Ziua I, sâmbătă 04 iulie 2015
Pregătit încă de la începutul acestui an, pelerinajul în Turcia- ţara de origine a multor sfinţi, ziditori de dreaptă învăţătură de credinţă ortodoxă- a pornit într-o frumoasă dimineaţă de vară. Grupul de 24 pelerini de la Parohia Popa Rusu a avut bucuria de a-l avea în frunte pe dragul nostru păstor, părintele paroh Gheorghiţă Burlănescu.
Însoţiţi de ghid, părintele diacon Silviu Neacşu, îndrăgit de noi din pelerinajul de anul trecut din Grecia, precum şi de şoferii Beniamin Rusu (Beni) şi Gheorghe Vasile, (şi aceştia fiindu-ne cunoscuţi din alte pelerinaje), cu nădejde în ocrotirea lui Dumnezeu şi cu multe aşteptări în suflete, pornim spre Balcani.
Cum scutul pelerinului este rugăciunea, sub îndrumarea părinţilor noştri, rostim rugăciuni întăritoare, apoi ascultăm un CD cu Paraclisul Maicii Domnului. Şi aşa, acaparaţi de dulceaţa rugăciunilor, ajungem la graniţa cu Bulgaria, după ce ne „facem loc” cu greutate pe singura bandă de acces a podului peste Dunăre, parţial în reparaţie (partea dinspre România).

După aproape 40 km de la graniţă, oprim la popasul „Baikal” din Bulgaria, unde gustăm din răcoarea dimineţii şi facem o uşoară înviorare cu cafea.

Parcurgem drumul prin Bulgaria, pe ruta Veliko Târnovo, capitala celui de-al doilea imperiu bulgar, un vechi şi frumos oraş, căţărat pe dealuri, având aspectul de cetate; oraşul Kazanlîc – renumit pentru aroma de trandafiri din Valea Trandafirilor de altădată, acum aceştia rămânând doar o amintire; Stara Zagora; Capitan Andreevo / Kapicule.

Trecem frontiera în Turcia şi ne îndreptăm spre primul oraş, Edirne. După aproape 10 km de la frontieră, facem pauza pentru masa de prânz la Complexul hotelier „Arlslanli”.

Ne continuăm drumul spre Edirne (fostul Adrianopol). Oraşul a fost întemeiat de împăratul roman Hadrian. În 378, goţii au nimicit aici o armată romană, iar în 1205, armatele româno-bulgare au înfrânt aici pe cruciaţii Imperiului Roman de Răsărit. Cucerit de turci în 1362, a devenit capitala Imperiului Otoman (1365– 1453).
Aici s-a încheiat Pacea de la Adrianopol, tratatul ruso-turc din 1829, prin care s-a recunoscut independenţa Greciei, autonomia Serbiei şi s-a desfiinţat monopolul turcesc asupra comerţului Ţării Româneşti şi Moldovei. Pentru Ţările Române, acest act preciza domnia pe viaţă şi fixarea hotarului dintre Ţara Românească şi Imperiul Otoman pe talvegul Dunării, restituirea raialelor Brăila, Giurgiu şi Turnu Măgurele. Prin acest tratat se consfinţea scăderea considerabilă a puterii Porţii asupra Ţărilor Române în favoarea celei ţariste.
Facem un scurt tur prin oraş, ocazie cu care remarcăm podul Tunca, peste râul Mariţa, o moschee impetuoasă, operă a arhitectului Mimar Sinan, construită între anii 1569 şi 1575 din ordinul sultanului Selim al II-lea (fiul lui Soliman) şi mai multe monumente sau grupuri statuare. Ne atrage atenţia un enorm buchet de 3 lalele roşii şi aflăm că laleaua reprezintă un simbol naţional al Turciei, avându-şi originea în această ţară.

Ne continuăm drumul spre Canakkale, dar, după vreo 35 km depărtare de Edirne, avem ceva necazuri cu o defecţiune la autocarul nostru. Aceasta avea să fie remediată în câteva ore bune, timp în care in plin câmp facem cunoştinţă cu trei agricultori turci, posesori ai unei vechi Dacii 1300, încă funcţională. Avem ocazia să admirăm toată splendoarea unui apus de soare.

Din păcate, timpul remedierii defecţiunii a făcut să ajungem la feribot noaptea târziu (ora 2,00). Traversăm strâmtoarea Dardanele (dintre Marea Marmara şi Marea Egee) şi în final, ajungem la hotelul „Truva” din Canakkale, unde ne odihnim preţ de câteva ore, dar în condiţii excelente.

Ziua a II-a, duminică 05 iulie 2015
Avem marea surpriză să constatăm dimineaţa că hotelul este situat foarte aproape de malul Mării Egee, care în soarele dimineţii are culoarea azurului mat, uşor unduit de adierea vântului.
După ce luăm micul dejun, frumos prezentat şi abundent, ne îmbarcăm în autocar pentru a parcurge programul celei de a doua zi.
Constatăm că în oraş există un reuşit cal troian, rămas aici de pe vremea realizării filmului „Troia”, cu Brad Pitt.

Şoseaua spre cetatea Troia (Truva) îşi urmează cursul în apropierea coastei; aşadar drumul este şerpuit şi, în bună parte, în serpentină. Este un peisaj de o frumuseţe aparte. Vegetaţia este formată din măslini şi pini; din aceştia se recoltează mugurii de pin, foarte plăcuţi la gust şi utilizaţi în diferite scopuri alimentare.

Ajungem curând la situl de la Troia. Chiar de la intrare, observăm o frumuseţe de cal maron, în machetă de mari dimensiuni.
Troia (Ilion, gr., Ilium,lat.) este un oraş legendar, locul unde s-a desfăşurat războiul troian, aşa cum este descris în ciclul războaielor troiene, în special în Iliada, unul dintre cele două poeme epice, atribuite lui Homer. Astăzi, este numele unui sit arheologic, localizarea tradiţională a Troiei homerice, în turcă Truva, la Hisarlık în Anatolia, aproape de coastă, în provincia Çanakkale de astăzi, în nord-vestul Turciei, la sud-vest de strâmtoarea Dardanele, sub muntele Ida.
În anii 1870, arheologul german Heinrich Schliemann a făcut săpături în zonă. Alte cercetări au adus la iveală existenţa a mai multe oraşe, construite succesiv unul peste altul. Unul dintre primele oraşe (Troia VII) este de obicei identificat cu Troia homerică. Această identitate este disputată, însă situl a fost identificat cu succes ca fiind locul unde s-a aflat oraşul numit Wilusa în textele hittite; Ilion (care provine din Wilion) ar fi transliterarea grecească a acelui nume.
Troia I 3000-2600 î.Hr. (epoca bronzului)
Troia II 2600-2250 î.Hr.
Troia III 2250-2100 î.Hr.
Troia IV 2100-1950 î.Hr.
Troia V: secolul al XX-lea î.Hr. – secolul al XVIII-lea î.Hr. î.Hr.
Troia VI: [secolul al XVII-lea – secolul al XV-lea î.Hr.
Troia VIh: sfârşitul Epocii Bronzului, secolul al XIV-lea î.Hr.
Troia VIIa: aprox. 1300 î.Hr. – 1190 î.Hr., cel mai probabil candidat pentru Troia homerică.
Troia VIIb1: secolul al XII-lea î.Hr.
Troia VIIb2: secolul al XI-lea î.Hr.
Troia VIIb3: pănă aprox. 950 î.Hr.
Troia VIII: în jurul anului 700 î.Hr.
Troia IX: Iliumul elenistic, secolul I î.Hr.

Troia I–V
Primul oraş a fost fondat în mileniul al III-lea î.Hr. În timpul Epocii Bronzului, a devenit un oraş comercial înfloritor, localizarea sa permiţând un control complet asupra strâmtorii Dardanele, prin care orice navă trebuia să treacă pentru a ajunge din Marea Egee în Marea Neagră.

Troia VI a fost distrusă în jurul anului 1300 î.Hr., probabil în urma unui cutremur. A fost descoperit doar un singur vârf de săgeată din această perioadă şi nici o rămăşiţă umană.

Troia VII
Stratul arheologic cunoscut sub numele de Troia VIIa, datat, pe baza stilurilor ceramicii, de la mijlocul, sau sfârşitul secolului al XIII-lea î.Hr., este considerat cel mai probabil candidat pentru oraşul descris de Homer. Se pare că a fost distrus de un război, şi există urmele unui incendiu. Până la săpăturile din 1988, problema era că Troia VII părea a fi un fort din vârful unui deal, nu oraşul de dimensiunile descrise de Homer, dar cercetări ulterioare, care au dus la descoperirea unor întărituri ale oraşului, sugerează un oraş de dimensiuni considerabile.
Au fost descoperite unele rămăşiţe umane în case şi pe străzi, şi, în apropiere de întăriturile dinspre nord-vest, a fost descoperit un schelet uman cu răni la craniu şi o mandibulă ruptă. Trei vârfuri de săgeată din bronz au fost descoperite, două în fort şi unul în oraş. Totuşi, doar o mică parte din oraş a fost excavată, iar descoperirile nu sunt suficiente pentru a indica un război, sau un dezastru natural drept cauză a distrugerii oraşului.

Troia VIIb1 (aprox. 1120 î.Hr) şi Troia VIIb2 (aprox. 1020 î.Hr) par să fi fost distruse de incendii.

Troia IX
Ultimul oraş de pe acest sit arheologic a fost Iliumul elenistic, fondat de romani în timpul domniei împăratului Augustus, a fost un oraş comercial important până la desemnarea Constantinopolului drept capitală a Imperiului Roman în secolul al IV-lea. În perioada bizantină, oraşul a intrat în declin şi, în cele din urmă, a dispărut. Apoi pe aceste locuri au venit turcii, popor migrator din părţile actualei Chine.

În afară de precizarea perioadelor istorice care au trecut peste Troia, ghidul ne-a furnizat amănunte interesante privind:
-modul în care au fost identificate rămăşiţele istorice (arbustul gerula, care creşte numai pe ruine foarte vechi, fiind însoţit de un soi de lichen maron);
-faptul că marea se întindea până aproape de cetate, iar de-a lungul perioadelor istorice, aceasta s-a retras treptat, lăsând în urmă un teren fertil;
-prezenţa agorei (pieţei) centrale înspre portul de atunci, cu existenţa unor temple pentru jertfe; în apropiere aflându-se 3 izvoare de apă;
-amfiteatrul, din perioada romană a lui Adrian, mai mic ca dimensiune decât celelalte din Tripolisul antic (Smirna, Pergam, Troia), din această regiune;
– modul inteligent de prelucrare a blocurilor de marmură (din care erau confecţionaţi pereţi de până la 30 mp). Se introduceau mai întâi icuri din lemn, pe care le udau sistematic, acestea se umflau şi dislocau blocuri mari. Apoi, blocurile de marmură se tăiau prin frecare cu frânghii ude îmbibate cu nisip;
-Troia a fost creştinată de Sf. Apostol Pavel (Ep. a II-a către Timotei, cap.4.13: Când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, precum şi cărţile, mai ales pergamentele.)
După ce am încheiat vizita prin sit-ul arheologic, ne urcăm şi noi în calul de lemn, pentru a privi de la înălţime o bună parte din locurile prin care am trecut anterior şi facem poze de grup.

Ne urcăm în autocar şi ne îndreptăm spre oraşul Bergama, pentru a vizita vestigiile cetăţii antice Pergam. Drumul urmează, în bună parte, ţărmul Mării Egee, fiind flancat, pe partea opusă mării, de culturi masive de măslini. Se observă multe construcţii de noi locuinţe şi de case de vacanţă, preocupare a statului turc de a repopula zona, dat fiind că marea majoritate a populaţiei a migrat spre oraşele puternic dezvoltate economic, în special, Istanbul.

Pergam (Pergamon sau Pergamum, Pergamos, gr.) a fost un oraş antic grecesc, situat în zona Aeolis, aflată în Turcia zilelor noastre, la 26 km de Marea Egee, pe un promontoriu din partea de nord a râului Caicus (acum Bakırçay). Oraşul a devenit capitala Regatului Pergam, în timpul perioadei elenistice, sub conducerea dinastiei Attalide, 281-133 î.Hr. Pergam este citat în cartea Apocalipsei, ca fiind locul unde se afla una dintre cele şapte biserici din Asia. În prezent, siturile arheologice principale ale anticului Pergam se găsesc în nordul şi vestul oraşului modern Bergama.
Aici a fost inventat pergamentul, a cărui denumire provine de la numele oraşului.
Vizităm, mai întâi, Basilica Roşie, construită pe locul templului zeiţei egiptene Isis sau Serapis, situat la circa 1 km la sud de Acropole.
În anul 92 d.Hr., în acest templu a murit Sfântul Antipa, primul arhiepiscop al Pergamului, numit din porunca Sfântului Ioan, unul dintre cei 12 apostoli. El a căzut victimă a unei încleştări timpurii dintre adoratorii zeiţei Serapis şi primii creştini. Potrivit legendei, o mulţime furioasă l-a ars de viu pe Sfântul Antipa, înăuntrul unui taur în flăcări, reprezentându-l pe zeul taur Apis. Se spune că şi Sf. Policarp al Smirnei vine în acest loc.
În primul secol d.Hr., biserica creştină din Pergam, adăpostită în interiorul clădirii principale a Basilicii Roşii, a fost una dintre Cele Şapte Biserici descrise în Apocalipsa 2:12-16: Îngerului Bisericii din Pergam scrie-i: „Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri.
Ştiu unde sălăşluieşti: unde este scaunul satanei; şi ţii numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, în zilele lui Antipa, martorul Meu cel credincios, care a fost ucis la voi, unde locuieşte satana.
Dar am împotriva ta câteva lucruri, că ai acolo pe unii care ţin învăţătura lui Balaam, cel ce învăţa pe Balac să pună piatră de poticneală înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce carne jertfită idolilor şi să se dea desfrânării.
Astfel ai şi tu pe unii care, de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor.
Pocăieşte-te deci, iar de nu, vin la tine curând şi voi face cu ei război, cu sabia gurii Mele”.
Biserica creştină a funcţionat aici începând cu anul 313 e.n., până în jurul anului 1000, când cetatea a fost cucerită de turci.
Curtea interioară a basilicii este în continuare susţinută de podul din Pergam, cel mai lung pod din antichitate, măsurând 193 m.

