Fii atent, să te ascunzi! Să ai o viață ascunsă! – Arhimandrit Emilianos Simonopetritul (†9.05.2019)

Îmbrățișează-L însă pe Hristos, zice Sfântul Isihie, pentru că numai El știe inima ta. Lasă-le pe toate câte le faci tu, ca să-I arăți, chipurile, că-L iubești. În mișcarea, activitatea, în osteneala existenței tale, Hristos este singurul care știe inima ta. Dar aude doar strigătul inimii care Îi cheamă numele(cine rostește rugăciunea inimii).

Nu-L putem înșela pe Dumnezeu, pentru că El ne cunoaște.

După ce Sfântul ne-a sfătuit să nu ne înșelăm cu cele despre Dumnezeu și să credem că sunt lucruri care ne vor aduce în comuniune cu El, acum adaugă un element nou, foarte important: „sufletul încearcă în tot felul să ascundă de toți oamenii dulceața lui și lupta dinlăuntru”.

Fii atent, să te ascunzi! Sufletul tău să încerce neîncetat și în tot felul să se ascundă de toți oamenii, ca ceilalți să nu-și dea seama de lupta ta duhovnicească, de ce câștigi și de ce pierzi.

Să nu crezi că trebuie să-ți deschizi inima înaintea fiecăruia și să-i spui trăirile tale.

Să treci printre oameni neobservat, pentru că altfel le pierzi pe toate.

Omul care trece neobservat poate înainta în calea sa.

Când iudeii au vrut să-L arunce pe Hristos de pe sprânceana muntelui, El le-a scăpat, nu S-a făcut nevăzut, ci a pășit printre ei, fără să dea semne ale prezenței Sale (Lc.4, 28-30). În acel moment, nici minuni nu a făcut, nici prorocii. A plecat pe ascuns.

Tot așa și noi să trecem neobservați printre oameni. Viața noastră să rămână neobservată, iar dulceața, adică darurile pe care ni le face Dumnezeu, și lupta dinlăuntru, truda și osteneala lăuntrică, să rămână neobservate chiar și de către noi înșine.

Această luptă dinlăuntru ascunde-o, pentru că atunci când celălalt își dă seama de ea, și mai ales vrăjmașul, îți va aduce ispită.

Așadar, să ascunzi înțelesurile duhovnicești și bucuriile pe care le are inima ta și să le spui numai starețului tău. Iar dacă el îți spune să le descoperi și altuia, atunci spune-le.

Să ai o viață ascunsă! Lupta lăuntrică, tainică, privirea atentă, pe care o azvârle rugăciunea „Doamne, Iisus Hristoase, miluiește-mă!”, sunt războiul nevăzut, pe care-l descrie Sfântul Nicodim Aghioritul. Dacă însă nu te îngrijești în tot chipul să te ascunzi de oameni, n-ai făcut nimic.

Îți spune celălalt ceva, iar tu ceri explicații sau te împotrivești: „De ce mi-ai vorbit așa?”

Sau îți cere fratele tău ceva, iar tu te revolți sau te jenezi.

Ce descoperi atunci? Că nu ai luptă lăuntrică.

Lupta este înăuntru sau în afară. Nu se poate să fie și afară, și înăuntru.

Isihia exterioară este strălucirea celei lăuntrice.

Dacă ai luptă exterioară înseamnă că înlăuntrul tău ești gol.

Cine duce o luptă lăuntrică este izbăvit de împotriviri, contraziceri, dureri, revoltări, murmure, micimi de suflet, lingușiri.

Are grjă numai să fie în pace cu toți, să le spună tuturor „da”, să nu fie o problemă pentru nimeni, să vorbească foarte frumos, să-l primească și să-l accepte pe celălalt, astfel încât nimeni să nu-i facă greutăți în viața lui.

Când ai un cățel care latră la tine, îi dai un os ca să nu te mai fugărească.

Același lucru e valabil pentru tot omul: noi ni-l facem vrăjmaș, noi ni-l facem prieten. Așadar, atunci când am trecut de această luptă pre-copilărească, trecem apoi la cea copilărească, la nevoința trezviei, în timpul căreia facem cunoștință cu lupta lăuntrică.

Lupta lăuntrică nu o descoperim altora, fiindcă astfel vom găsi dușmani.

