„Veseleşte-te, pustie însetată! Să se bucure pustia şi precum crinul să-nflorească.” (Isaia 35, 1)
Odată, la tropice, istoriseşte un scriitor contemporan, într-o noapte senină, înstelată am auzit un foşnet suspect, care venea de undeva din deşert. Mi s-a părut că disting în el o notă de jale şi-am întrebat, cu umire, ce-ar putea fi: vântul sau altceva? Un băstinaş, eram în Nubia, pe care îl aveam drept călăuză, mi-a dezlegat misterul: „ascultă, mi-a zis, cum deplânge deşertul. Îşi plânge jalea, tânjeşte fiindcă ar fi vrut să se preschimbe într-o câmpie înfloritoare”.

De-atunci mi-am amintit nu o dată de acel plânset trist şi mi s-a părut că şi noi, muritorii, purtăm în fiinţa noastră un asmenea deşert, o „pustie” care visează să devină câmpie înfloritoare. Probabil că există un moment, până şi în viaţa celor mai uşuratici şi mai supeficiali oameni, când se trezeşte în ei, involuntar, sentimentul deşertăciunii lor şi năzuinţa spre mai bine.

Dacă n-ar exista pe pământ renunţarea la rău şi bucuria răscumpărării, n-ar mai ajunge nimeni pe pământul făgăduinţei. Să dăm slavă domnului, Care ne-a făcut să simţim golul şi zădărnicia desfătărilor pământeşti, ca să înţelegem că, dacă nu ne vom lega de El, vom rămâne ca unii ce înoată în deşert prin nisip, strigând către el: „Apă! Apă! Murim de sete!”

Să-I mulţumim Domnului! Dând răspuns strigătului nostru de deznădejde, El va îngădui pustiei să înflorească. Dar nu va înflori dacât dacă vom recunoaşte că sufletul nostru este o „pustie”.

În inima omului se vor găsi întotdeauna locuri aride, fără apă, sau coclauri întunecate în care n-a ajuns să pătrundă lumina lui Dumnezeu. Suferim când ne recunoaştem uscăciunea, trecem prin clipe când ni se parecă totul în noi s-a răcit, a început să înţepenească, de-abia de-abia mai zărim o geană de lumină sub care ne găsim liniştea.

Dar nu vom muri de sete. Ne punem nădejdea în Domnul, Care a spus: „Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7, 37).

„Să se bucure ţara cea nelocuită şi să înflorească precum o narcisă!”

Da, ea trebuie să înflorească şi va înflori, în mod sigur. Dar suprema eflorescenţă se va produce numai în rai. Și aici, însă, doar dacă ne vom încredinţa întru totul Domnului. El va împărăţi în inima noastră, iar clipele de uscăciune şi deznădejde vor fi din ce în ce mai rare. Cu cât mai des ni se vor deschide ochii pentru a contempla măreţia şi slava lui Dumnezeu, cu atât mai îmbelşugat vor creşte şi se vor părgui în inima noastră roadele duhului Sfânt. Sub razele dătătoare de viaţă ale iubirii dumnezeieşti, seminţele bune pot pătrunde şi încîlţi atâtea îndoieli şi se iscaseră atâtea furtuni sufleteşti.

(„Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu” – Editura Sofia)
– Preluat de pe site-ul Catehetica –