M-a întrebat un bătrân odată: „Părinte Paisie, dar ce-i aceea mândrie, părinte, cum vine?” (El umbla iarna cu capul gol și desculț, prin zăpadă.) „Frate Gheorghe, mândria este atunci când ai să socotești că tu ești ceva mai mult decât altul, că ești mai bun, mai frumos ca altul…” „Săracu’ de mine, părinte Paisie, eu să am ceva bun? Dar ce am eu bun?” A stat opt ani cu mine… Părintele Ghenadie Avătămăniței. Nu vedea nici el, săracul, ca și mine.

Dacă, asta e mândria: când te socotești că știi mai mult decât altul, că poți ceva mai bine decât altul. Asta e mândria. Și e foarte periculoasă, că nu-i place lui Dumnezeu mândria asta. Că dacă socotești că știi mai mult, că poți mai mult, că faci mai mult, să nu păzești ca acela care socotea că face, că drege, că postește, iar cel de lângă ușă plângea și își bătea pieptul că nu are nimic bun. Și a câștigat mai mult decât acela care socotea că are ceva de la el însuși – Vameșul și Fariseul…Că Mântuitorul a zis: „Când veți împlini vreo poruncă, să spuneți așa: „Rob netrebnic sunt eu, și n-am făcut decât ceea ce eram dator a face”.

De câte ori te mânii, mânia nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu. Când te mânii, acolo e duhul răzvrătirii, duhul mândriei, duhul slavei deșarte, să ști. El te îndeamnă să nu te smerești – „Ce, eu sunt chiar atâta de lepădat?!”
Că vezi, eu pot să zic așa, singur: „Măi oameni buni, da’ păcătos mai sunt, da’ prost mai sunt, da’ rău mai sunt, măi”… Dar ia să mă facă altul prost și urât, să vezi cum mă umflu și mă mânii asupra lui – „Ce te interesează? Ce te ocupi de mine? Ce cutare…?” Ei, apoi asta-i smerenie? Atunci când altul te ocărăște și te smerește fără voia ta, atunci să vezi dacă poți zice: „Așa mi-a trebuit, așa trebuie, Dumnezeu i-a poruncit să facă așa, pentru că și eu am ocărât pe altul”. Asta-i smerenia cea adevărată, nu când zic eu că-s prost. Când te ocărăște celălalt, atunci să faci dovada că ești smerit, atunci să spui iute: „Dumnezeu îi poruncește să mă ocărască”. Când îți ia cineva lucrul cu sila: „Dumnezeu îi poruncește să mi-l ia, pentru că și eu am luat de la altul…” Când te mută cineva cu de-a sila, de ici-colo: „Dumnezeu îmi schimbă locul, ca să-mi schimb eu năravul și obiceiul…” Asta ar fi smerenia cea adevărată. Dacă-ți cere cineva haina, dă-i și cămașa. Dacă te lovește peste partea dreaptă, întoarce-i și partea cealaltă. Apoi vezi: poți face treaba asta? Că noi trebuie să urmăm după porunca lui Hristos. Dar noi… Dacă îți dă cineva una peste față, tu îi dai patru înapoi – îi întorci împătrit. Așadar, noi nu urmăm porunca lui Hristos.

Când eram și eu mai tânăr, mă punea starețul la încercare. Odată m-a scos afară din biserică. Eu cântam la strană și cântam și eu în felul meu, „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, și mi se părea că tare cânt frumos, și mă mândream în inima mea. Și o dată intră starețul și, când mă aude, îmi dă un ghiont și – afară! „Ieși afară, măgarule, ce ragi așa?” Mie mi se părea că eu cânt tare frumos și, când colo, uite așa am pățit. Si mă gândesc și acum: săraca mândrie, cum se agață ea de toate tiviturile.

M-am pomenit odată aici cu un om tânăr. Era el așa, cam delicat, venea de la București – și m-a întrebat: „Dumneata ești părintele Paisie?” Si i-am răspuns așa: „D’apoi ar mai fi și alții, n-oi fi numai eu”. Dar el a zis: „Am auzit de dumneata și am venit să te văd”. Și atunci i-am zis eu cuvântul acesta:

Să nu crezi tot ce auzi
Să nu faci tot ce poți
Să nu spui tot ce ști
Să nu dai tot ce ai.

Vai de acel om căruia îi va prisosi mai mult lauda decât viața și faptele.

Din dragoste izvorăște smerenia. Că dacă iubești pe cineva, nu-l ocărăști, că se scârbește; nu-l superi, că tânjește. Că dacă apuci să superi pe cineva, săracu’, nici nu poate mânca, nici nu se poate ruga, nici nu poate dormi. Așadar, faci în toate chipurile să nu superi pe nimeni. Dar nu se poate să nu superi chiar pe nimeni; poate fără să-ți dai seama spui un cuvânt mai tulburător. Dar cum te-ai întâlnit cu cel pe care l-ai supărat, îndată fă-i plecăciune: „Iartă-mă, dragul meu, că te-am supărat”. Și când ai zis „iartă-mă”, a ieșit deodată toată supărarea, s-a spart totul, n-a mai rămas nimic. Și când se uită diavolul într-acolo, vede că a rămas păcălit… nu mai rămâne nimica scris.

Nici prin cap să nu-ti treacă să placi oamenilor… Să fii mai necinstit de oameni, asta da. Și ce dacă spune lumea că ai păcate? Ce, nu ai? Trebuie să răbdăm ocările, tată, pentru că așa ne-a lăudat Mântuitorul Hristos: „Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru Mine”. Trebuie să răbdăm toate, cu smerenie, tată; să răbdăm cu smerenie pentru dragostea lui Hristos. Doar vom câștiga și noi – nu tot raiul, ci numai un colțișor, cât de mic.

Ți se pare grea smerenia, tată… Dar încearcă întâi și vezi dacă poți ridica piatra, și după aceea spune „nu pot”. Smerenia inimii izvorăște din dragostea cea pentru Dumnezeu, tătucă.

(Părintele Paisie Aghioritul – Cuvinte de folos)