Data pelerinajului: 28 iulie 2018
Participanți: enoriaşi ai bisericii Popa Rusu (50 participanți); preot însoțitor Cătălin-Cristian Radu
Destinaţia: Mănăstirea Stânișoara, Mănăstirea Turnu de Vâlcea, Mănăstirea Cozia.
Scopul: drumeții prin locuri pitorești, spre obiective duhovnicești de mare valoare spirituală; dobândirea de liniște sufletească și pace, prin închinarea la două sfinte mănăstiri din județul Vâlcea, mai depărtate de tumultul vieții urbane.
În dimineața zilei de sâmbătă, 28.07.2018, la ora 6,35 am pornit cu autocarul spre Valea Oltului. Am avut bucuria să ne reîntâlnim cu același șofer din pelerinajul de acum o săptămână, dl. Ștefan Rotaru. Dimineața pare destul de frumoasă, deși prognoza meteo pentru această zi nu este prea optimistă, în sensul că după amiază sunt așteptate ploi serioase. Dar părintele ne încurajează că vom avea o zi frumoasă și nu va ploua.
Mergem fără oprire până la Râmnicu Vâlcea, la ieșirea din raza orașului, facem un scurt popas la o benzinărie, unde fiecare ia o scurtă gustare de dimineață. Apoi ne îndreptăm spre Călimănești.
La intrarea în Călimănești, virăm spre dreapta, trecem podul peste Olt și intrăm în localitatea Călimănești Jiblea, apoi urmăm drumul de pe malul stâng al Oltului, până la indicatorul „spre Mănăstirea Stânișoara”. Aici coborâm din autocar și, de acum vom tot merge în drumeție, până după amiază. Drumul până la Mănăstirea Stânișoara este practicabil pentru autoturisme.
Avem un grup cu mulți tineri, ceea ce face ca la plecare, părintele Cătălin să facă apel la înțelegere din partea celor tineri pentru cei mai vârstnici care nu ar putea menține un pas vioi pe parcursul drumeției și la menținerea grupului cât mai compact.
Parcurgem prima parte a drumului prin satul Păușa, pe un drum asfaltat, apoi ieșim din sat și drumul asfaltat se termină; de aici începe un drum de pietriș, dar suficient de lat și de bună calitate. Susurul pârâului Păușa ne însoțește călătoria. Ajungem la un stăvilar, apoi continuăm drumul, care urcă lin și a cărui frumusețe și diversitate ne desfată. La aceasta se adaugă aerul curat și vremea însorită. Atmosfera în grup este veselă și destinsă, iar grupul nu pare să fie dispus la „exces de viteză”, mai ales că după mai bine de 2 ore de mers intervine oboseala.
Ultima porțiune a drumului are pantă destul de abruptă, iar coama dealului este în deplina bătaie a soarelui. Masivul Cozia se vede în toată splendoarea, iar într-o mică depresiune, la poalele muntelui apare mănăstirea Stânișoara. Prilejul este foarte potrivit pentru a face câteva fotografii.
Coborâm spre intrarea în curtea mănăstirii. Ne impresionează curățenia, bunul gust și buna gospodărire a clădirilor și a curții. În curte se află Fântâna (izvorul) lui Meletie cu o apă rece și foarte plăcută la gust.
Grupul nostru, fiind numeros, atrage atenția, așa că ne pomenim cu un părinte mai în vârstă, puțintel la trup, dar cu un chip duhovnicesc, că ne urează bun venit și apreciază efortul nostru de a veni la Mănăstirea Stânișoara pe jos. Aveam să aflăm că este părintele stareț, arhim. Laurențiu Popa.
Părintele ne invită în Biserica mare și ne prezintă un scurt istoric al mănăstirii și ne vorbește despre sihaștrii cu viață sfântă de aici: Neofit și Meletie.