Mergem cu autocarul până la locul în care urmează să ne urcăm cu telefericul până la Cetatea Pergamului/ Acropole.

Istoria Pergamului nu este atât de veche ca cea a Efesului, dar nici atât de lungă ca cea a Smirnei. În vechile limbi anatoliene pergam însemna “un loc înalt”, “cetate Împărătească” sau “castel”. Cetatea este atestată din anul 786 î.Hr. În epoca elenistica şi apoi, în cea romană, Pergamul s-a bucurat din plin de glorie. Poziţia geografică îi conferea avantajele vizibilităţii din 3 părţi, având posibilitatea ca la şes să fie dezvoltată agricultura, pe dealuri diferite plantaţii şi păşuni, iar pe partea opusă aveau posturi de pază, care făceau posibilă comunicarea unor eventuale pericole (atacuri), prin aprinderea de focuri.
Primul care a făcut din Pergam o “cetate împărătească” a fost Lisimach (360- 281 î.Hr., unul din cei patru generali care au moştenit vastul imperiu al lui Alexandru Macedon. Aici a adus Lisimach tezaurul de 9000 de talanţi de aur al lui Alexandru cel Mare.
În istoria sa ulterioară, a fost construită vestita bibliotecă ce conţinea peste 200.000 de volume, făcând din Pergam cel mai important centru cultural, artistic şi ştiinţific din întreaga lume elenistică. În epoca sa de aur, numeroşi oameni de cultură, astrologi, matematicieni, arhitecţi şi meseriaşi şi-au stabilit reşedinţa în oraş, contribuind la dezvoltarea lui pe toate planurile.
Regatul Pergamului şi-a aflat sfârşitul în anul 130 î.Hr., când a fost cucerit de romani. Astfel Pergamul a intrat într-o nouă epocă – cea romană, în care a devenit capitala Provinciei romane Asia. Aflat într-o permanentă concurenţă cu Efesul şi Smirna pentru întâietate între oraşele de pe coasta de vest a Asiei Mici, el a căutat orice mijloc pentru a câştiga favoarea Romei.
Perioada romană a fost urmată de cea bizantină, în care Pergamul a pierdut din faima şi strălucirea trecutului. După cucerirea lui de către arabi, între anii 716-717, Pergamul nu şi-a mai revenit niciodată. În 1330, el a fost ocupat definitiv de turci, iar din acel moment creştinismul a trebuit să dispară treptat din istoria Pergamului.
Biblioteca din Pergam, situată pe Acropole, a fost a doua bibliotecă din Grecia antică. Este cunoscută mai ales datorită faptului că, odată cu sistarea exportului de papirus de către Dinastia Ptolemeilor, în mare parte datorită rezervei limitate şi a luptei economice, slujitorii Bibliotecii din Pergamon au inventat o materie nouă pentru codice, numit pergaminus sau pergamena, după numele oraşului. Aceasta era realizată din piele fină de viţel, fiind un predecesor al calcului. Se mai spunea că biblioteca număra 200000 volume, dăruite mai târziu Cleopatrei de către Marcus Antonius, ca un dar de nuntă. Cleopatra a transportat în Alexandria toată această bibliotecă, ca ulterior să fie distrusă de foc.
Sanctuarul lui Asclepios era situat la 3 km la sud de Acropole. Asclepius mai era cunoscut ca Asclepium, zeul vindecării. Sanctuarul a fost ridicat la finele unui drum sfânt (Via Tecta), strada care conducea către Templul lui Asclepios de circa 820 m, unde bolnavii veneau pentru a se scălda în apa Izvorului Sfânt, urmând apoi a-l visa pe Asclepius, care le trimitea o viziune, menită să-i înveţe cum sa-şi vindece boala.
Teatrul elen, cu o capacitate de 10.000 spectatori, cel mai adânc amfiteatru din Tripolisul Antic (Pergam, Efes, Hierapolis);
Sanctuatul lui Traian sau Templul lui Zeus (locul unde locuieşte satana, conform Apocalipsei Sf. Ioan);
Sanctuarul Zeiţei Athena;
Palatele regale;
Altarele regilor din Pergam, unde regii Attalus I şi Eumenes II, cu precădere, erau veneraţi;
Templul lui Dionisos;
Agora (Piaţa) din nordul oraşului;
Complexul de terme (băi romane).

Coborâm de pe Akropolele Pergamului cu telefericul, aruncând o ultimă privire spre măreţia acestor vestigii ale civilizaţiei antice şi ne îmbarcăm în autocarul nostru, având de parcurs aproape 200 km până la locaţia în care vom poposi 2 nopţi, staţiunea Kusadasi.
Trecem în apropiere de oraşul Izmir (fostul oraş antic Smirna). Oraşul este situat pe ţărmul Mării Egee, în golful cu acelaşi nume. Este al treilea oraş ca mărime în Turcia după Istanbul şi Ankara. Oraşul actual este aşezat pe vatra vechii cetăţi greceşti Smirna. După numeroase dispute între Turcia şi Grecia, Izmirul intră sub autoritate turcească în 1922. Astăzi este un oraş modern cu reţele stradale noi, autostrăzi şi un aeroport. La Izmir s-au născut Homer şi Aristotel Onassis.
Sfântul, slăvitul şi sfinţitul mucenic Policarp (prăznuit la 23 februarie) a fost episcop al Smirnei şi unul din Părinţii apostolici. S-a născut între anii 69 şi 81 d.Hr. şi a mucenicit între anii 155 şi 167. L-a cunoscut personal pe sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan. Oraşul a fost creştinat de Sf. Policarp, care a pătimit mult pentru credinţă, fiind ars pe rug. În Smirna, a fost una din cele 7 biserici ale Apocalipsei. Este singura cetate pe care Sf. Evanghelist Ioan nu o ceartă, aici creştinii suferind multe prigoane pentru credinţa lor.

Kusadasi, o cunoscută staţiune de vacanţă, situată pe coasta de vest a Turciei, se află la 90 km sud de Izmir şi este unul dintre cele mai atractive oraşe de pe malul mării Egee, deoarece este aproape de importante sit-uri istorice, inclusiv Efes, Didyma, Priene, Miletos. Are numeroase plaje nisipoase cu apele calde şi clare, oferind o atmosferă liniştită şi permite o mare varietate de facilităţi pentru iubitorii sportului nautic şi nu numai.
La sosirea în Kusadasi, admirăm un apus de soare superb… Noaptea staţiunea este luminată feeric. Vom locui la hotel „Marina”, aflat la intrarea în oraş, în apropierea mării, care oferă o privelişte panoramică asupra staţiunii.

Ziua a III-a, luni 06 iulie 2015
După ce luăm micul dejun pe terasă, în răcoarea brizei de dimineaţă, plecăm cu autocarul spre un alt loc cu bogată încărcătură spirituală, Efes.
Efes (Ephesus), situat la aproape 15 km distanţă de Kusadasi, pe coasta de vest a Asiei Mici, la sud de Izmir, mai exact între Izmir şi Aydin şi în imediata vecinătate a regiunii istorice Selçuk, datează din secolul al X-lea î.Hr. şi avea, în perioada de glorie, circa 240.000 de locuitori. Oraşul întemeiat de colonişti ionieni (greci), a devenit în decursul timpului unul din cele mai dezvoltate centre religioase şi comerciale. S-a aflat, rând pe rând, sub diferite ocupaţii străine. A fost capitala provinciei romane Asia, iar în timpul împăratului Cezar Augustus era considerat al doilea oraş din zona Mediteranei de est, după Alexandria.
După ce întrăm în cetate, pe partea dreaptă, se văd Băile Termale Varius. Conform unei teorii se crede că aceste băi au fost construite în secolul al II-lea pentru a fi săli de gimnastică, ele fiind prevăzute cu încăperi de lectură, recreere şi rezervoare cu apă caldă. Se spune că la aceste băi ar fi fost angajat Sf. Ioan Evanghelistul, ca fochist, pentru a-şi asigura subzistenţa.
Mai departe, pe partea dreaptă se văd ruinele Teatrului Odeon sau Teatrul Mic (secolul al II-lea d.Hr.). A fost conceput şi ca sală de concerte cu o capacitate de aproximativ 1500 de spectatori (22 de trepte). În apropiere de teatru a existat Piaţa publică municipală – Agora şi Basilica.

În continuare se văd ruinele Palatului Municipal – Prytaneion – câteva coloane alături de care au fost descoperite inscripţii şi statui reprezentând-o pe zeiţa Diana (Artemis). În această clădire (construită se pare de Împăratul Augustus) erau dezbătute problemele oficiale ale oraşului, fiind şi sediul guvernamental. Documentele arată că în faţa clădirii era amenajată o frumoasă grădină, iar pe coloanele care se văd şi astăzi ardeau făclii ce serveau şi la iluminatul public.
Urmează, pe partea stângă, Templul Domitian, construit în memoria împăratului cu acelaşi nume.
Intrăm pe Drumul grădinilor şi observăm în dreapta Monumentul Memmius decorat cu diferite sculpturi frumoase.

Apoi, găsim Poarta lui Heracles, cu două coloane foarte frumos sculptate, trecerea printre ele făcându-se pe un podeţ din lemn. Se observă o piatră triunghiulară cu relieful lui Nike, zeiţa înaripată a victoriei.

Pe partea dreaptă se observă Fântâna lui Traian care a fost construită în cinstea acestuia pe două etaje şi având o înălţime de 12 m. Aici au fost descoperite 12 statui reprezentând zeităţi ca Venus, Saturn, Dionisos şi urmaşii familiei imperiale.

La mică distanţă şi pe aceeaşi parte se află Templul Hadrian, care a fost restaurat de Împăratul Teodosie în memoria tatălui său, care fusese spânzurat nevinovat. În faţa acestui templu, pe deal, se pot vedea vilele oraşului (locuinţele locuitorilor înstăriţi).

La capătul Drumului grădinilor, pe partea dreaptă, găsim un complex alcătuit din trei clădiri despărţite de o alee de piatră: pe dreapta aleii Băile Termale Scolastica, iar pe stânga, Casa de Toleranţă şi Toaleta Publică (Latrinele). Băile Termale au în faţă statuia decapitată a unei femei medic, cea care le-a reconstruit, pe nume Scolastica. Băile au fost construite pe trei etaje dar în prezent în starea originală se păstrează ultimul etaj. Erau atât băi publice cât şi personale, unde unii puteau rămâne şi zile în şir; exista un sistem de canalizare şi de curăţare a tronurilor foarte bine pus la punct.
Casa de Toleranţă era patronată de zeiţa Venus iar intrarea în această clădire este simbolizată printr-o urmă de picior săpată în trotuar, alături de un dreptunghi şi un cerc. Aceasta este considerată şi prima reclamă din istorie, cercul simbolizează o monedă, ceea ce înseamnă că accesul în bordel era plătit.
Oraşul Efes a înflorit până în secolul al III-lea când a fost cucerit de goţi, iar o serie de artefacte istorice, cum ar fi coloane dorice sau ionice, au fost furate de-a lungul anilor.

Încă impunătoare, în centru se înalţă Biblioteca Celsus, construită în anul 135 d.Hr. de către Iulius Celsus în cinstea tatălui său C. Celsus, guvernator al Asiei. Încă se păstrează motivele sculptate în arcadele nişelor care erau utilizate pe post de rafturi de cărţi. În dreapta bibliotecii se află Agora (Piaţa Mare). Accesul spre această piaţă se face prin Poarta lui Mazeus şi Mithriade (doi sclavi cărora li s-a dat libertatea de către Împăratul Augustus de a sculpta două inscripţii în greacă şi latină prin care împăratul îşi exprimă recunoştinţa faţă de familie – inscripţiile sunt placate cu aur şi bronz).

