In pustia Carantaniei

(…) Şi fiindcă aceasta nu s-a prea putut înţelege, urmări şi realiza, a fost nevoie ca Dumnezeu să creeze omul a doua oară şi, prin creştinism, să-l facă în stare de această înţelegere şi realizare a desăvârşirii sale personale. Această desăvârşire urmărită şi aşteptată de Dumnezeu de la om, ni s-a revelat, ni s-a dat de model în persoana clară şi reală a lui Iisus Hristos, a Dumnezeu-Omului. De aceea El e Calea şi naturală şi supranaturală a desăvârşirii. Iisus Hristos nu avea nevoie de mântuirea Sa, dar fără pogorârea Sa, în trup de om re-creat, născut afară de calea păcatului, mântuirea noastră ar fi fost cu neputinţă; ori noi eram şi suntem cei ce avem nevoie de mântuire. Deci pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu, simţită de noi ca o credinţă arzătoare de mântuire, ni s-a arătat şi ni s-a dat ca model de viaţă persoana reală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. El e pentru noi oamenii măsura desăvârşirii. Atât doar că modelul revelat trebuie urmat. Căci, dacă Dumnezeu a tăcut totul pentru mântuirea noastră, aceasta nu însemnează ca noi să ne dedăm lenei, pentru că a tăcut Dumnezeu totul şi noi nu mai avem de făcut nimic. Dumnezeu a făcut totul din partea Sa, anume: S-a micşorat pe Sine şi S-a făcut om adevărat, întru totul asemănându-se nouă, afară de păcat, ca să ne arate cărarea cu lucrul şi cu persoana Sa. El era şi Dumnezeu adevărat, dar a mers omeneşte pe calea cea nouă. De aceea, calea mântuirii o numim calea lui Dumnezeu, pentru că, cel dintâi, El a mers pe ea.

Deci, cei ce vrem să ne mântuim trebuie să mergem şi noi toţi aceeaşi cale, toată. Şi, fiindcă avem de a trece peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşă, iar noi nu suntem decât numai oameni, Iisus Cel cu cruce ne ajută, dăruindu-ne din persoana şi viaţa Sa cele trebuitoare, dar mai presus de firea noastră. Ba mai mult, chiar El însuşi se luptă pentru noi ca să-L urmăm întocmai, pe toată calea pământească. Din buze mulţi îl urmează pe Domnul, dar când să treacă prin moartea de pe cruce – desăvârşita lepădare de sine – mulţi se dau înapoi. Toţi aceştia întârzie pe cale. De aceea zic, cine vrea să vadă pe Domnul în veacul fără de sfârşit, după înviere, trebuie să meargă cu El toată calea, iar nu numai până la un loc, sau numai până la o vreme. Rămaşi în urmă de frică sunt destui în toate vremile, dar mai ales în zilele noastre, temându-se ca nu cumva din cauza credinţei să-şi primejduiască viaţa aceasta. Noi însă zicem: unde e fericirea aceea, să cădem şi noi în „primejdia”, în care a căzut Dumnezeu; iar de nu ne primejduim pentru Dumnezeu e semn că nu suntem vrednici.

Dacă avem în vedere pe lângă cunoştinţa mântuirii şi nevoinţa,sau caracterul ascetic al cărării spre desăvârşire, ne întâlnim cu învăţătura Sf. Maxim Mărturisitorul, una dintre cele mai luminate minţi ale Bisericii. Depanăm deci firul cărării în spiritul Cuântului ascetic al Sf. Maxim Mărturisitorul, atât pentru trebuinţa documentării patristice,cât şi pentru adâncimea şi frumuseţea învăţăturii Sfântului..
Iisus Hristos, Dumnezeu prin fire, primind să se facă om, pentru iubirea de oameni, S-a coborât sub lege, ca păzind porunca asemenea unui om, să desfiinţeze osânda cea veche a lui Adam. Iar ştiind Domnul că toată legea şi proorocii atârnă în porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni, S-a grăbit să le păzească asemenea unui om, de la început până la sfârşit.