Până în secolul al XVIII-lea, mănăstirea a fost numită „Nucet”, după această dată ea fiind numită „Stânișoara”, de la stânele de oi prezente în aceste locuri înalte. Așezământul monahal de la Stânișoara este mai retras, aici ajungându-se destul de greu. Monahii din obște duc o viață duhovnicească aproape pustnicească, petrecând în rugăciune, în slujbe de toată noaptea, nemâncând carne și nevoindu-se după puteri.
Primii sihaștri au venit în acest loc din sihăstriile Nucet și Ostrov, situate la numai câțiva kilometri distanță, pe minunata vale a Oltului. Începând cu secolele XV-XVI, aici au început să se retragă și unii sihaștri din Mănăstirea Cozia. Aceștia din urmă, după mai mulți ani de nevoință în obște, se retrăgeau în liniște, fie pe muntele Nucet, fie pe alți munți din împrejurimi.
Sihaștrii retrași aici si-au făcut peșteri in munții singuratici, ocupându-se exclusiv cu rugăciunea și cu lecturile sfinte. Pustnicii cunoscuți de tradiție – Meletie, Neofit și Isaia – au venit aici din Mănăstirea Cozia, în jurul anului 1671, și au fondat un mic schit pe locul actual al mănăstirii. Primul așezământ monahal din sihăstria Nucet – Stânișoara a fost un schit construit din lemn. Celor trei li s-au alăturat și alți frați veniți de la Mănăstirea Cozia, astfel luând ființă Schitul Nucet.
În anul 1747, clucerul Gheorghe și boierii Anghel și Petru din Pitești au zidit o biserică, închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, și câteva chilii pentru călugări. În timpul războiului din anul 1788 însă, armatele turcești au ajuns până la Schitul Nucet, distrugând biserica și chiliile, iar pe călugări omorându-i. După aceasta, vreme de vreo douăzeci de ani, în chiliile incendiate și părăsite ale schitului au poposit numai păstorii de oi din zonă.
În anul 1807, în locurile sihăstrești de la Nucet au venit doi călugări de la Sfântul Munte Athos: sârbul Sava și românul Teodosie. Cei doi, ajutați fiind de episcopului Iosif al Argeșului, au zidit o noua biserica, pe ruinele celei vechi. Întregul complex monahal a fost terminat in anul 1850; din pricina unei mici stâne de oi, acesta fiind numit de acum „Stânișoara”.
Până în anul 1864, noua Mănăstire Stânișoara a fost metoc al Mănăstirii Cozia, iar după această dată mănăstirea a devenit independentă. Actuala biserică din piatră a fost construită între anii 1903-1908, sub ctitoria episcopului Gherasim Timuș, stareț fiind Nicodim Manu.
Înmulțindu-se numărul călugărilor, în anul 1903, starețul mănăstirii, arhimandritul Nicandru Manu, ajutat de soborul mănăstirii, a pus bazele bisericii celei noi, care a fost terminată și sfințită în anul 1909. În același an, la nord de biserică, au fost ridicate mai multe chilii.
Pisania bisericii mărturisește următoarele: „Întru slava Sfintei Treimi și a Sfântului Mucenic Gheorghe s-a ridicat din temelie această sfânta biserică, punându-se temelia la anul 1904 august 7 și s-a sfințit la anul 1909, aprilie 23 în zilele prea înălțatului nostru rege Carol I și cu binecuvântarea PS episcop de Argeș, dr. Gherasim Timuș, prin osteneala și stăruința starețului arhimandrit Nicandru Manu, împreună cu tot soborul mănăstirii și cu alți ctitori.”
Arhitectul bisericii a fost italianul Debona Apoloni. Același arhitect a ridicat, în anul 1906, terasa dinspre miazănoapte, pe care s-a clădit un frumos pavilion în stil românesc, folosit pentru a adăposti chiliile călugărilor. Acest pavilion s-a ridicat prin râvna starețului Ilarion Dumitrache, și cu binecuvântarea episcopilor Emilian Grigore și Iosif Gafton.