Din faţa bibliotecii se deschide artera principală a oraşului, şi anume Drumul de marmură. Păstrat foarte bine, acest drum uimeşte prin sistemul de canalizare cu care a fost dotat pe parcursul celor 4 km lungime. Pe latura stângă s-au păstrat coloane înalte de 8 m, foarte frumos decorate cu frize.
Privind în faţă pe acest drum se ridică o adevărată capodoperă monumentală a Ephesului: Marele Teatru. Cu o capacitate de 25000 de spectatori, concepută în trei secţiuni a câte 22 de trepte, considerat a fi cel mai mare şi cu cea mai bună acustică. Teatrul a fost construit în trei etape de împăraţi diferiţi (împăratul Nero – secolul I, împăratul Septimus Sevenus – secolul II şi împăraţii Claudius şi Traian, ultimii fondatori). Această capodoperă are pentru istoria omenirii o dublă semnificaţie: una artistică ce se referă la evenimentele muzicale şi artistice ce aveau loc pe scena acestui teatru (renumite au fost corurile clasice şi orchestra din Efes) şi una spirituală prin punerea în lumină a contradicţiile dintre creştinism şi idolatrie (a fost locul în care s-au desfăşurat dispute între adepţii lui Iisus şi cei ai zeiţei Artemis, dispute la care a participat şi Sf. Ap. Pavel care a fost surghiunit şi închis în închisoare; după moartea sa, închisoarea i-a purtat numele).
Ne-am aşezat pe treptele de mai sus ale măreţului amfiteatru, iar părintele diacon Silviu, a citit o parte din epistola către Efeseni a Sf. Ap. Pavel. Deşi spaţiul era enorm, acustica a fost impresionantă.

Pe colina din spatele teatrului se zăresc rămăşiţe ale închisorii, iar pe Drumul Portului ce se deschide în faţa teatrului au fost construite 4 coloane de dimensiuni monumentale care se presupune că au fost închinate celor 4 Sfinţi Evanghelişti. Drumul Portului (Arcadian – după numele împăratului Arcadius) este mărginit de coloane care în majoritate s-au păstrat (de ele erau agăţate lămpi care iluminau artera) şi se întinde pe o lungime de 530 m de la Marele Teatru până în Port. Porţiunea din mijloc este pavată cu marmură, iar în subsol, în urma săpăturilor, s-a descoperit un sistem de canalizare.
Spre capătul Drumului Portului sunt alte două edificii importante, şi anume Biserica Sfânta Maria (în partea dreaptă) şi Băile Termale din Port (în partea stângă). Băile Termale impresionează prin sculpturile deosebite realizate pe blocuri mari de marmură, iar bazinele dreptunghiulare au sculptate capete de bouri şi ghirlande de flori. În partea stângă a Teatrului Mare se deschide Drumul Stadionului, ce duce la ceea ce a mai rămas din Stadion (poarta acestuia construită din ordinul împăratului Nero). Stadionul a fost conceput pentru o capacitate de 13000 de spectatori şi pe el se desfăşurau întrecerile cu carele de luptă cu doi cai. În partea de est se afla arena destinată luptelor cu gladiatori, iar pe partea stângă locul în care erau ţinute cuştile animalelor folosite la lupte.

Sinodul al III-lea ecumenic s-a ţinut la Efes între 22 iunie şi 31 iulie 431, în Biserica Maicii Domnului, având ca scop combaterea ereziei lui Nestorie, care susţinea că Fecioara Maria n-a născut pe Fiul lui Dumnezeu ca să merite a fi numită „Născătoare de Dumnezeu” ci a născut pe omul Hristos şi de aceea trebuie numită „Născătoare de om”, sau cel mult „Născătoare de Hristos”. De asemenea, Nestorie susţinea că în Iisus Hristos există două persoane – persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii şi persoana umană sau istorică a lui Iisus Hristos, care s-a născut din Fecioara Maria. De aceea, erezia lui Nestorie s-a numit dioprosopism sau nestorianism. Aceasta concepţie eretică despre existenţa a două persoane în Iisus Hristos ducea la afirmaţia că Dumnezeul-Tatăl a avut doi fii..
Cei 198 de episcopi, luând ca bază cele 12 anatematisme ale Sfântului Chiril şi alte texte din scrierile Sfinţilor Părinţi, în deosebi, din Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nisa, au declarat că în Iisus Hristos sunt două firi, una divină şi alta umană, dar o singură persoană, cea divină a Fiului lui Dumnezeu.
Nestorie a fost destituit din demnitatea arhierească şi excomunicat la 22 iunie 431.

Templul zeiţei Artemis din Efes, construit în secolul VI î.Hr., una din cele 7 minuni ale lumii antice, a fost incendiat în anul 356 î.Hr. de un cetăţean din Efes cu numele de Herostrat, din dorinţa de a deveni celebru. Puţinele resturi ale acestui vestit templu se pot vedea de la înălţimea Bisericii Sf. Ioan Evanghelistul.

Oraşul a fost ocupat de romani în anul 133 d.Hr. devenind capitala provinciei romane Asia. A suferit pierderi însemnate la cutremurele de pământ din anii 358 şi 365 d.Hr. În secolul VII d.Hr., Efesul a decăzut.
În Efes a activat o anumită perioadă apostolul Pavel şi Ioan Evanghelistul. Conform tradiţiei creştine, în imediata apropiere a oraşului ar fi fost îngropată Maria Magdalena (în capela Panaghia Kapoulou), iar în interiorul oraşului, Sf. Ev. Luca.

Biserica Sf. Ioan Evanghelistul din Efes
În Selcuk observăm zidurile unei cetăţi în vârful unei coline, înălţându-se semeţe peste clădirile din oraş. Ghidul ne spune că este o cetate de apărare, Cetatea Selcuk, care nu se vizitează. Biserica Sf. Ioan Evanghelistul se află chiar la poalele colinei pe care se află Cetatea.
Biserica este înconjurată de ziduri, ca de cetate. Intram pe poartă, cu intrare în boltă, impunătoare şi aproape intactă. Admirăm ceea ce a fost cândva frumoasa biserică.
În stânga sunt multe coloane si o intrare în boltă, ele făceau parte din Atrium, a cărui frumuseţe se poate inca vedea. Ajungem la Baptisteriu, lăcaşul sfânt unde era oficiat botezul, un fel de piscină mică, în forma de cheie, având trei trepte de fiecare parte. In continuare vedem ruinele unui altar, după care ajungem la o mica biserica cu acoperiş de lemn. Prin grilaj putem observa trei fresce, bine conservate, cea din mijloc fiind a lui Isus, cea din dreapta a Sf. Ioan iar cea din stânga a Sf. Timotei.

Ajungem la Mormântul Sf. Ioan, acoperit de o mare placă de marmură albă, având în fiecare colt cate o coloana înaltă. O perioadă, Sf. Ioan a rivalizat cu zeiţa Artemis, al cărei templu se găsea la baza dealului unde este Biserica Sf. Ioan. Din acest templu grandios, una din cele 7 minuni ale lumii, nu a rămas decât o coloană. Dar, pe cât de distrus a fost Templul zeiţei Artemis, pe atât de bine păstrat este Mormântul Sf. Ioan.
În zona Efes, Sf. Ioan a făcut multe minuni, prin care a atras la creştinism foarte mulţi necredincioşi.
Într-o zi, când a ştiut că îi venise sorocul, şi-a pus ucenicii să-i sape o groapă şi s-a aşezat în ea. Şi-a luat rămas bun de la prietenii săi, apoi a fost acoperit cu pământ până la genunchi. S-a oprit, şi-a sărutat din nou ucenicii, le-a dat ultimele sfaturi, apoi au pus pământ pana la gât şi apoi a fost acoperit complet şi Apostolul Ioan si-a dat duhul. Acest lucru s-a întâmplat în 26 septembrie, data la care este pomenit în calendarul ortodox.
Cum nimănui nu-i venea să creadă ce se întâmplase, s-au pus să-l dezgroape, dar nu au mai găsit nimic, decât o pulbere albă, mana, al cărei miros s-a întins peste tot Efesul. Se spune ca de aici se trage şi denumirea oraşului, Aya Soluk, care în limba turcă înseamnă „Respiraţie Sfânta”, denumire avută până în 1914, când denumirea a fost înlocuită cu Selcuk.

Se spune că în această biserică erau puţuri sfinte. Izvoarele tămăduitoare curgeau în apropierea mormântului Sf. Ioan şi erau de nepreţuit pentru pelerinii din acea vreme.
În jurul machetei meşteşugit făurită a acestor locuri, la umbra copacilor, sub îndrumarea părintelui ghid, se citesc din Sfânta Scriptură pasaje din Evanghelia Sf. Ioan.

Apostolul Ioan a fost cel mai iubit de către Iisus şi de aici, de lângă mormântul lui, avem panorama asupra celorlalte repere biblice. Astfel, în faţă, se zăreşte dealul care adăposteşte oraşul antic Efes, creştinat de Apostoli, ceva mai încolo se zăreşte Muntele Privighetorii, unde se găseşte Casa Fecioarei Maria, retrasă să-şi plângă durerea după răstignirea lui Isus, pe un alt munte, care se poate zări la capătul Aleii Arcadelor din oraşul antic se găseşte închisoarea unde a fost întemniţat Apostolul Pavel, iar pe un alt munte, în apropiere, se spune că ar fi şi Mormântul Sf. Evanghelist Luca.
Ne urcăm în autocar şi ne deplasăm spre dealul Privighetorii, la Casa Maicii Domnului.

Casa Maicii Domnului din Efes
Casa Maicii Domnului, aflată într-un frumos parc localizat între Efes şi Selcuk, este socotită, conform tradiţiei locului, drept locul în care Fecioara Maria şi-a petrecut o parte a vieţii pământeşti. Locul, înconjurat de un brâu gros de plante şi pomi, este considerat sfânt atât de creştini, cât şi de musulmani. Liniştea aşezării nu poate fi tulburată nici măcar de mulţimile de pelerini ce vin zilnic aici pentru închinare.
Conform tradiţiei creştine, Maica Domnului a fost adusă în Efes de către Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul, la scurt timp după Învierea din morţi a Domnului Hristos, aici urmând a locui pana aproape de Adormirea ei.
Sfântul Apostol Ioan este cel căruia Hristos, aflat pe Cruce ii zice sa aibă grija de Maica Sa. În această privinţă,Sfânta Scriptură mărturiseşte următoarele: „Iar Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine.” (Ioan 19, 26-27).
Pe lângă această mărturie biblica, tradiţia conform căreia aceasta casa a găzduit-o pe Maica Domnului în ultimii ei ani de viaţa pământească, se mai bazează şi pe datele istorice conform cărora Sfântul Apostol Ioan a venit în Efes, după evenimentele din Ierusalim.
Arheologii care s-au ocupat cu cercetarea clădirii şi a locului au ajuns la concluzia ca încăperea cinstita drept „Casa Fecioarei Maria” datează în mare parte din secolele VI-VII. Dar, spre întărirea tradiţiei amintite mai sus, aceştia au descoperit faptul ca fundaţiile casei au o origine mult mai veche – posibilitatea ca acestea să aparţină secolului I fiind foarte mare.
Locul acesta a fost cinstit de către creştini încă din vechime, însă istoria recentă aminteşte drept re-descoperire a lui un moment neobişnuit. Astfel, în anul 1912, Anne Catherine Emmerich, o maică de la o mănăstire din Germania, care nu şi-a părăsit niciodată chilia, a descris în detaliu locul şi împrejurimile.
Maica Emmerich, imobilizată la pat, a intrat în transă, pe mâini apărându-i semnele cuielor, iar în minte venindu-i viziuni în care Fecioara Maria, împreuna cu Apostolul Ioan, a plecat dinspre Ierusalim spre Efes. Ea a descris Casa Mariei cu lux de amânunte – tot ceea ce a spus a fost consemnat în scris de către scriitorul Brentano, aflat lângă patul acesteia.
La câţiva ani după viziunile maicii Emmerich, clericul francez Gouyet a citit însemnările lui Brentano în legătură cu viziunile maicii. Din curiozitate sau convins de realitatea descrierilor, acesta a plecat într-o călătorie spre Efes, cu scopul de a găsi Casa Fecioarei Maria.
Gouyet a găsit o casă identică cu cea din descrierile pe care ajunsese să le citească. Imediat ce a văzut aceasta, el a trimis o scrisoare episcopilor din Paris şi Roma, însa răspunsul nu a fost unul pe măsura aşteptărilor.
Locul a fost vizitat ulterior şi de către papii Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea, care au confirmat valoarea locului ca destinaţie de pelerinaj. La data de 29 noiembrie 2006, papa Benedict al XVI-lea a slujit aici Sfânta Liturghie.
Casa Maicii Domnului din Efes este un loc cinstit atât de către creştini, cât şi de către musulmani. Musulmanii cinstesc acest loc deoarece şi ei cred în Naşterea lui Hristos dintr-o Fecioară. Fecioara Maria se bucură de o cinstire aparte şi în religia islamică. Nici o altă femeie nu primeşte în Coran atenţia pe care o primeşte Maica Domnului, fiind considerată cea mai sfântă, pioasă şi virtuoasă femeie. Mai mult decât atât, capitolul 19 din Coran are ca titlu numele Fecioarei, povestind viaţa ei, în condiţiile în care din cele 114 capitole ale cărţii sfinte a Islamului doar 8 capitole mai sunt denumite cu numele unor persoane. Musulmanii, urmând Coranului, consideră că Maria l-a născut pe Iisus doar prin voia lui Allah, fiind fecioară şi aşa rămânând până la sfârşitul vieţii. Ei o cinstesc pe Fecioara Maria ca pe mama profetului Iisus.
Locul se afla în grija călugărilor ordinului Sfântului Lazăr. Părinţii slujesc zilnic Sfânta Liturghie în interiorul capelei. Două maici din localitate citesc zilnic slujbele de la strană.
Micuţa clădire din piatră, în forma de T, constă în două camere – prima cameră, care este considerată a fi fost dormitorul, se află în dreapta, iar a doua cameră, în care se afla şi capela, este aşezată în partea stânga.
Casa mai are şi o mică bucătărie, tot în partea stângă. Interiorul casei a fost păstrat şi simplu şi auster, nefiind încărcat cu nimic în plus. Singurele lucruri care se găsesc in interiorul acesteia sunt altarul, icoanele care o reprezintă pe Maica Domnului si lumânările care ard permanent.
În fiecare an, la data de 15 august – Praznicul Adormirii Maicii Domnului- clerici ortodocşi, catolici şi musulmani conduc slujbele din capelă. Această slujbă este una dintre foarte rarele ocazii în care cele trei confesiuni slujesc împreună, în pace.
În altarul de vară, părinţii Gheorghiţă Burlănescu şi diaconul Silviu Neacşu rostesc frumoasele cântări ale Paraclisului Maicii Domnului făcând în inimile noastre o trăire sfântă a grijii, ajutorului, bunătăţii şi milostivirii pe care Maica Domnului a făcut-o cu noi toţi cei prezenţi alături de casa in care a vieţuit.
Izvorul care curge pe sub podeaua acestei case se crede ca este vindecător, mulţime de vizitatori susţinând ca au fost vindecaţi de anumite suferinţe. În interiorul casei se află o mulţime de cruciuliţe, brăţări şi inele, lăsate în urmă de cei care s-au vindecat aici.