Cum poate însă celălat să devină vrăjmașul nostru și să ne ispitească? Răspunsul ni-l dă Sfântul continuând capul de care ne ocupăm. Va urma….

Dacă nu te ascunzi de oameni și dacă nu te temi și tu însuți de dulceața pe care ți-o dă Dumnezeu și de lupta pe care te învrednicește să o faci – pe care o pune în socoteala ta și o numește a ta personală, în timp ce o face El – atunci există pericolul ca vrăjmașul să te atace.

„Ca nu cumva vicleanul să facă să înainteze răutatea lui și să surpe, pe nebăgate de seamă, lucrarea cea bună”.
Adică, dacă mă obișnuiesc să-mi amestec lupta cu prezența oamenilor și dacă vreau să am dulceața și s-o urmăresc – atâta timp am avut rugăciune, iar acum am pierdut-o, i-am pierdut dulceața, ce să fac, Dumnezeul meu? – asta înseamnă că nu mai sunt înaintea lui Dumnezeu, ci înaintea sinelui meu, înaintea celor pe care le urmăresc eu și a celor care mă preocupă.

Văzându-le însă pe acestea, n-o să-l mai văd pe cel viclean. Și fiindcă el este nevăzut și nu mă impresionează, va face să înainteze răutatea lui.

Adică răutatea este ușoară și lesne de mișcat ca o minge. Ți-o aruncă demonul în cale și ea trece din minte, din gură, din urechi, din gând direct în inimă.

Vicleanul reușește, de asemenea, foarte ușor să vâre în inima celuilalt gândul cel rău, ispita, ura, vrăjmășia, împotrivirea, încât să te ispitească și să-ți pierzi pacea. Dar tu greșești, nu celălalt – întotdeauna noi greșim! – pentru că ți-ai făcut descoperită virtutea.

De aceea, pentru a avea putința să săvârșesc această lucrare duhovnicească, trebuie să nu-i simt pe ceilalți ca pe o problemă, să nu mă preocup de ei, să le primesc pe toate și pe toți așa cum sunt: unul mă va jigni, celălalt mă va lovi, al treilea va arunca după mine cu o piatră, al patrulea mă va scuipa, al cincilea îmi va da un șut.
Toate acestea îmi sunt de folos.

Când ajung atât de simplu și le primesc pe toate, atunci Dumnezeu îmi dă har și diavolul nu poate strecura în mine păcatul, iar aproapele meu devine neputincios să mă ispitească.

Să nu ne ocupăm, așadar, de ceilalți, nici cu dulcețurile și cu luptele noastre, fiindcă nu ne vom da seama unde se ascunde vicleanul și astfel, ce-am făcut până acum, el va risipi, va surpa lucrarea cea bună.

De aceea, oamenii care își urmăresc lupta lor și zic: „Am ajuns aici, acolo am greșit”, pe cât se îndeletnicesc cu acestea, pe atât Îl pierd pe Dumnezeu și nu-l văd pe cel viclean.

Să facem însă un lucru esențial: să cunoaștem că Dumnezeu merge înaintea noastră. El luptă pentru noi. Nu muncim noi. Toate se săvârșesc singure și, mai ales, desăvârșit. Toate înlăuntrul nostru le va scoate la liman Dumnezeu.
Noi trebuie numai să dorim trezvia.

Aceasta este propria noastră rucodelie duhovnicească ce le cuprinde pe toate: priveghez, având liniște înlăuntrul meu și lepădând orice cunoștință, părere, hotărâre, poftă.

Doar spun: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” și-mi păzesc porțile, ca să nu mă poată ispiti ceilalți.

Nu să nu mă vatăme – pot să mă omoare, „nu vă temeți de cei ce ucid trupul”, zice Domnul (Mt.10, 28) – ci să nu mă ispitească.

Facă ce vor! Nu ne temem de nimic!

Numai să ne facem munca noastră, TREZVIA, care este siguranța vieții noastre, să priveghem, să tăcem lăuntric și exterior, să nu le mai urmărim pe cele pe care ne-am obișnuit să le urmărim și să primim ce ni se întâmplă, fiindcă dacă nu le primim încetăm trezvia, Îl părăsim pe Dumnezeul nostru.

(preluat de pe : Catehetica.ro – Sfântul ISIHIE – Cuvânt despre trezvie – Arhim. Emilianos Simonopetritul – Editura Sf. Nectarie)