Incendiul din luna februarie a anului 1917 a distrus chiliile schitului, în locul acestora, între anii 1936-1940, fiind zidit un frumos paraclis, în formă de navă. Paraclisul este folosit astăzi de călugări pentru slujbele din vremea iernii. În anul 1937, la punerea pietrei de temelie a paraclisului au participat șase arhierei, membri ai Sfântului Sinod.
Biserica cea mare, închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, este o construcție masivă din piatră, având o turlă mare, pe naos; naosul și pronaosul formează un singur spațiu mare; pridvorul este deschis, fiind susținut de patru coloane din piatră, sculptate în partea superioară; biserica este acoperită cu tablă.
Pictura interioară a fost realizată în anul 1948, de zugravul Dumitru Belizarie și de elevul său; ferestrele bisericii au vitralii pictate cu sfinți. Mănăstirea mai păstrează, ca odoare de preț, câteva icoane vechi aduse de la Sfântul Munte Athos de călugării Sava și Teodosie, precum și un „antimis”, dăruit acesteia de Mănăstirea Cozia, în anul 1809.
De asemenea, în mănăstire se mai păstrează și câteva icoane cu semnătura pictorului Belizarie I. Pascu din Pitești, precum și cărți slavonești de ritual aduse de cei doi călugări de la Sfântul Munte. În biserica mare se păstrează și un policandru de la Mănăstirea Curtea de Argeș, care se presupune a fi dăruit de domnitorul Neagoe Basarab. De asemenea în biserică este expusă spre închinare racla cu Sf. Moaște ale Sfinților Neofit și Meletie.
Prin grija, PS arhiepiscop Varsanufie, mănăstirea a primit o copie a Icoanei Maicii Domnului Axionita, ferecată în argint, expusă la închinare, în naos. Cântăm și noi axionul Maicii Domnului în fața acestei Icoane.
Luăm binecuvântare de la părintele Stareț și ne îndreptăm spre poartă, spre a ne continua drumeția până la Mănăstirea Turnu de Vâlcea.
Drumul parcurge porțiuni bune de drum prin pădure de foioase, pe marginea unui pârâu, coboară și iar urcă. La un moment dat traversăm albia pârâului, prin vad peste pietre mari. Deși drumul este mai anevoios decât cel parcurs până la Măn. Stânișoara, frumusețea și sălbăticia naturii ne face să uităm de efort. Ajungem pe coama unui versant, bine împădurit, iar poteca merge cumva paralel cu râul Olt, spre amonte.
Încet-încet. Pădurea se rărește și curând auzim zgomotele șoselei și zărim turlele ascuțite ale Mân. Turnu.
În sfârșit am ajuns în curtea Măn. Turnu și ne așezăm pe unde găsim pe băncile din curte, căutând umbra. Soarele dogorește cu putere, însă prezența unor nori înnegurați prevestește ploaia.
Mănăstirea Turnu este una dintre vetrele monahale de mare spiritualitate creștină, din Eparhia Râmnicului, așezată într-un loc retras pe malul stâng al Oltului, sub Muntele Cozia, la 2 kilometri de ctitoria voievodului Mircea cel Bătrân, Mănăstirea Cozia.
Accesul spre ea a fost deosebit de greu, timp de secole. Din partea sudica, se ajungea cu trăsura de la Jiblea, iar de la Cozia, cu barca peste Olt, apoi pe jos de-a lungul râului: spre nord, singura legătură o formau potecile ce urcau culmea muntelui și coborau în satele Loviștei. Chiar și marele geograf George Lahovari menționa, în secolul al XIX-lea, ca numai „piciorul și calul pot pătrunde acolo”.
Astăzi, posibilitățile de a ajunge aici sunt multiple și comode, cei ce doresc o plimbare pe jos, merg din stațiunea Căciulata peste digul hidrocentralei electrice ce unește cele două maluri ale râului, alții cu trenul, ce oprește în stația din apropiere, sau cu autoturismul, până în curtea Sfântului Locaș.