La sosire în Kuşadasi, după amiază, avem la dispoziţie câteva ore pentru o plimbare prin staţiune; unii preferă o baie în mare. Ne bucurăm de o privelişte minunată a litoralului în amurg şi admirăm grija edililor turci pentru a conferi oraşului un aspect cât mai estetic şi atractiv.

Ziua a IV-a, marţi 07 iulie 2015
Dimineaţa luăm ultimul mic dejun pe terasa hotelului Marina şi ne luăm rămas de la Marea Egee, pe care nu o vom mai întâlni în această călătorie în Turcia.
Cu autocarul nostru ne vom îndrepta spre interiorul ţării, spre o zonă unică în lume, Pammukale.
După aproape 190 km, mergând aproape de localităţile Aydin şi Nazili, ajungem în jurul prânzului în centru localităţii Pammukale. Din parcare, nu ne mai săturăm de imaginile oferite de formaţiunile calcaroase, care în lumina soarelui par albe precum zăpada. Abia aşteptăm după amiaza, pentru a le admira din interior, adică să vedem renumitele terase calcaroase.
Luăm prânzul, apoi ne deplasăm la hotelul „Pamuksu”, un hotel mic, cu o arhitectură specifică.

După amiază, plecăm echipaţi lejer, spre a vizita Cetatea antică Hierapolis şi Terasele calcaroase. Soarele pare ceva mai blajin, aşa că ne deplasăm cu autocarul până la poarta de intrare a sit-ului arheologic Hierapolis.

Cetatea Hierapolis
Hierapolis a fost un oraş antic întemeiat de regele Eumene al II-lea din Pergamon, dupa anul 190 î.Hr., pentru a rivaliza cu Laodicea. În anul 60 d.Hr., oraşul Hierapolis a fost distrus de un cutremur, o aşezare nouă fiind construită la sud de acesta. Hierapolis făcea parte din Tripolisul (3 oraşe importante), împreună cu Laodiceea şi Colose,
Hierapolis era o cetate foarte bogată, căutată şi pentru turism. Locuitorii ei se ocupau cu agricultura, creşterea animalelor şi cultura plantelor. Din lâna oilor se confecţionau obiecte de îmbrăcăminte foarte călduroase, pe care le cumpărau locuitorii din ţinuturile mai reci. Oraşul a fost reconstruit de împăratul roman Tiberius, dar a fost măcinat de cutremure şi a fost părăsit după seismul devastator de la 1219.
Înspre partea estică se află ruinele Băilor Romane din Hierapolis, care acum sunt muzeu, ce prezintă artefactele descoperite în zonă. Băile au fost construite în primul secol d. Hr., după ce oraşul a fost distrus de un cutremur.
Strada cu Colonade are lăţimea de 3,5 m şi merge paralel cu terasele din travertin, pe o distanţă de aproximativ 1,2 km. Strada trece de o biserica bizantină şi de locul în care a fost Agora.
Necropola se află dincolo de porţile de sud şi de nord ale oraşului. Necropola romană din Hierapolis este una dintre cel mai bine conservate din Anatolia. Cimitirul se întinde pe o distanţă de peste 1,5 km şi conţine 1.200 de morminte, printre care sarcofage (în traducere, mâncători de carne) romane, camere funerare, temple şi movile datând de la începutul epocii creştine. Sunt şi 3 mari morminte circulare (tumulusuri), pentru conducătorii cetăţii, gladiatorii care mureau în lupte, conducătorii militari.
Sub Templul lui Apollo se afla o grotă – Plutonium, care reprezenta o sursă de gaz otrăvitor, probabil dioxid de carbon. Preoţii din templu sacrificau animale expunându-le la emanaţiile de gaz (un gen de mofete), însă oamenii nu erau afectaţi, având nivelul căilor respiratorii mai ridicat, fapt pentru care preoţii aplicau tratamente oamenilor, unii fiind mai mult timp expuşi acestor emanaţii, mureau. Se spunea că „Hiera a hotărât aşa!”. Deşi mai sunt emanaţii de gaz, peştera nu mai există azi, iar din templu au mai rămas câteva ruine.

Ne deplasăm spre staţia de taxi, de unde suntem preluaţi de 2 microbuze, cu care urcăm panta spre Biserica Sf. Ap. Filip. Aceasta se află pe o panta la 500 m de teatru, construită pe locul martiriului Sfântului Apostol. Biserica datează din secolul V.
Sf. Ap Filip era originar din Betsaida Galileii, fiind cel de-al treilea Apostol chemat la misiune de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Sfântul Filip, întâlnindu-l pe Natanael,
i-a zis: „Am găsit pe Cel despre Care a scris Moise în Lege şi prooroci, pe Iisus, fiul lui Iosif cel din Nazaret“ (Ioan 1-45). După Înălţarea Domnului la cer, Sfântul Filip a propovăduit credinţa creştină în Asia. Documente descoperite recent atesta faptul ca Sf. Ap. Filip l-a însoţit pe Sf. Ap. Andrei în Schitya, Dobrogea de astăzi, pentru a face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu. Deci, Sf. Ap. Filip poate fi aşezat lângă Sf. Ap. Andrei ca misionari pe pământ românesc. A adormit în cetatea Hierapolis, din centrul Asiei Mici, unde a fost răstignit cu capul în jos. Pe când era răstignit, Sfântul Apostol Filip se ruga lui Dumnezeu pentru vrăjmaşii săi ca să le ierte păcatele şi să le lumineze ochii minţii, ca să vadă şi să cunoască adevărul. Mormântul Sf. Ap. Filip se află la aproximativ 50 m mai jos, ruinele acestuia având un fronton triunghiular. Osemintele găsite în acest mormânt au fost duse în Italia de către echipa de arheologi italieni, probabil pentru a se face determinări specifice privind autenticitatea lor. Locul respectiv este încă în etapă de şantier arheologic.

Coborâm de la Biserica Sf. Ap. Filip tot cu microbuzele, apoi ne îndreptăm spre Teatrul Mare. Amfiteatrul se află la 300 m în spatele izvoarelor termale Pamukkale şi
şi-a păstrat destul de bine faţada lungă de 100 m. Teatrul roman a fost construit la jumătatea secolului II de către Hadrian şi adaptat în secolul III, de Septimius Severus.

Terasele calcaroase de la Pammukale
Ieşim din situl arheologic şi, de sus, admirăm splendoarea peisajului mult-aşteptatelor terase calcaroase. Ne descălţăm de sandale şi începem deplasarea pe covorul apei, care şiroieşte în strat subţire.
Observăm un şanţ în care apa curge în vâltoare. Ne ordonăm de o parte şi de alta a acestuia şi simţim masajul natural al apei, care are o temperatură de cel puţin 25-26 grade. Îţi dă o senzaţie greu de explicat în cuvinte, de mare relazare.
Una dintre legendele legate de terasele calcaroase de la Pamukkale (Turcia) spune că o fecioară care nu-şi putea găsi un soţ pentru că era prea urată, s-a hotărât
să-şi curme viaţa aruncându-se în gol. Tânăra nu a căzut în braţele morţii, ci în apele unui izvor miraculos. Acesta nu doar ca i-a salvat viaţa, dar, scăldând-o, a transformat-o într-o fată de o rară frumuseţe. Şi cum putea trece neobservată o asemenea transformare? Coincidenţă, tocmai când ieşea din spuma apelor albe, fecioara a fost zărită de fiul unui prinţ, care s-a îndrăgostit pe loc de ea şi a luat-o de nevastă.
Cât de adevărată o fi povestea aceasta de dragoste nu se ştie, dar este sigur că legenda vrea să sublinieze calităţile terapeutice ale apelor termale de la Pamukkale, recunoscute pentru ameliorarea afecţiunilor oculare, dermatologice, cardiologice şi reumatismale. În limba turcă, Pamukkale înseamnă „castelul de bumbac”. Pentru noi, Pamukkale a însemnat privilegiul de a simţi sub tălpile goale rodul muncii de mii şi mii de ani a unui fir de apă termală bogată în calcar şi hidrogen. Analizele de laborator au relevat că, la fiecare 250 de litri de apă care curge se depun 2,2 grame de calciu. Chimia, dar şi mişcările tectonice numeroase care au avut loc în această zonă sunt aşadar responsabile de apariţia şi modelarea miilor de terase şi cascadelor încremenite, de culoare albă, de la Pamukkale. Din depărtare, regiunea – intrată în patrimoniul UNESCO – arată ca o fortăreaţă de gheaţă, deşi temperatura apei atinge chiar şi 50 de grade, în anumite bazine scăldatul fiind imposibil.
Acest unic monument al naturii este deschis spre vizitare 24 de ore din 24. Paznicii sitului Paznici acestui loc nu ezită să folosească fluierele pentru a-i avertiza pe turişti că trebuie să se descalţe înainte de a călca pe terase, atât pentru a proteja travertinele, cât şi pentru a evita producerea accidentelor prin alunecare.

După ce coborâm pe terasele calcaroase, mai aruncăm o privire înspre punctul de unde am plecat, aflat acum în lumina de asfinţit. Frumuseţea te copleşeşte. Îi mulţumim Domnului pentru că ne-a dat această ocazie, de a admira în realitate ceea ce văzusem doar în fotografii.
Cu autocarul ne deplasăm la hotel, unde după ce luăm cina, luăm o gură de aer în spaţiul verde cu piscină, din spatele hotelului.

Ziua a V-a, miercuri 08 iulie 2015
Cu bagajele gata făcute, ne pregătim de un drum de aproape 660 km, spre inima ţării, Capadocia. Traversăm o zonă de podiş anatolian, fostul drum al Orientului pe care mai găsim un fel de cetăţi, Karavansaray, cu rol de apărare împotriva atacurilor răufăcătorilor; drumul trece prin apropierea Munţilor Taurus, apoi prin apropierea oraşului Akşehir, unde facem un scurt popas. Este ţinutul în care a vieţuit Nastratin Hogea, un filozof care susţinea pătura celor defavorizaţi, vestit pentru istorioarele sale cu tâlc, satire şi snoave, care ne înveseleau în timpul copilăriei noastre.
Ne îndreptăm spre oraşul Konya, ţinut vestit pentru dervishii săi. Ordinul Dervishilor Învârtitori (Mewlewi Sufi) este creaţia lui Sultan Walad, fiul lui Mevlana sau Rumi, poet şi muzician al secolului 13. Acest ordin, în cadrul ceremoniilor religioase practică acea formă de adorare a creatorului prin muzică şi dans, cunoscută sub numele de “Sama”, care a devenit în zilele noastre parte reprezentativă a culturii, atât din Turcia (în special), cât şi din alte ţări arabe. Konya a fost capitala Sultanatului Rum (Imperiul selgiucid) şi oraşul în care a trăit cea mai mare parte din viaţă, în care a murit şi este înmormântat Mevlana (Rumi). În drumul nostru, trecem şi pe lângă ruine ale unor monumente ale Imperiului Selgiuc. Ordinul dervishilor a fost desfiinţat în 1921 de către Attatürk.
Ne îndreptăm spre Capadocia, trecem prin oraşul Aksaray, apoi ne continuăm drumul spre Nevşehir (fostul oraş Nyssa). La vreo 80 km depărtare de Nevşehir se află oraşul Kayseri (fostul Cesareea). Deci, avem să intrăm în patria Sfinţilor Părinţi Capadocieni: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians şi Grigorie de Nyssa. De departe încep să se vadă formaţiunile de tuf vulcanic.

