monahilor că, într-o bună zi pe când se ducea către biserică împreună cu fiul ei în vârstă de patru ani, acesta a fost atras de ceva de pe stradă şi, dându-i drumul la mână, s-a repezit în aglomeraţie. De el se apropia un camion uriaş şi chiar înainte să-l lovească, mama a strigat către Sfântul Nicolae. După ce camionul a trecut peste trupul fiului ei, a alergat îngrozită pe stradă, aşteptându-se să-l vadă mort. În schimb, acesta s-a ridicat nevătămat, şi i-a răspuns foarte dezinvolt la întrebarea dacă era rănit: „A, nu, bunicul cel bătrân s-a aşezat peste mine în mijlocul drumului şi m-a acoperit”.

Paznicul de la poartă

Acum vreo douăzeci de ani, când părintele Dorothei vieţuia singur în mănăstire, doi dintre ţăranii arendaşi ai mănăstirii au devenit nemulţumiţi şi au început să ceară, fără nici un temei, să primească titlul de proprietate pentru pământurile pe care lucrau. Ei ameninţau că dacă acest lucru nu se va întâmpla, vor face mari necazuri mănăstirii. Erau hotărâţi să se ţină de cuvânt şi, într-o noapte, au venit cu gândul să intre înăuntru. Când au ajuns la poarta cea mare de la intrare (care acum are o uşă din lemn masiv şi bare de fier, dar atunci era doar o arcadă deschisă), s-au întâlnit cu un bătrân, puţin chel, cu păr şi barbă căruntă, purtând un veşmânt lung, maroniu. El i-a oprit şi le-a zis: „Plecaţi, eu stau aici”. Oamenii aceia i-au răspuns cu grosolănie: „Şi ce dacă? Dă-te la o parte, moşule!” şi au dat să treacă mai departe. Atunci el le-a poruncit cu un glas puternic: „Uitaţi-vă la mine!”. Surprinşi, ei s-au întors, şi au văzut cum din ochii lui ieşeau raze de lumină. Îngroziţi, au luat-o la goană spre Apikia, satul cel mai apropiat, unde le-au povestit tuturor că l-au văzut pe sfânt.

Anul următor, la scurtă vreme după ziua Sfântului Nicolae, unul dintre acei bărbaţi a adus un artos uriaş pentru praznic, iar egumenul, zâmbind, l-a întrebat: „Mai aveţi de gând să-mi faceţi necazuri?”. Ruşinat, omul a răspuns încet: „Nu” şi i-a dat egumenului prinosul său către sfânt.

Preluate de pe site-ul: marturieathonita.ro