Denumirea mănăstirii vine de la un turn masiv, de pe stânca numită „Piscul lui Teofil”, construit în secolul al II-lea de legiunile romane din Castrul Arutela ale cărui ruine se mai văd în Poiana Bivolari, mai jos de actuala hidrocentrală. La început i s-a zis „Schitul de după turn”, apoi „Schitul Turnu”, iar în cele din urmă, „Mănăstirea Turnu”.
Istoria ne relatează că prin veacurile al XV-lea și al XVI-lea s-au retras câțiva călugări de la Mănăstirea Cozia, trăind la început într-o desăvârșită sărăcie, adăpostiți în colibe și case de lemn. Dintre sihaștri retrași aici cei mai renumiți au fost pustnicii Daniil și Misail, ale căror chilii (săpate în stâncă) se văd și astăzi.
Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, adunându-se mai mulți sihaștri, ieroschimonahul Misail a ridicat aici o mică biserică de lemn cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului„, întemeind astfel „Schitul Turnu”. În anul 1676, după ce egumenul cozian Varlaam a fost promovat episcop al Râmnicului, acordă o grijă deosebită pustnicilor de la Turnu; ajungând apoi mitropolit al Țării Romanești, construiește o bisericuță din piatră și cărămidă pe vechea temelie, a bisericii de lemn, așezând sub ea moaștele cuvioșilor Daniil și Misail, de atunci, ea fiind o așezare monahală cu viață statornică, sub oblăduirea Mănăstirii Cozia.
Între anii 1891-1896 s-a construit calea ferată Râmnicu-Vâlcea Râul Vadului, iar în anul 1902 a fost racordată cu legătură la Sibiu; în preajma Schitului amenajându-se o stație C.F.R., legată de șoseaua Călimănești-Sibiu printr-un pod plutitor peste Olt, deschizând noi perspective față de lumea exterioară.
Datorită acestor avantaje, episcopul Gherasim Timuș al Argeșului decide construirea unei reședințe de vară la Turnu între anii 1893-1901. Ea va consta dintr-o clădire cu dublă funcționalitate: o Biserica spațioasă, trapeza și camere de locuit. Biserica a fost construită la etaj cu hramul „Schimbarea la Fata” (6 August) devenit hramul principal al mănăstirii.
Această are forma pătrată, etajată, cu două nivele, parter și etaj, la fiecare nivel fiind o biserica în care se ține slujba separat, de alt preot. Are o cupolă centrală, cu acces pe scările exterioare construite recent pe fațada de sud, dinspre lacul din apropiere.
Planurile acestui edificiu au fost întocmite de arhitectul Anton Grigorievici Lapinscki, un polonez stabilit în țara noastră, fapt pentru care acest corp de case a fost executat într-un chip cu totul străin de stilul bisericii romanești. Tot el a pictat biserica într-un stil modern. La 28 octombrie 1901, cu ocazia sfințirii noilor edificii, Schitul Turnu este ridicat la rangul de mănăstire canonică.
O catastrofă pune însă capăt acestui avânt nemaiîntâlnit la Turnu: un incendiu izbucnit dintr-o sobă de la arhondaric, în noaptea de 6-7 februarie 1932 distruge, într-o singură oră, 5 corpuri de case cu 26 camere, 2 șoproane, trapeza veche, clopotnița, turla de la biserică mică, tâmpla cu toate icoanele și candelele, iar pictura interioară o degradează împreună cu tencuiala; luase foc și casa nouă, dar printr-un efort deosebit incendiul a fost localizat și stins.
Întregul ansamblu a fost refăcut în anul 1933. Prin străduința episcopului Nichita Duma și daniile credincioșilor s-au refăcut biserica, clopotnița și două case. Pictura s-a realizat în frescă de către pictorul Belizarie, întreaga lucrare fiind terminata în 1935-1936, stareț fiind ieromonahul Calist Barbu.
Ca urmare a decretului 410 din 1959, mănăstirea a fost desființată în 1961 și transformată în Casa de odihnă pentru personalul Episcopiei Râmnicului și Argeșului.