Capadocia, în traducere regiunea cailor frumoşi, este renumită pentru creştinism, pentru cele aproximativ 3000 biserici şi mănăstiri săpate în tuf vulcanic.
Formaţiunile din tuf sunt urmarea erupţiilor vulcanice ale unui vulcan, înalt de vreo 3800 metri.
Din punct de vedere economic şi turistic, în regiune trăiesc cam 7 milioane de locuitori care se ocupă cu agricultura (case cu hambar la parter), cu cultivarea viţei de vie (strugurii fără sâmburi buni pentru stafide sau vin), a bostanilor buni pentru seminţe, cu creşterea cailor puternici (rasă capadociană). Unii cetăţeni ai zonei locuiesc în case din rocă vulcanică, în formă de ciupercă; alte locuinţe din rocă vulcanică au fost transformate în hoteluri foarte scumpe.
Ajungem în mica localitate Ortachisar, districtul Ürgup, unde vom fi cazaţi două nopţi, la hotelul „Yeni Yükseller”. Seara răcoroasă este un prilej bun pentru a face o scurtă plimbare prin mica localitate şi de a cumpăra câte ceva, dintr-un mic magazin.

Ziua a VI-a, joi 09 iulie 2015
Dimineaţa, înainte de micul dejun observăm pe cerul încă neclar al dimineţii, din curtea interioară a hotelului, câteva baloane cu aer cald. În această regiune, se pot admira numeroasele şi frumoasele formaţiuni din tuf vulcanic din baloane cu aer cald; plimbările acestea sunt făcute prin intermediul mai multor firme din zona respectivă, iar plecările se fac numai în zorii zilei, când aerul este mai rece (mai dens). Pentru aceste plimbări, înscrierile se fac cu câteva zile înainte. Câţiva din pelerinii noştri au optat pentru o astfel de plimbare şi au putut obţine programare pentru următoarea dimineaţă (vineri).
Plecăm spre Muzeul în aer liber Göreme. Drumul este de o frumuseţe aparte, străbatem o zonă de stânci , scobite în formă diverse spre a deveni locuinţe sau locuri de desfăşurare a unor activităţi (biserică, magazin, hotel etc). Localitatea se numeşte Uchişar, după numele muntelui respectiv; mai demult toată populaţia locuia în acel munte.

Muzeul în aer liber Göreme
Ajungem la poarta de acces a Muzeului Göreme, apoi intrăm pe drumul principal, prin complexul monastic.
Muzeul este un fost complex monastic, organizat pe aceste locuri din primele secole creştine, de când li s-a permis creştinilor să se manifeste şi să se organizeze în mănăstiri.
Viaţa monastică a fost iniţiată de Sf. Vasilie cel Mare, în sec al 4-lea. Viaţa în mănăstire se derula în 4 părţi: de îngrijire a bolnavilor; rugăciune, rucodelie (muncă şi rugăciune); studiu şi odihnă. Astfel organizată viaţa, mulţi dintre călugări au ajuns la sfinţenie: Sf. Vasilie cel Mare dormea în chilia sa atârnat cu mâinile de o frânghie; în momentul când aţipea mâinile îi slăbeau şi …acesta era tot somnul, de câteva clipe pe zi. Aceasta era o excepţie, dar oricum somnul nu dura de mai mult de 3 ore zilnic.
Pe dreapta drumului se observă vechi urme de mănăstiri care erau pentru maici, iar pe stânga pentru monahi. În fiecare astfel de mănăstire locuiau 100-200 călugări/ maici, în funcţie de spaţiul disponibil.
Principalele preocupări ale monahilor era agricultura şi creşterea de porumbei. Carnea de porumbel o foloseau pentru prepararea de fierturi, pentru întărirea bolnavilor pe care îi îngrijeau, iar ouăle de porumbel erau pe de o parte utilizate în scopuri alimentare, iar gălbenuşul acestora era folosit pentru prepararea vopselelor rezistente, utilizate la pictarea bisericilor. Hulubăriile erau de forma unor serii de pătrate săpate în peretele de tuf din preajma chiliilor monahilor.

Tuful vulcanic asigură o temperatură propice vieţuirii în condiţii stabile: Vara este răcoare, iarna plăcut. La o mănăstire organizată pe etaje, la etajul superior era biblioteca, mai jos biserica, mai jos chiliile şi cel mai jos, bucătăria, astfel că aerul cald de la bucătărie, iarna asigura încălzirea pentru întregul complex.

Am fost avizaţi că în interiorul bisericilor din Göreme nu avem voie să facem fotografii.
Chilia Sf. Vasile cel Mare . la intrare se observă un mormânt cu osemintele unui călugăr, dar mai sunt şi alte astfel de morminte ale călugărilor care au vieţuit aici , după Sf. Vasile cel Mare, inclusiv ale unuia dintre ucenicii acestuia.

Pe un panou, în afara chiliei Sf. Vasile, se observă cele mai bine păstrate picturi ale bisericilor din Göreme: Deisis, Buna Vestire, Călătoria spre Bethleem, Naşterea Domnului, Închinarea Magilor, Drumul spre Egipt, Învierea lui Lazăr, Intrarea în Ierusalim, Botezul Domnului, Schimbarea la Faţă, Vânzarea lui Iuda, Cina cea de Taină, Răstignirea, Sf. Onufrie, Sf. Toma, Sf. Vasile (o reprezentare), Sf. Gheorghe împreună cu Sf. Teodosie

Biserica Mărului
La intrare era o bucătărie, al cărui tavan s-a prăbuşit cu timpul. Se numea „a mărului”, deoarece se considera că prim măr a intrat păcatul în lume; dar e posibil ca fructul să fi fost rodie sau smochină.

Biserica Sf. Varvara
Se spune că tatăl sfintei a vrut să o căsătorească cu un turc. Ea a mărturisit că este creştină şi a fost ucisă cu o bardă. Picturile din această biserică datează din secolele 12-13 si au o simbolistică aparte. Este o pictură cu un balaur încadrat de două cruci (diavolul biruit de puterea crucii). Aceste simboluri au fost preferate icoanelor, din pricina prigoanelor iconoclaste. La sinodul de la Niceea din anul 787 a fost combărură prigoana iconoclastă.

Biserica Şarpelui
O altă cauză de intrare a păcatului în lume este şarpele. Biserica Şarpelui este lungă, în interior are picturile Sf. Teodor şi Onufrie, Sf. Gheorghe şi Sf. Împăraţi Constantin şi Elena.

Biserica Sf. Ecaterina are cele mai bine conservate fresce.

Biserica Sandalei (Carikli) are de asemenea, o pictură bine conservată. Accesul la biserică se face o scară metalică îngustă.

Organizarea unui complex monahal
Urcăm pe o scară metalică destul de lejer spre partea superioară a Complexului monahal; în partea superioară se află biserica, pe care însă nu o vom vizita.

Sub biserică şi chilii, se află bucătăria (stânga) şi trapeza (la dreapta), pe care le vizităm. În bucătărie, unde tavanul este încă foarte afumat, primim explicaţii asupra „ustensilelor” gospodăreşti.

La trapeză aflăm informaţii interesante privind modului în care erau aşezaţi călugării în jurul stareţului (egumenului). Acesta stătea în cap de masă, în dreapta erau înşiruiţi călugării, în ordinea importanţei ascultărilor fiecăruia, iar ultimii (novicii) erau plasaţi imediat în partea stângă a stareţului, ca să poată primi sfaturi şi să aibă modelul corect de comportament.

Depozitele erau spaţii bine aerisite care ofereau condiţii corespunzătoare pentru păstrarea atât a materiilor prime cât şi a unor produse (ex. pâine).

Biserica Karanlik se află în vecinătatea imediată a complexului monahal, am înţeles că este restaurată foarte frumos pictura acesteia. Am fotografiat numai partea exterioară a acesteia. Timpul nu ne-a mai permis să o vizităm, programul zilei fiind foarte încărcat.

Coborâm din complexul monahal, impresionaţi de modul de organizare şi gospodărire ingenios al călugărilor, desigur, luminat de duhul Sfânt.

şi ieşim pe poarta muzeului Goreme şi ne îndreptăm pe jos spre cea mai frumoasă biserică din Goreme, aflată în afara Muzeului.

Biserica Împărătească (a Centurii de aur) este biserică imperială şi cea mai mare din zonă. Suntem uimiţi de frumuseţea picturii, la care predomină culoarea albastră (culoarea imperială). Se numeşte a „Centurii de aur”, deoarece pe vremuri candelabrul (donat de împărat) era înconjurat cu un cerc de aur. În prima parte a bisericii se află biblia pictată.
Sub biserică se află necropola.

Părăsim Göreme şi cu autocarul coborâm câteva sute de metri, pentru a privi panorama Văii porumbeilor.
De la un mic magazin de souveniruri şi dulciuri, aflat pe o înălţime, admirăm splendoarea unei largi deschideri, în care se află un întreg cartier de case din tuf vulcani, de diverse mărimi, forme şi culori.

Cu autocarul, ne îndreptăm spre Kaymacli, unde vom vizita oraşul subteran, una dintre formaţiunile geologice stranii din tuf vulcanic, în formă de stalagmite, adăposturi labirintice săpate la câţiva metri în pământ, cu peste 3.000 de ani în urmă. Locuitorii hitiţi s-au refugiat în aceste locuinţe, pentru a se ascunde de invadatori.
În regiunea Nevşehir sunt mai multe oraşe subterane (Derinkuyu, Kaymakli, Gaziemir şi Ozkanak), dar cel mai spectaculos dintre ele este Kaymakli. Se spune că arheologii au găsit 9 kilometri de tunel care leagă Derinkuyu de Kaymakli – ceea ce arată disperarea, dar şi tenacitatea şi ingeniozitatea oamenilor, care au construit aceste galerii: intrau în subteran print-un oraş, iar după numai 9 kilometri puteau ieşi la suprafaţă în altul.
Istoricii atribuie acestor oraşe subterane scopuri de supravieţuire sau apărare a unor populaţii (troglodiţi) confruntate cu atacuri ale năvălitorilor şi se apreciază ca suprafaţa ocupată de construcţiile subterane se apropie de 25.000 km2, adăpostind peste 30.000 de persoane în cele peste 100 de tuneluri.
Reţelele de apărare vaste şi ingenioase, pietrele discoidale, care puteau bloca oricând uşile, găurile în tavan utilizate pentru aruncarea săgeţilor către invadatori şi coridoarele înguste aveau rolul de a împiedica atacatorii să intre în grupuri compacte.
Deschis spre vizitare în 1964, accesul este permis pe numai 4 dintre cele 8 etaje săpate – făcând din Kaymakli cel mai mare oraş subteran din zonă, care adăpostea aproximativ 3.500 de oameni – primii creştini, refugiaţi aici înainte de acceptarea creştinismului ca religie.
Primul etaj al oraşului subteran Kaymakli este cel mai mare, lat, stabil, iar părţile mai înguste ale acestuia sugerează faptul că încă mai sunt secţiuni neexplorate sau încă închise. În partea din dreaptă sunt camere de zi, iar în partea din stânga există un culoar care duce spre biserică (situată la etajul al doilea).
Poate cea mai importanta zonă a oraşului subteran este etajul al 3-lea. Pe lângă multe spaţii de depozitare – ceea ce demonstrează faptul ca oamenii aveau un anumit statut social, crame şi bucătării, aici exista şi o piatră de moară.

Ne deplasăm cu autocarul spre Avanos, unde luam masa de prânz într-un restaurant „Han”, care oferea un bogat sortiment de preparate culinare de bună calitate. În parcare, întâlnim o tânără studentă braziliancă, Eva, dornică să se specializeze în limba română.
După aceea, ne deplasăm la Cavuşin, unde vizităm un atelier de ceramică, asistăm la demonstraţii practice, atât ale meşterilor locali, cât şi ale unor pelerini, care doresc să-şi arate „măiestria”. După aceea suntem uimiţi de multitudinea de forme, modele şi culori ale obiectelor expuse în magazinul cu vânzare. Unele din acestea sunt ornamentate cu vopsele cu fosfor şi ni se face o demonstraţie asupra efectului fosforescent al acestora. Nu ne aventurăm să cumpărăm, deoarece preţul este destul de „piperat”, aşa că ne mulţumim cu admiratul.

Ne continuăm drumul printre formele de tuf cu aspect cât se poate de ciudat, până ne oprim într-un loc cu o adevărată pădure de vârfuri ţuguiate, cu un fel de căciuli de o consistenţă diferită decât a tulpinii. Tuful vulcanic din care sunt construite ciupercile a ajuns la această formă datorită eroziunii în timp a vânturilor. Partea de jos, mai moale s-a măcinat mai mult, iar partea de sus (din bazalt) mult mai dură a protejat partea de jos. Cele două parţi sunt separate prin fisuri, datorită fenomenelor fizice de dilatare/ comprimare şi frecare cu nisip antrenat de vânt. Ne îndreptăm spre locul unde se află chilia Sf. Simeon Stâlpnicul (prăznuit la 1 septembrie).

