Mântuitorul a asumat moartea din iubire. A primit-o din iubire pentru noi, în iertarea osânditorilor şi răstignitorilor, pe Cruce. Sau în cuvintele „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, în care Mântuitorul strigă cu strigătul psalmistului din Psalmul 21.
Părăsirea – moartea înseamnă părăsire… Părăsirea nu a lui Dumnezeu, că Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată, ci părăsirea omului. Acesta se simte părăsit. Şi aici e un cuvânt din Ezra: „Nu pe Mine M-aţi părăsit, ci pe voi înşivă”. Când Îl părăseşti pe Dumnezeu, practic te părăseşti pe tine, îţi părăseşti menirea ta, părăseşti lumina! Iar tot „tu” strigi: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”! Mântuitorul a strigat atunci aşa doar ca să fie împreună cu noi. A rămas nedespărţit de Tatăl, dar S-a unit cu noi în starea despărţirii noastre.
Blaise Pascal a zis: „Mori singur, zici? Când eşti cu Hristos, nu mori singur!”. Şi a fi cu El înseamnă a fi cu viaţa şi izvorul vieţii. E singurul cuvânt din cele şapte spuse de Mântuitorul pe Cruce care nu e al Lui, ci al nostru… al părăsirii noastre. Şi atunci, tocmai din iubire pentru noi a primit să trăiască această taină. Parcă e cea mai adâncă taină ca deodată să zică: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”. Tocmai Cel Care e nedespărţit de Tatăl Lui?! Nu se poate, niciodată, ca nici Tatăl, nici El să se părăsească unul pe altul. Pentru că El din voia Tatălui şi-a pus trupul pentru noi.
Observaţi? Dar, pe de altă parte, El e cu noi tocmai ca să fie în drama ultimă a morţii, cu noi, în despărţirea noastră de Dumnezeu. Trăieşte antinomic: pe de-o parte, trăieşte despărţirea noastră; pe de altă parte, e nedespărţit de Tatăl. Întâi, prin taina dumnezeirii şi prin taina iubirii. Pentru că El în iubire trăieşte, iar în iubire nu e despărţire. În iubire e Dumnezeu, în iubire este nemurire, este veşnicie, este nedespărţire. În misterul iubirii… Moartea nu-i trăită ca iubire, iubirea-i eternă, ea nu cunoaşte, propriu-zis, despărţirea, sub nici un chip.
Iubirea pentru om, pentru suferinţa, dar şi pentru moartea omului o restaurează Hristos. El retransformă starea de despărţire… Dacă Adam a transformat jertfa în moarte, Hristos transformă moartea în jertfă, în iubire. Aici se descoperă iubirea, care e viaţă. Aici a înţeles Eminescu atât de adânc, când a spus despre Mântuitorul, cerând iertare de la Tatăl pentru răstignitori, dezvăluind iubirea din El: „A te jertfi din iubire pentru alţii a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane. Acel sâmbure de adevăr în stare să dizolve întreaga dizarmonie dintre oameni şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă! Misterul iubirii…”.
Repet, Iisus a trăit altfel moartea.
Moartea din iubire, pentru viaţă – căci în iubire stă misterul vieţii. Atunci înţelegem cuvintele atât de adânci ale Bisericii: „Cu moartea pre moarte călcând”. Moartea ca jertfă, ca iubire, omoară moartea! Şi omorând-o, trăim taina pascală: „Ziua Învierii, să ne luminăm popoare, Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă, de pe pământ la Cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi”; sau celălalt cuvânt: „Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului, începutul unei alte vieţi, veşnice…”
(Preluat din revista „Lumea credinţei”martie 2014)