Această situație absurdă a durat până în anul 1975 când a fost numit ca superior, ieromonahul Teoctist Dobrin (1975-1990), iar Casa de odihnă a fost evacuată și Turnu devine schit în subordinea Coziei. Cuvios, blând și harnic, egumenul reușește, mai ales din anul 1982, să adune în jurul său un grup de tineri, începând aici o nouă viață monahală, cu slujbe zilnice, după rânduiala mănăstirească.
Tot în acel an, s-a amenajat primul drum de acces, prin construirea podului de peste Olt, la Lotrișor. Cea mai mare realizare a sa constă în readucerea Schitului la statutul de Mănăstire, eveniment petrecut în anul 1988. Pentru meritele sale, atât duhovnicești, cât și gospodărești, episcopul l-a distins cu rangul de protosinghel.
După retragerea starețului Teoctist, în 1990 a fost numit monahul Ioanichie Trifa, hirotonit ieromonah în 1992, care conduce destinele Mănăstirii și în prezent. Este originar din județul Alba, devotat vieții monahale și bun gospodar.
În Biserica cea mare, la parter se află Icoana Maicii Domnului cu trei mâini „Trichirussa”, copie a celei din Sfântul Munte, ferecată în argint, în fața căreia ne închinăm cu recunoștință mare, că ne-a învrednicit să avem o zi cu atâtea binecuvântări.
Parcurgem pe jos drumul bun de pe malul stâng al Oltului, spre aval și ne îndreptăm spre locul unde ne așteaptă autocarul. Peisajul ne amintește de măreția lui Dumnezeu; munții de pe ambele maluri ale Oltului parcă sunt adevărate „ziduri” care ne conferă deplină siguranță.
Scăldată de apele Oltului, observăm stânca de piatră numită „Masa lui Traian”, unde legenda spune că ar fi luat masa împăratul roman Traian, atunci când a traversat Dacia cu legiunile sale prin defileul Oltului.
În apropierea Castrului roman „Arutela”, pe malul stâng al Oltului, se află și băile termale de la Bivolari – veritabile vestigii romane. Autocarul ne așteaptă în apropierea Castrului de la Arutela.
Ploaia se apropie din ce în ce mai mult. Cu autocarul ajungem în câtva minute la restaurantul „Casa Românească”, foarte aproape de Măn. Cozia, unde mâncăm o gustoasă friptură de pui la grătar. Cât timp am luat masa, afară a plouat destul de tare.
Printre bălți și cu câțiva stropi de ploaie, traversăm șoseaua spre Mănăstirea Cozia.
Mănăstirea Cozia, care străjuiește de peste șase secole Valea Oltului este ctitorie a domnitorului Mircea cel Bătrân (cel Mare, fiind construită între anii 1387-1388, la îndemnul Sfântului Cuvios Nicodim de la Tismana, care era „sfetnicul lui Mircea întru cele dumnezeiești”. Biserica mare, închinată Sfintei Treimi, a fost sfințită în ziua de 18 mai 1388.
Sfântul Nicodim, care s-a și ocupat de organizarea mănăstirii, este zugrăvit în pridvorul bisericii. Întocmind așezămintele necesare, sfântul l-a rânduit egumen pe ieromonahul Gavriil, unul dintre ucenicii săi. Tot în acel an, în obștea de la Cozia, vin mai mulți monahi, care viețuiau într-o mănăstire din Călimănești.
Mircea cel Bătrân a trecut la cele veșnice în ziua de 31 ianuarie 1418, la vârsta de 60 de ani, și a fost înmormântat în Mănăstirea Cozia. Voievodul nu a fost înmormântat în Biserica Domnească din Curtea de Argeș, asemenea înaintașilor săi, ci în ctitoria sa cea iubita. De-a lungul timpului, mormântul său a fost profanat de mai multe ori, astăzi el fiind acoperit cu o lespede de piatră nouă.