Sf. Simion Stâlpnicul s-a născut în satul Sisan din Capadocia, într-o familie de păstori. Pe când era tânăr, ascultând Fericirile, a fost profund mişcat şi s-a hotărât să devină monah. Râvna sa pentru posturi şi nevoinţă a crescut repede. Date fiind nevoinţele lui foarte aspre, temându-se că fraţii aveau să vrea să-i urmeze pilda postirii foarte aspre, stareţul mănăstirii îi cere să se retragă din mănăstire. Simeon va trăi atunci o vreme într-un puţ secat, în munţii din apropiere. Monahii l-au căutat, rugându-l să se întoarcă în mănăstire, dar la scurtă vreme el a plecat din nou pentru a-şi continua nevoinţele. Mulţimi de oameni au început să vină la el pentru a primi vindecare şi pentru a afla mai multe despre credinţa creştină. Atunci Simeon, căutând să se îndepărteze de ei, s-a urcat pe o coloană şi a început să trăiască acolo într-o chilie mică, petrecându-şi zilele în rugăciune şi post. Stătea în picioare sau aşezat, la rugăciune, săptămâni întregi. Nu se poate spune însă că era rupt de lume. El scria scrisori şi primea chiar şi oaspeţi, care urcau la el pe o scară. Mulţi l-au ameninţat şi l-au batjocorit, dar încă şi mai mulţi au fost profund impresionaţi de rugăciunea şi postul lui neîntrerupte. Între cei care îi ascultau învăţăturile se numărau şi împăratul Teodosie al II-lea al Romei şi soaţa lui, împărăteasa Aelia Eudoxia, precum şi Fericita Genoveva a Parisului. Scrisoarea lui către împăratul Leon al Constantinopolului în sprijinul Sinodului de la Calcedon a fost foarte preţuită.
Se spune că Sfântul a fost ispitit de diavol, în sensul că i s-a arătat ca un car de foc. Sfântul a încercat să ridice în picior spre a se urca în acest car, dar şi-a dat seama că nu este vrednic ca Sf. Ilie să fie luat la cer. Atunci vedenia a dispărut, iar piciorul cu care a încercat să se urce în car a făcut viermi, care au persistat toată viaţa. se spune că un vierme a căzut pe pământ, iar cel care a încercat să îl ridice a observat că s-a transformat în mărgăritar.
Mulţi oameni veneau la el ca să-l asculte şi chiar ca să fie botezaţi de el.
La trei zile după adormirea lui, trupul său a fost coborât din chilia sa de pe coloană, iar moaştele sale au fost trimise la Antiohia.

Mergem ceva mai departe şi vizităm ceea ce a mai rămas din biserica mânăstirii de care aparţinea Sf. Simeon Stâlpnicul.

Ne deplasăm spre Ürgüp (fostul Procopie) în scopul de a vedea ieslea în care a vieţuit ca rob la vite, Sf. Ioan Rusul. Ca sa în care trăia familia turcului care l-a avut ca rob la vite pe Sf. Ioan era construită în cadrul unei stânci din tuf. Ieslea pentru vite este o anexă cu intrarea din această casă, destul de spaţioasă; atât în pereţi, cât şi în podea se observă un gen de „urechi”, care serveau la priponirea vitelor. Icoana Sfântului este adusă aici de un grup de credincioşi români.
La ieslea unde a vieţuit în chip minunat dragul nostru Ioan Rusul, cu toţii participăm la o scurtă slujbă ţinută de părinţii noştri şi la citirea acatistului Sfântului.

Coborâm aproape 100 metri de la ieslea unde a vieţuit Sfântul Ioan Rusul şi intrăm în locul unde a fost biserica la care, în ascuns, Sfântul Ioan Rusul venea să se împărtăşească săptămânal cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, la Sfânta Liturghie. Aici, părintele diacon Silviu rosteşte o slujbă scurtă pentru cei vii şi în memoria celor adormiţi.

Coborâm panta spre locul de parcare a autocarului, cu multă uşurinţă şi cu inima plină de bucurie şi recunoştinţă pentru marea dragoste a lui Dumnezeu, care a îngăduit să mai avem o întâlnire de suflet cu Sf. Ioan Rusul (adăugată celei din Grecia, în pelerinajul din 2014).
Cu autocarul, ajungem la hotel, unde urmează să luăm cina şi să ne odihnim în vederea celui mai lung drum, pe care avea să-l facem în ziua următoare.

Ziua a VII-a, vineri 10 iulie 2015
Pentru unii dintre noi, ziua începe la ora 5,00, când se trezesc pentru a face plimbarea cu balonul. La ora 7,30, la micul dejun, deja cei care s-au bucurat de panorama Capadociei, de la înălţimea la care au zburat cu balonul, ne împărtăşesc plăcuta experienţă.

Ne pregătim de plecare spre îndepărtatul Istanbul, cale de circa 750 km.
După ce părăsim zona cu tuf vulcanic, intrăm pe autostrada spre Ankara. Străbatem mai întâi o zonă cu multă sare, în raza lacului Tuz, ale cărui ape sunt sărate, constituind o sursă importantă de sare. Din cauza conţinutului mare de sare, în lumină, apele acestui lac sunt de culoare roz cu irizaţii de bleu. Lacul Tuz are suprafaţa de 1600 km2, încât pare o adevărată mare.
Trecem prin apropierea capitalei Turciei, Ankara (vechea Ancira), cu o populaţie de 7-8 milioane locuitori. Ankara a devenit capitala ţării odată cu venirea la putere a preşedintelui Atatürk, locul fiind considerat a fi mult mai sigur şi situat în centrul ţării, în plus, oraşul Istanbul amintea de Imperiul Otoman (Ankara era capitala de vară a Imperiului).
Se pare că în Ancira s-a născut regele Midas.
La Ancira au avut loc mai multe sinoade locale, care luau în discuţie diverse probleme administrative ale bisericii, erezii locale ş.a.
La Ankara, pe o colină, se află statuia lui Atatürk călare, care datează de pe vremea în care nu era adoptat alfabetul latin (1928).
Alte obiective de interes în Ankara: columna lui Iulian aflată în oraşul vechi (datează din anul 362 d.Hr); zidurile vechii cetăţi; un turn cu ceas al guvernatorului bizantin, Muzeul civilizaţiilor anatolice preclasice; mausoleul lui Atatürk (în centrul oraşului), unde depun jurământul toţi conducătorii Turciei (cu excepţia actualului preşedinte, care a depus jurământul la Topkapi); un muzeu al lui Atatürk şi multe alte lucruri de mare interes.
Următorul mare oraş important este Bolu, apoi Akyazi şi, în sfârşit ne îndreptăm spre mare, în depărtare se observă marea, trecem prin localităţile Gebze, apoi prin Izmit, (antica Nicomedia). Izmit este un oraş industrial, aflat la circa 100 Km est de Istanbul. Ocupă ţărmul cel mai profund al Golfului Izmit şi are o populaţie de circa 270.000 de locuitori. Dezvoltarea industrială puternică a oraşului şi a regiunii sale a condus la realizarea celui mai ridicat PIB pe cap de locuitor din Turcia. Acest PIB care depăşeşte 6.000 de dolari SUA pe cap de locuitor este de trei ori mai mare decât cel mediu pe ţară şi de două ori mai mare decât al metropolei Istanbul.
După ce străbatem cu greu, din cauza aglomeraţiei, ultimii 40 km până la podul Bosfor, în sfârşit ajungem în partea europeană a Istanbulului, unde urmează să ne cazăm, la un hotel aflat în centrul istoric.
Suntem cazaţi la hotel Grand Asyian, frumos, elegant, aflat pe o străduţă cu multe magazine. Este aproape noapte, aşa că dăm slavă lui Dumnezeu că am ajuns sănătoşi aici şi, chiar dacă e prea târziu să mai facem o plimbare, suntem mulţumiţi că aici vom rămâne 3 nopţi.

Ziua a VIII-a, sâmbătă 11 iulie 2015
Pentru ziua de astăzi, avem un program încărcat, dar instructiv şi plin de semnificaţii. Până la obiectivele din program, toate situate în piaţa Sultanahmet, la numai 4 staţii de tramvai faţă de hotel. Majoritatea preferă să parcurgă drumul pe jos, dar sunt şi câţiva care doresc să meargă cu tramvaiul. Aşa că, ghidul nostru local, Burhan, supranumit Dorel va conduce grupul cu tramvaiul.
Noi plecăm pe jos de la staţia Aksaray, din dreptul Moscheii Lalely şi ne deplasăm pe artera principală, Lalely. Prima clădire importantă este Universitatea Lalely, mergând în continuare, la a doua staţie de tramvai, pe partea stângă, observăm intrarea în marele bazar al lui Beyazit, la a treia staţie de tramvai întâlnim Coloana lui Constantin.
Coloana lui Constantin (Coloana Încercuită sau Coloana Arsă, în limba turcă Çemberlitaş) este ridicată în Forumul lui Constantin, de Constantin cel Mare, chiar în timpul domniei lui, în anul 328 d.Hr., cu doi ani înaintea inaugurării Noii Rome. Este un monument de referinţă al Istanbulului, din patrimoniul antic şi are o vârstă de aproape 17 secole. Înălţimea coloanei era de 23,4 m, iar monumentul în ansamblu atingea circa 37 de metri, incluzând soclul şi statuia.
La origine, coloana era alcătuită dintr-o bază înaltă peste care se ridica fusul alcătuit din opt tamburi suprapuşi din porfir, fiecare prevăzut în partea inferioară cu un cerc cu frunze de laur. La vârf se termina cu un capitel şi un soclu peste care era aşezată o statuie a împăratului, reprezentat drept zeul Apollo-Helios. Împăratul ţinea o lance în mâna dreaptă şi o sferă în mâna stângă. Pe cap purta o coroană cu şapte raze ce sugerau pe cele ale soarelui. Statuia se asemăna cu reprezentarea aceluiaşi mare dinast de pe monedele emise până în anul 326 d.Hr. Coloana era aşezată pe un postament în trepte, realizat tot din porfir.
Pentru a simboliza uniunea religiilor, împăratul a dispus cuprinderea în fundaţia coloanei a unor diferite relicve greceşti, evreieşti şi creştine: fragmente din statui ale zeiţelor Atena şi Artemis din Efes, o bucată din toporul lui Noe, o alta din piatră din care Moise a făcut să curgă un izvor, o bucată din Adevărata Cruce, cuie ale Patimii şi douăsprezece coşuri folosite la Miracolul înmulţirii pâinilor.
Unele încercări superficiale, de natură arheologică au încercat să descopere în masa bazei coloanei urmele unora dintre relicvele amintite, nu au dat nici un rezultat, fapt datorat în mare parte şi a structurii ei monolitice.
Ne deplasăm, în continuare, spre Piaţa Sultanahmet. Pe partea stângă observăm silueta Basilicii Sfânta Sofia; noi o ocolim pe partea dreaptă şi mergem direct la poarta muzeului Topkapi, pentru a fi printre primii vizitatori şi a evita aglomeraţia.

