Pentru oarecare bărbat cu soţia lui, care trăind împreună, şi-au păzit fecioria lor (MINUNEA a 52-a)

În vremea împăraţilor Arcadie şi Onorie, după mutarea din viaţă a fericitului Alexie omul lui Dumnezeu, au luat pildă şi îndemnare mulţi în Roma de a-şi păzi fecioria — ca şi acela — bărbaţi cu femeile lor.

Deci, între altele era acolo şi o fecioară cu bun chip, de foarte bun neam, mult frumoasă la trup, iar la suflet mai frumoasă, pe care măritând-o părinţii săi fără de voia ei, a luat-o un bărbat tot de bun neam şi boier mare, făcând nunta după rânduiala lumii, cu muzică, cu jocuri şi cu cântări. Însă cea care dorea să fie mireasa împăratului Ceresc nu avea nicidecum mintea ei la cele pământeşti, ci se gândea numai la cele cereşti.

Deci, seara, când i-au dus la cămara cea de mire şi au rămas amândoi singuri, a căzut fecioara la rugăciunea înaintea unei icoane, rugându-se în sine cu lacrimi pururea Fecioarei Maria, ca să-i ajute să păzească fecioria ei nestricată. Şi aşa s-a rugat două ceasuri, udând pământul de atâtea lacrimi pe care le-a vărsat. Iar mirele, mult uimindu-se, a întrebat-o pe ea, care este pricina acelei mâhniri aşa de mari. Atunci ea a răspuns: „Plâng, fratele meu, preaiubite, pentru că am făcut făgăduinţă pururi Fecioarei Născătoarei de Dumnezeu, ca să nu cunosc alt mire decât pe Stăpânul Ceresc, Fiul Ei şi Mântuitorul meu; şi acum m-au măritat părinţii cu sila fără de voia mea şi se va mânia Domnul şi Stăpâna şi ne va pierde de pe lume, muncind încă şi sufletele noastre veşnic”. Iar tânărul stăruia să-i schimbe gândul ei, spunându-i mărturii multe cum că şi nunta cinstită este bine primită de Dumnezeu şi mulţi însuraţi bine au plăcut Lui şi s-au sfinţit.

Însă fecioara cea cu gând viteaz s-a împotrivit, lăudând fecioria cu pilde vrednice de credinţă, mai ales cea a Stăpânului Hristos, care pentru slava fecioriei s-a născut din pururea Fecioara Maria; şi în sfârşit, i-a spus atâtea cuvinte de laudă a fecioriei încât, cu ajutorul dumnezeiescului dar, l-a biruit pe tânărul soţ, şi a primit să trăiască amândoi în feciorie, neîntinaţi ca doi fraţi şi numai de faţa lumii să se arate ca cei însuraţi. Deci, au petrecut în dragoste frăţească şi unire nestricată mulţi ani, milostenie făcând, posturile ţinând cum şi alte multe fapte bune, ca nişte iubiţi prieteni ai lui Hristos!

Şi aşa de mult au plăcut lui Dumnezeu, încât toţi ai cetăţii îi aveau în evlavie, văzând acea frumoasă vieţuire a lor, ducându-se ei totdeauna la biserică şi fiind nelipsiţi de la nici o priveghere ori altă adunare duhovnicească.

Iar când bine a voit Dumnezeu, a chemat Stăpânul Hristos pe mireasa Lui cea fără de prihană la cetatea Sa cea cerească, ca să-şi primească răsplata nevoinţelor ei. Deci, când îi cântau preoţii slujba cea de îngropare după rânduiala morţilor, apropiindu-se bărbatul ei, cu lacrimi a sărutat-o pe dânsa şi ridicându-şi ochii şi mâinile sale către cer, a zis acestea în auzul tuturor: „Mulţumesc Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, pentru buna petrecătoare împreună cu mine vieţuitoare şi prea iubitoare de feciorie pe care mi-ai dat-o; sau mai bine să zic pentru mireasa cea nestricată şi comoara cea nefurată, pe care ţi-o dau astăzi neîntinată, fără de prihană, şi curată aşa după cum mi-ai dat-o”.

Acestea zicând (o! minunile Tale Stăpâna!) a deschis ochii fecioara şi puţin zâmbind, i-a zis lui: „Pentru ce mire al meu, preaiubitule, ai descoperit mai înainte de vreme ceea ce nimeni nu te-a întrebat pe tine?”. Iar cei ce stăteau împrejur, auzind acest cuvânt, au slăvit pe Dumnezeu cel ce face asemenea minuni.

Deci după puţine zile, mutându-se la veşnica odihnă şi bărbatul ei, l-au îngropat rudele lui la biserica lor care era departe de aceea unde era mormântul fecioarei, soţia sa.

Însă după puţină vreme, vrând să-l scoată de acolo ca să-l pună într-un mormânt nou pe care îl zidiseră nu l-au găsit în mormânt. Deci, mult mirându-se rudeniile lui de aceasta, deschizând mormântul fecioarei, l-au aflat acolo spune mărturie, că după cum au fost în viaţa aceasta uniţi în dragoste frăţească şi păzitoare de curăţie, se cuvenea ca şi trupurile lor să fie nedespărţite, după cum şi sufletele lor se află întru împărăţia cerească.

Şi auzindu-se vestea aceasta în toată Roma, s-au înspăimântat cu bucurie mare toţi, pentru că în adevăr mare şi vrednică de laudă faptă au săvârşit pururi fericiţii şi pomeniţii aceia, învingând firea omenească şi defăimând desfătările cele ademenitoare ale trupului.

Iar acum în locul acestora stricăcioase, întru împreunarea cea nestricată se bucură şi se veselesc de frumuseţile Raiului cele nestricăcioase şi veşnice întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava şi Stăpânirea în veci. Amin.

(Din MINUNILE MAICII DOMNULUI CELE MAI PRESUS DE FIRE ALE PREA SFINTEI STĂPÎNEI NOASTRE DE DUMNEZEU NĂSCĂTOAREI şi PURUREA FECIOAREI MARIA CARE PUŢINE SÎNT DIN CELE NENUMĂRATE MINUNI CE S-AU SCRIS DE FELURI DE DASCĂLI CU BUNE ŞTIINŢE DE SFINTELE SCRIPTURI, DE AGAPIE ŞI ALŢII. Şi care tălmăcindu-se după limba veche grecească pe limba noastră românească, spre folosul sufletesc, la anul 1820 de Ieromonahul Rafail Protosinghelul, s-au tipărit după cum se vede spre folosul tuturor creştinilor care doresc mântuirea sufletelor lor. Tipărită întâia dată în româneşte la anul 1820 la mănăstirea Neamţ, apoi retipărită la anii 1924 şi 1990 tot la mănăstirea Neamţ.)