Într-un document întocmit în ziua de 1 iunie 1421, la trei ani după moartea voievodului Mircea cel Bătrân, fiul său Radu Voievod, dăruia mănăstirii de pe malul Oltului “toate bălțile, începând de la săpatul pe Dunăre, pana la Gura Ialomiței”.
În anul 1657, când arhidiaconul Paul de Alep l-a însoțit pe patriarhul Macarie al Antiohiei, într-o vizită în Țara Românească, a consemnat urmatoarele despre Mănăstirea Cozia: „Eram înspăimântați de îngustimea drumului și de apropierea sa de marginea prăpastiei; și, coborându-ne de pe caii noștri, am mers pe jos până ce am trecut podul. Cozia este o clădire întărită și măreață, înălțată pe marginea acelui râu (Olt), dar înconjurată de piscuri înalte și impunătoare, închise de păduri de nepătruns, astfel că prin nici o parte a acestui loc nu este vreo altă intrare. Drumul către aceasta din urmă este prin spatele munților de miazăzi, este extrem de greu și cu neputință de străbătut cu carul cu boi.”
O serie amplă de lucrări de restaurare s-au efectuat în vremea lui Neagoe Vodă, când s-a construit și fântâna de sub cerdacul chiliilor de nord, cunoscuta astăzi drept „Fântana lui Neagoe”. În vremea Sfântului Constantin Brâncoveanu, cu cheltuiala paharnicului Șerban Cantacuzino între anii 1706-1707, s-a adăugat pridvorul bisericii mari, s-au reparat chiliile, s-au adăugat cerdacurile la toate clădirile din incintă, s-au construit cuhnia și fântâna de apă, aflată în fața bisericii.
Între anii 1848-1856, domnitorii Bibescu și Știrbei refac și ei clădirile mănăstirii. Tot atunci au fost construite două pavilioane, azi păstrându-se numai cel din stânga, care a slujit ca reședință domnească de vară. Între anii 1958-1962, așezământul monahal de la Cozia a fost restaurat în întregime, consolidându-se toate chiliile și cele două paraclise vechi.
Biserica mare a fost zidită de meșteri din Serbia, în formă de cruce, din blocuri de piatră, cu alternanță cu rânduri de cărămidă, partea superioară a chenarelor de la ferestre, rozetele de deasupra lor și pictura din pronaos datând din timpul lui Mircea cel Bătrân. Pridvorul este deschis, susținut de patru coloane din piatră în față și două coloane în spate. Are o turlă mare, în formă de decagon, construită pe naos. Crucea de pe turlă este din timpul lui Mircea cel Bătrân. Biserica păstrează policandrele dăruite de Sfântul Constantin Brâncoveanu.
La exterior, se remarcă o bogată și variată sculptură în piatră. Privind ancadramentele celor șapte ferestre ale naosului și Altarului, datând din vremea lui Mircea cel Bătrân, și cele două ferestre ale pronaosului, din perioada Sfântului Neagoe Basarab, se remarcă varietatea motivelor: ferestrele și rozetele au, fiecare, sculptura sa.
Biserica mare a fost pictată în frescă, între anii 1390-1391. Pictura originală s-a păstrat, până astăzi, doar în pronaos. Pictura din naos și din Sfântul Altar, întocmită tot în frescă, a fost lucrată în anul 1707, odată cu reparațiile săvârșite de Șerban Cantacuzino. Frescele au fost zugrăvite de Preda Zugravul și de fiii săi, Ianache Sima și Mihail. Între anii 1984-1986 a fost restaurată întreaga pictură.
În pronaos se găsesc mormintele voievodului Mircea și al monahiei Teofana, mama lui Mihai Viteazul, călugărită după asasinarea fiului ei. Într-un document din acel an (8 noiembrie 1601), doamna spunea: “Eu am luat sfintele rase (chipul monahal) în mănăstirea sfântă ce se zice Cozia.” Monahia Teofana a murit în anul 1605, fiind înmormântată lângă mormântul ctitorului. Peste numai un an, nepoții ei i-au așezat deasupra o lespede funerară, păstrată până astăzi.