Palatul Topkapi (Topkapı Sarayı) este fosta reşedinţă a sultanilor otomani timp de aproximativ de 400 de ani (1465-1856). Este o atracţie turistică majoră a oraşului, alături de Sfânta Sofia, fiind muzeul cel mai vizitat din Turcia. În anul 1985 a intrat în Patrimoniul mondial UNESCO.
Pe locul unde se înalţă astăzi palatul, aşa zisul Sarayburnu, o zonă cu vedere la Cornul de Aur, Marea Marmara şi Bosfor, se afla încă din vremurile bizantine acropola Constantinopolului. În anul 1453, când sultanul Mahomed al II-lea a cucerit Constantinopolul, acesta a constatat că Marele Palat al împăraţilor bizantini devenise o ruină aşa că s-a stabilit la Vechiul Palat (Eski Saray), pe locul actualei Universităţi din Istanbul. În anul 1459 a ordonat începerea construcţiei unui nou palat pe locul vechii acropole. Noul palat a fost finalizat în anul 1465, primind numele de Topkapi sau poarta cu tunuri, din cauza marii porţi cu cele două tunuri masive ale sale asemănătoare cu tunurile folosite la asediul Constantinopolului.
De-a lungul timpului, spre deosebire de palatele europene precum Schönbrunn din Austria sau Versailles din Franţa, Topkapi a suferit numeroase modificări sau extinderi făcute de diferiţi sultani, cele mai multe fiind făcute în timpul domniei lui Suleyman Magnificul (1520-1566). În anul 1574, un incendiu a afectat palatul, arhitectul Mimar Sinan fiind însărcinat cu renovarea sa de către sultanul Selim al II-lea. O altă deosebire faţă de palatele din Europa este că Topkapi nu era o clădire propriu zisă,ci un mini-oraş, unde locuiau la un moment dat aproximativ 4000 de persoane, printre care gardieni, slujnice, medici etc.
În anul 1856, sultanul Abdul-Medjid a hotărât mutarea reşedinţei imperiale la Palatul Dolmabahçe. După acest eveniment, Topkapi şi-a pierdut treptat importanţa politică, dar a rămas locul unde se afla trezoreria şi biblioteca imperială. După căderea Imperiului Otoman, în urma unui decret al lui Mustafa Kemal Atatürk,din 3 aprilie 1924, Topkapi a devenit muzeu al vechii epoci imperiale, intrând sub administraţia Ministerului Culturii şi Turismului. Complexul este bine păzit de către funcţionari ai ministerului şi membri ai armatei din Turcia. Este o operă inestimabilă de arhitectură, cuprinzând numeroase clădiri şi camere unde se găsesc exponate variate de la porţelanuri şi covoare până la armuri şi manuscrise islamice medievale.
Palatul Topkapi este un complex imens ce cuprinde mai multe clădiri împărţite în patru curţi:

Prima curte
Prima curte a palatului cuprinde zidurile exterioare ale complexului şi clădirile din ansamblul lor. Intrarea în curtea palatului, numită Poarta Imperială (Bâb-ı Hümâyûn), conducea spre aşa zisa Curte a Ienicerilor. Această curte este încărcată de numeroase fântâni şi este cunoscută pentru faptul că aici aveau loc de obicei execuţiile. În partea dreaptă a curţii se găseau grajdurile imperiale ce puteau găzdui până la 1000 de cai, iar în stânga curţii se află Hagia Irene (biserica Sf. Irina), fostă biserică bizantină devenită depozit de arme, dar netransformată vreodată în moschee; în prezent muzeu în cadrul palatului. Această biserică va fi locul de întrunire al sinodului din anul 2016.
Marea poartă cu cele două turnuri, numită Poarta Salutului (Bâb-üs Selâm) conduce către a doua curte. Aceasta este construită într-un stil medieval, fiind probabil opera unor arhitecţi de origine maghiară. Ea mai este numită şi Poarta Mijlocie (Orta Kapı).

A doua curte
A doua curte a palatului cuprinde sala divanului, bucătăriile, camerele grăjdarilor şi ale îngrijitorilor, Turnul Justiţiei şi Poarta Fericirii. Sala divanului sau conciliul imperial este locul unde erau dezbătute problemele şi treburile politice, unde se adunau miniştrii în prezenţa Marelui Vizir, unde erau primiţi ambasadorii şi unde aveau loc diferite ceremonii. În mod ascuns, la unele întâlniri participa şi sultanul, în spatele unei colivii de aur, pentru a cunoaşte direct ceea ce se discuta şi a şti ce decizie să ia.
În curtea a 2-a se află şi coloana pălmaşilor pe care se antrenau oştenii turci, lovindu-l în mod îndelung cu palmele unse cu ulei cald, astfel încât căpătau forţă în mâini, încât puteau omorî chiar un cal, în plus pielea de pe palme devenea atât de tare (bătătorită), încât se spune că nu putea fi tăiată cu sabia.

Clădirea divanului se află în partea stângă a curţii şi are două etaje.

În apropiere exista şi o grădină zoologică, la ceremonii fiind prezente animale exotice precum gazele, păuni, lei, tigri sau chiar elefanţi. A existat la un moment dat aici şi o închisoare a palatului pentru cei ce cădeau în dizgraţia casei imperiale. În partea dreaptă a curţii existau 10 bucătării unde lucrau aproximativ 100 de bucătari. În prezent aceste clădiri găzduiesc numeroase expoziţii ale unor obiecte din sticlă şi argint.
Turnul Justiţiei (Adalet Kulesi), aflat undeva între sala divanului şi harem, este cea mai înaltă structură a palatului, fiind unul dintre cele mai reprezentative repere vizibile, mai ales după Bosfor. El simbolizează vigilenţa veşnică a sultanului împotriva nedreptăţii. Există de asemenea şi trezoreria imperială şi camera armelor unde sunt expuse arme şi armuri din perioada otomană, dar şi mai vechi din perioadele dinastiilor omeiade, abbaside, mameluce şi safavide. Pentru noi, românii, cel mai de preţ exponat din această sală este sabia lui Ştefan cel Mare; ghidul ne spune că nu este sigur că această sabie a aparţinut lui Stefan cel Mare, sigur este că a aparţinut unuia dintre domnitorii români cu numele de Ştefan.

Poarta Fericirii (Bâbüssaâde) face legătura între a doua curte şi a treia curte. În timpul ocaziilor speciale, precum ceremoniile religioase sau aducerea omagiului, sultanul se aşeza pe tronul său amenajat în faţa porţii, în timp ce dregătorii săi stăteau în picioare. Tot aici erau organizate funeraliile sultanului în prezenţa prinţului moştenitor.

A treia curte
A treia curte cuprinde clădirile aflate dincolo de Poarta Fericirii, fiind destinate în mare parte sultanului. Camera de Audienţă era locul unde sultanul primea vizita ambasadorilor şi primea deciziile luate de divan pentru a le aproba sau nu. Tot aici erau primiţi de cele mai multe ori şi oamenii simpli pentru a-şi arăta necazurile în faţa conducătorului lor, în cazul în care aceştia erau creştini, cauza nu li se rezolva, chiar dacă dreptatea era de partea lor. Sultanul avea la brâu un pumnal cu otravă şi cu antidotul potrivit, folosit în cazul în care cineva ar fi dorit să îl asasineze prin sugrumare. Pumnalul avea şi un dispozitiv care agăţa spatele, în cazul în care plecăciunea celui primit nu era pe placul sultanului; otrava acţiona lent şi după un timp persoana respectivă murea. În camera de audienţă era o chiuvetă a cărui şiroit producea un zgomot de camuflaj (sistem de bruiaj), aşa încât discuţie din interior să nu poată fi auzită din afară.
Clădirea tezaurului imperial cuprinde patru camere în care sunt prezentate numeroase articole vestimentare (aprox.2.500) ce au aparţinut sultanilor, bijuterii dar şi cadouri primite de la ambasadorii europeni. Există aici un diamant de 86 karate, care are o istorie intrată în legendă.
O altă clădire importantă este celebrul Harem. Aceasta era zona interzisă bărbaţilor unde locuiau concubinele sultanului, numărul lor variind de-a lungul perioadelor între 300-800 de femei. Acestea erau fie sclave făcute cadou sultanului fie pradă de război, fie erau luate din alte ţări (Ukraina, Rusia, zona arabă, principatele Române). Odată intrate în palat, erau educate de către îngrijitoarele haremului (conduse de mama sultanului) şi de către eunuci, singurii bărbaţi în afară de sultan ce aveau acces în harem deoarece erau castraţi, aceştia ocupându-se cu paza slujnicelor. Aici se aflau dormitoarele femeilor, ale eunucilor şi ale îngrijitoarelor, iar în apropiere de harem se afla camera sultanului.
O clădire extrem de importantă era Încăperea Privată sau Încăperea Relicvelor Sacre. Aici se află cele mai sfinte relicve ale Lumii musulmane. Spre deosebire de creştinism, în islam nu există cultul moaştelor, deci sunt doar atracţii turistice dar cu o semnificaţie aparte. În această clădire Coranul este recitat permanent de către un cleric musulman. Printre cele mai importante relicve se numără: mâna dreaptă a profetului Yahya, toiagul profetului Moise, sabia profetului David şi diferite alte relicve asociate profetului Mohamed precum sabia sa, arcul şi tolba cu săgeţi, turbanul, mantia sa, sandalele sale, fire din barba sa, o amprentă a tălpii sale etc. De asemenea există şi alte exponate precum carcasa de aur a meteoritului (pietrei negre) de la Mecca, vechile chei şi jgheaburi de la Kaaba sau săbiile companionilor profetului Mohamed. În centru acestei săli se află o machetă din marmură a Moscheii domul Stâncii din Ierusalim. De asemenea sunt expuse şi relicve creştine: mâna, fruntea şi o parte din craniul Sf. Ioan Botezătorul.

Alte clădiri importante aflate în această curte sunt: Biblioteca sultanului Ahmad, ce conţine cca. 1000 de manuscrise, Moscheea Ağas, Galeria portretelor şi miniaturilor unde sunt expuse numeroase manuscrise preţioase precum cel mai vechi Coran din lume sau cea mai veche hartă completă a Europei, Orientului Mijlociu şi Africii de Nord şi Curtea Favoritelor sau alte clădiri asociate cu haremul precum Drumul de aur, băile imperiale, camera sultanei-mamă etc.

A patra curte
A patra curte a palatului conţine clădirile din spatele palatului, cu vedere la Bosfor.

Aici se află Camera de Circumcizie folosită pentru respectivul ritual islamic; o cameră privată a medicilor unde făceau parfumuri şi medicamente pentru harem,

Moscheea Sofa şi diferite pavilioane micuţe sau chioşcuri elegante, destinate familiei imperiale. Printre acestea se numără Chioşcul Revan, Chioşcul Iftar şi Pavilionul Bagdad.

De pe platforma de lângă Pavilionul Bagdad, admirăm priveliştea golfului Cornul de Aur (cu o lungime de 6 km), care desparte Europa vechie de Europa nouă.
Apoi, ne deplasăm spre partea dreaptă, spre a admira întreaga panoramă a Mării Marmara spre strâmtoarea şi podul Bosfor.

Ieşim din muzeul Topkapi în Piata Tracică, adevăratul kilometru zero al Lumii Antice, în care se află Catedrala Sf. Sofia, Hipodromul, Basilica Cisterne, iar vis a vis Moscheea Albastră.
Ne îndreptăm spre poarta de intrare a catedralei Sf. Sofia, unde primim căşti pentru a asculta în condiţii optime explicaţiile ghidului nostru, în spaţiile imense pe care le vom străbate.

Catedrala Sfânta Sofia din Istanbul („Haghia Sophia” sau „Sfânta Înţelepciune”)
Biserica Sfânta Sofia este o fostă biserică creştină şi o fostă moschee musulmană, în prezent fiind muzeu. Biserica Sfânta Sofia este recunoscută mondial drept una dintre cele mai mari şi impresionante clădiri din lume.
Din păcate, nimic nu a mai rămas din prima biserică ridicată pe acest loc, în secolul al IV-lea, de către Împăratul Constantin, primul împărat creştin şi întemeietorul oraşului care îi poarta numele – Constantinopol,supranumit de acesta „Noua Romă”.
La scurt timp după dărâmarea primei biserici, o a doua a fost ridicată de către fiul său, Constantiu şi de către împăratul Teodosie cel Mare. Această biserică nu a avut nici ea o istorie prea lungă, fiind arsă într-un incendiu din timpul revoltelor răscoalei Nika, în anul 532. Din aceasta biserică se mai păstrează doar unele fragmente, expuse astăzi în muzeul catedralei.
Catedrala Sfânta Sofia a fost construită măreţ, în forma ei actuală, între anii 532 şi 537, sub purtarea de grija a împăratului Iustinian I. Când biserica a fost terminată, cupola şi tavanul său au fost în întregime poleite cu aur, a cărui strălucire se reflecta în fiecare suprafaţă lustruită. Tonalităţile coloanelor de marmură erau atât de delicate, încât l-au făcut pe un istoric al timpurilor, Procopius, să le asemene cu o pajişte înflorită.
După terminarea bisericii, se spune ca împăratul Justinian ar fi exclamat: „Solomone,
te-am întrecut!”.
Arhitecţii impresionantei biserici sunt Isidor de Milet şi Anthemiu de Tralles.
Basilica Sfânta Sofia este, în acelaşi timp, culmea dezvoltării arhitecturii antice târzii, şi prima capodoperă a noului stil bizantin. Influenţele întâlnite în compoziţia acesteia, atât cele liturgice cât şi cele arhitecturale, au ajuns, în scurt timp, să fie larg răspândite în lumea creştină răsăriteană, romano-catolică, dar şi musulmană.
Pentru mai bine de 900 de ani, Biserica Sfânta Sofia a fost folosită drept scaun episcopal de către Patriarhul Ortodox de Constantinopol. Totodată, biserica a găzduit si cele mai mari sinoade bisericeşti şi ceremonii imperiale. Structura acesteia a fost grav avariata de o serie de cutremure de pământ. Domul original al acesteia s-a surpat în urma unui cutremur în anul 558, următorul dom picând şi el în anul 563, alte surpări au mai avut loc în anii 989 şi 1346. După aceea, domul a fost reconstruit din tuf vulcanic.
In anul 1204, Biserica Sfânta Sofia a fost jefuită şi dezbrăcată complet de podoabele sale de către cruciaţi. Acest eveniment, care a lipsit biserica de relicve foarte preţioase, a tensionat şi mai mult relaţiile dintre Bisericile de Răsărit şi de Apus. Multe dintre bogăţiile furate din Biserica Sfânta Sofia de către cruciaţi pot fi văzute astăzi în interiorul Basilicii San Marco din Veneţia. După plecarea latinilor, prima Liturghie s-a ţinut aici utilizând sfinte vase de împrumut.