Aceste porunci, care rezumă Scriptura, trebuie păzite împotriva cuiva, care vrea să le surpe, trebuie apărate, trebuie trăite în ciuda firii şi a unui protivnic, altfel nu ne mântuim. Cu acest protivnic a avut Iisus o luptă îndoită, una prin ispitele plăcerii şi a doua prin încercările durerii. Iată prima ispitire prin plăcere: diavolul l-a crezut om, văzându-L pe El mărturisit la botez de Tatăl şi primind, ca om, pe Duhul înrudit, din ceruri, şi mergând în pustie ca să fie ispitit de el. înşelându-se şi crezându-L astfel, a pornit împotriva Lui tot războiul, doar va putea cumva să-L facă şi pe El să pună mai presus materia lumii decât iubirea lui Dumnezeu. Deci, ştiind diavolul că mâncările, avuţiile şi slava sunt cele trei între care se frământă toate cele omeneşti, cu acestea a ispitit şi pe Domnul în pustie ca doar-doar îl va prăvăli şi pe El în prăpastia pierzării, ca pe tot omul.

E bine de observat că Iisus Hristos, întrupat în om adevărat, a biruit pe diavolul ca om, iar nu ca Dumnezeu; căci cu puterea de Dumnezeu, ca fulgerul l-a aruncat din ceruri. Iisus a venit să se lupte cu diavolul, ca om adevărat, întrucât numai aşa ne putea împinge la toată îndrăzneala câtă trebuie; iar câştigând – ca om – o biruinţă desăvârşită asupra lui, biruinţa ne-a dat-o nouă, în dar, dar numai dacă ne luptăm şi noi ca El. Cu biruinţa Sa, Mântuitorul ne-a învăţat şi pe noi meşteşugul războirii, ne-a dat cunoştinţa şi ne-a dat şi puterea. Deci El e meşteşugul, cunoştinţa şi puterea; El e modelul de luptă, cât ţine cărarea. Mântuitorul de aceea a şi venit, ca să sfărâme lucrurile diavolului şi să surpe stăpânirea lui în care ţinea pe oameni. Astfel, când L-a ispitit, în Pustia Carantaniei, ca să facă din pietre pâini, căci flămânzise, El l-a bătut cu Scriptura, zicând: ” Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu”! Dar diavolul n-a renunţat la luptă, ci L-a ispitit iarăşi cu strălucirea tuturor împărăţiilor pământului – cu slava puterii politice – zicând Domnului: „Ţie îţi voi da toată puterea şi strălucirea ei, căci mie-mi este dată şi o dau cui vreau. Deci, dacă. Tu te vei închina mie, toată ţi-o dau Ţie”. Privitor la aceste cuvinte semeţe ale ispititorului, Sf. Chiril al Ierusalimului se întreabă dacă a minţit Satana atunci, sau, silit de prezenţa lui Dumnezeu, a spus adevărul? Ci răspunzând Iisus, l-a bătut, grăind din Scripturi: „Scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai pe El unul să-L slujeşti”. Când s-a văzut diavolul bătut din Scripturi a luat şi el Scriptura, căci ştie şi el Scriptura, însă diavoleşte, deoarece mintea lui, fiind nebună, strâmbă înţelesul oricărui cuvânt, de vreme ce el nu stă în adevăr, ci în minciună. Aşa, îl duce pe Iisus pe aripa templului din Ierusalim, zicându-I: „Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici jos, căci este scris că îngerilor Săi va porunci pentru Tine, ca să Te păzească şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să Te izbeşti cu piciorul de vreo piatră”. Atunci Iisus i-a tăiat scurt şi ispita aceasta, răspunzându-i: „S-a zis în lege să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!” Şi după ce sfârşi toată ispita, diavolul se duse de la El până la o vreme. Semn că a mai venit şi sub altă formă. (…)

(Din cartea „Cărarea Împărăției”, ieromonah Arsenie Boca)