În anul 1936, mormântul voievodului Mircea cel Bătrân a fost acoperit cu o nouă piatră funerară, pe care au fost înscrise urmatoarele cuvinte, întocmite de istoricul Nicolae Iorga: “Aici odihnește binecinstitorul și de Hristos iubitorul Mircea (…) ctitor al acestui sfânt locaș. A trecut la cele veșnice la 31 ianuarie 1418.” După numai doi ani, în ziua de 15 mai 1938, aceasta a fost înlocuită cu o alta, adusă din Bulgaria, pe care sta scris: “Aici odihnesc ramasitele lui Mircea, Domnul Țării Romanești, adormit în anul 1418.”
Mănăstirea Cozia are două paraclise: Paraclisul închinat Adormirii Maicii Domnului, construit în anul 1583, din zid, se află în colțul sud-estic al mănăstirii; Paraclisul închinat Duminicii Tuturor Sfinților, construit în anul 1710, din cărămidă, numit „brâncovenesc”, se află în colțul nord-estic al mănăstirii și este însoțit de două case boltite și un foișor.
Bolnița mănăstirii, închinata Sfinților Apostoli, a fost construită între anii 1542-1543, pe partea cealaltă a drumului, de către voievodul Petru de la Argeș, numit și Radu Paisie. Pictura originala se păstrează în întregime. Între anii 1880-1920, obștea a locuit în jurul acestei biserici, tot aici fiind săvârșite și sfintele slujbe. În tot acest timp, mănăstirea de peste drum a fost folosita in alte scopuri: penitenciar, azil, lagăr de prizonieri și spital, iar biserica a fost folosită drept grajd de cai.
Pe latura estică a mănăstirii a fost amenajat un muzeu, în care sunt expuse monede, tipărituri vechi, obiecte și podoabe de cult, printre care se pot menționa: Epitaful din anul 1396; Evanghelia din anul 1644, tipărită de mitropolitul Varlaam; Psaltirea în versuri, a lui Dosoftei, din anul 1673.
În această mănăstire au trăit călugări cărturari, care au tradus și au tipărit în limba română cărți de cultură scrise în slavonă. Dintre aceștia, cei mai renumiți sunt „Filotei monahul”, fostul logofăt Filos al lui Mircea cel Bătrân, și „Mardarie Cazianu” care, între 1646-1649, a scris „Lexiconul slavon-român”, pentru uzul preoților.
Ne închinăm în biserica cea mare, apoi facem un ocol în jurul bisericii, prin frumoasa curte a mănăstirii și în final ne îndreptăm spre ieșire.
Ne urcăm în autocar și, cu ajutorul lui Dumnezeu, pornim spre București. De acum, nu mai există nici un semn de ploaie și nădăjduim să ajungem cu bine la casele noastre.
Avem o mare bucurie în suflete și, în mod minunat, semnele oboselii fizice tind să dispară. Șoseaua este suficient de liberă pentru a ne deplasa destul de rapid.
Pe drum, ascultăm un CD cu o frumoasă narațiune despre viața Părintelui Cleopa, rostită de glasul blând al PS Timotei.
Coborâm serpentinele dealului Drăganului, odată cu asfințitul soarelui.
Suntem cu gândul la minunatele meleaguri ale Țării Loviștei, o zonă binecuvântată cu multe locașuri de cult în care te poți înnoi duhovnicește. Nu a fost an de pelerinaj să nu fi venit undeva, pe meleagurile Vâlcei. Poate, în acest an ne-am împlinit o dorință mai veche: să ajungem la Mănăstirea Stânișoara și, iată Bunul Dumnezeu a ascultat rugăciunea noastră și a îngăduit să ne bucurăm în această zi cu toții, într-o atmosferă de pace și deplină armonie.
„A fi fericit, înseamnă a-l face fericit pe celălalt”. Ierom. Arsenie Boca
Doamne miluiește!
Elena Grigorescu