Se spune ca slujbele ţinute în Sfânta Sofia erau atât de grandioase, încât participarea la una din aceste slujbe a determinat delegaţia cneazului Vladimir I să opteze pentru creştinarea ruşilor de către Patriarhia de Constantinopol.
De asemenea, marcate cu cercuri din marmură colorate, se pot vedea locurile unde stăteau la procesiunile de încoronare Patriarhul şi ceilalţi conducători în momentul încoronării împăraţilor bizantini.
Interiorul este, în mare măsură, la fel cum era când a slujit drept biserică ultima oară, adică în seara zilei de 28 mai 1453, când împăratul Constantin al XI-lea a primit Sfânta Împărtăşanie pentru ultima oară. Intuia că în câteva ore, miile de turci conduşi de Mehmet al II-lea vor escalada zidurile oraşului pentru a-l cuceri.
In pofida tuturor greutăţilor prin care a trecut clădirea, Biserica Sfânta Sofia a funcţionat pe post de biserica până în ziua de marţi, 29 mai 1453, când sultanul Mohammed al II-lea (Cuceritorul) a intrat triumfator în oraşul Constantinopol. Sultanul a rămas uimit de frumuseţea Bisericii, hotărând transformarea bisericii în moschee imperială. Cuceritorul a tratat cu respect Sfânta Sofia – se spune că înainte de a intra pentru prima dată în biserică, Mohammed şi-a turnat o mână de ţărână pe cap, în semn de umilinţă. Înăuntru, a contemplat măreţia bisericii şi, văzând cum un soldat spărgea pardoseala de marmură, l-a lovit cu sabia.
Când turcii au invadat Biserica Sf. Sofia, au tăiat cu sabia tot ce-au întâlnit în cale, Săbiile turceşti erau astfel confecţionate, încât în momentul în care loveau, provocau hemoragii puternice. Aşa că, la mulţimea care era strânsă în interiorul bisericii se spune că sângele ajunsese la înălţimea unui lat de om. Când Mohammed al II-lea a intrat în biserică călare, calul său a ocolit un cadavru şi a alunecat, răsturnându-l pe călăreţ. Cu mâinile pline de sânge, Mohammed s-a sprijinit cu mâna de o coloană. Palma însângerată a rămas imprimată pe placa din zid, nemaiputând fi ştearsă în nici un chip. Placa a fost mutată mai sus (la parter, pe coloană, se vede locul de unde a fost luată şi placa care a înlocuit-o).
Ceilalţi creştini care au supravieţuit au reuşit să fugă, făcându-se o minune dumnezeiască: uşile de lemn au intrat în pardoseală şi nu au mai putut fi închise.
Biserica Sfânta Sofia a fost folosită pe post de moschee imperială a oraşului Istanbul timp de aproape 500 de ani. Arhitectura ei a fost folosită drept model pentru ulterioarele importante moschei din Istanbul.
După oarecare vreme, toate imaginile reprezentate în mozaicurile bisericii au fost acoperite cu tencuială, ca urmare a unui ordin islamic de interzicerea a reprezentărilor artistice ale persoanelor.
O serie de restaurări masive au fost conduse de către Mimar Sinan, în timpul domniei sultanului Selim al II-lea, şi anume o Lojă Imperială şi un nou minaret.
Mimar Sinan a construit şi mausoleul lui Selim al II-lea, situat in sud-estul moscheii, in anul 1577, iar mai apoi, în anul 1600, mausoleele sultanilor Murad al III-lea si Mohammed al III-lea, care se afla in apropierea primului menţionat.
Mahmud I a ordonat şi el restaurarea moscheii în anul 1739, tot acum adăugându-se acesteia şi o fântână pentru spălările ritualice, o şcoală koranică, o bucătărie şi o librărie. Din acest moment, moscheea ajunge să fie văzută drept un important centru social.
Cea mai importanta restaurare a Bazilicii Sfânta Sofia a avut loc intre anii 1847 şi 1849, când sultanul Abdulmecid al II-lea a apelat la ajutorul arhitecţilor suedezi fraţii Fossati. Aceştia au consolidat domul şi bolţile, au îndreptat coloanele, restaurând şi decoraţiunile interioare şi exterioare.
Descoperirea minunatelor mozaicuri ale Bisericii Sfânta Sofia a fost făcută de către fraţii Fossati, care au scos la lumina o parte dintre acestea, curăţându-le şi descriindu-le în caietul lor de lucrări. Fraţii Fossati au adăugat şi cercurile caligrafice, care se mai pot observa şi astăzi atârnând în clădire – ele au înlocuit altele mai vechi.
In anul 1934, sub preşedintele turc Kemal Atatürk, Biserica Sfânta Sofia a fost secularizată şi transformată în muzeu – Muzeul Sfânta Sofia sau „Muzeul Ayasofya”. Covoraşele liturgice folosite pentru rugăciune au fost îndepărtate, scoţând la lumină minunata marmură a podelei.
Cu toate acestea, mozaicurile nu au fost băgate prea mult în seamă, clădirea rămânând, încă o bună bucată de vreme, nu foarte îngrijită. Unele dintre cercurile caligrafice au fost mutate în alte moschei, dintre acestea rămânând în Biserica Sfânta Sofia doar opt la număr.
În anul 1993, o comisie UNESCO ajunsă în Turcia a rămas profund întristată văzând proasta stare a acestei minunate bijuterii mondiale: tencuiala se desprindea de pe pereţi, marmura era murdară, ferestrele erau pe alocuri sparte, tablourile şi mozaicurile afectate, iar acoperişul foarte prost izolat împotriva apei.
Curăţarea bisericii, a acoperişului şi întreaga lucrare de restaurare a clădirii are loc şi astăzi; în partea stângă încă se află o schelă uriaşă.
Uriaşele porţi metalice de intrare în biserică purtau pe ele cruci; musulmanii au smuls din nituri partea orizontală, lucru uşor de observat.
Biserica Sfânta Sofia are un plan clasic de basilică. Planul de bază al bisericii are o lăţime de 70 m şi o lungime de 75 m. Această suprafaţă este acoperită de un dom cu diametrul de 31 m; acest dom este doar cu foarte puţin mai mic decât cel al Panteonului din Roma. Cupola centrală este o adevărată minune arhitectonică, atât prin diametru, cât şi prin înălţimea de 54 m, datorită căreia pare suspendată în văzduh. Uriaşul dom este luminat de cele 40 ferestre aflate la baza lui.
Uriaşul dom este susţinut de patru secţiuni triunghiulare de piatră, care rezolvă problema sprijinirii bazei sale rotunde pe o forma pătrată. Fiecare dintre aceste triunghiuri de sprijin ale domului sunt împodobite cu câte un serafim. Greutatea domului se transmite prin mijlocirea acestor triunghiuri celor patru coloane uriaşe situate în colţurile absidelor. Datorită acestei tehnici arhitecturale, domul pare ca pluteşte deasupra a patru arce uriaşe. Deschizăturile arcuite sunt extinse în semi-domuri, la vest şi la est, fiecare având câte 12 ferestre largi aşezate pe câte două rânduri.
Cercurile înfăţişând caligrafii islamice (numele Allah şi Muhammad; nume de califi şi rude ale acestora), care atârnă de jur-împrejurul măreţului dom fac un contrast ciudat, în raport cu fundalul de mozaicuri creştine scoase la lumină.
Musulmanii nu vor sa scoată la lumină mozaicurile din navă şi din încăperile centrale pentru a nu predomina faţă de elementele lor islamice. Clădirea, fiind folosită pe post de moschee timp de 500 de ani, are încă multe orgolii, împiedicând astfel scoaterea la lumină a unor valori mondiale.
In perioada în care Biserica Sfânta Sofia era folosită ca locaş de cult, atât de către creştini, iar mai apoi de către musulmani, punctul ei central îl constituia absida estică, creştinii având altarul mereu îndreptat spre est, iar musulmanii îndreptat spre oraşul Mecca (faţă de Istanbul, oraşul Mecca este situat spre est, deci ambele altare au fost situate in acelaşi loc). Cele mai frumoase panorame ale uriaşei clădiri se întind din acest loc care adună în el multe beneficii.
La nivelul inferior al bisericii, cele mai multe dintre reprezentările artistice datează din perioada islamică. In absida centrala se păstrează încă un frumos „mihrab” de marmură, care indică direcţia spre Mecca. Scările ce urca puţin mai sus, care pornesc din dreapta mihrab-ului, duc spre un amvon din care se predica la unele slujbe. In stânga mihrab-ului se afla Loja Imperială.
Privind in sus, din acest loc, se poate vedea un minunat mozaic ce o înfăţişează pe Maica Domnului cu Pruncul. În partea dreapta se vede încă, parţial, Arhanghelul Gavriil. Arhanghelul Mihail, care trebuia să se vadă în partea stângă, este aproape în întregime pierdut.

Urcăm imensele scări din biserică, continuate printr-un culoar sub formă de pantă, spre primul nivel al bazilicii. Panta era necesară pentru a transporta în jilţ pe împăratul, care asista la slujbă din balconul de la primul nivel.

Ajungem la primul nivel, unde vom putea admira Uşa de marmură (supranumită uşa raiului şi uşa iadului), care despărţea spaţiul sinodal de biserică. Intrând prin uşa de marmură întâlnim mozaicurile bizantine, de o frumuseţe impresionantă. Mozaicurile au fost scoase la lumina treptat, până acum văzând lumina doar acestea, din galeriile de la primul nivel. Acest lucru se datorează repulsiei islamice faţă de creştinism.

Galeria Sudică, unde se afla mozaicurile mari, era folosite pentru sinoadele bisericeşti. În vremea în care Biserica Sfânta Sofia era folosită pe post de moschee, în aceste galerii stăteau femeile în vremea slujbelor, acestea neavând voie să stea laolaltă cu bărbaţii. Galeria estică este în restaurare. În mijloc, se observă balconul din care asista la slujbe împăratul bizantin.
Cel mai cunoscut mozaic din Biserica Sfânta Sofia este scena numită „Deises” – Rugăciune – acesta fiind primul dintre cele aflate în Galeria Sudică, în care se ajunge trecând prin Uşa de Marmură. Scena ni-L înfăţişează pe Hristos Pantocrator, flancat de Fecioara Maria şi de Sfântul Ioan Botezătorul.
In capătul Galeriei Sudice se află două mozaicuri bizantine lucrate cu aur. In partea stângă sunt înfăţişaţi împăratul Constantin al IX-lea Monomahul şi împărăteasa Zoe, între care stă aşezat Hristos, iar în partea dreaptă sunt înfăţişaţi împăratul Ioan al II-lea Comnenul şi împărăteasa Irina, în mijlocul cărora stă aşezată Maica Domnului cu Pruncul.
De la primul nivel, se poate admira toată splendoarea parterului şi detaliile ornamentaţiilor pereţilor.

Uşa de ieşire din Biserica Sfânta Sofia, una modernă astăzi, este numită „Vestibulul Războinicilor” – numele ii vine de la faptul că în timpul în care împăratul era la slujbe, aici stăteau gărzile sale imperiale.
În registrul superior, în spatele vizitatorului ce se îndreaptă spre ieşire, se înfăţişează în toată splendoarea lui un minunat mozaic cu Maica Domnului şi împăraţii Constantin şi Iustinian. Împăratul Constantin cel Mare îi închină Maicii Domnului macheta oraşului pe care l-a înfiinţat aici – Constantinopol, iar împăratul Iustinian îi închină acesteia Biserica Sfânta Sofia, pe care acesta a reconstruit-o din temelie. Acest mozaic datează probabil din secolul al X-lea.

Bazilica Cisterne (Palatul Scufundat sau Cisterna Scufundată) este cea mai mare dintre cele câteva sute de cisterne antice care se află sub oraşul Istanbul. Cisterna este situată la 150 metri sud-vest de Bazilica Sfânta Sofia şi a fost construită în secolul VI, în timpul domniei împăratului bizantin Iustinian I.
La început, Bizanţul era alimentat cu apă provenită din Tracia, prin intermediul unui sistem de apeducte asemănător Apeductului din Valens, construit în 375, care poate fi văzut între regiunile Fatih şi Suleymaniye. Atunci când această apă a devenit nepotabilă, din cauza hoardelor barbare (inclusiv a avarilor, hunilor şi bulgarilor), care au ameninţat Bizanţul şi care chiar au venit aproape de zidurile oraşului, a fost construit un număr mare de cisterne de diferite dimensiuni, în care se putea colecta apa de ploaie. Cele mai multe dintre cisternele bizantine nu au mai fost utilizate apoi nici de otomani, care preferau apa curgătoare.
Cea mai mare şi mai frumoasă ca arhitectură este Basilica Cisterne. Aceasta este înconjurată de un zid cu o grosime de 4 m, făcut din cărămizi acoperite cu mortar rezistent la apă. Acest rezervor subteran imens, care acoperă o suprafaţă de 9800 m2, are o lungime de 140 m şi o lăţime de 70 m. Bolţile, făcute din cărămidă, sunt susţinute de 336 de coloane din marmură cu o înălţime de 9 m şi o dispunere pe 12 rânduri. Fiecare rând constă din 28 de coloane aşezate la o distanţă de 4,90 m. Majoritatea coloanelor se termina prin capiteluri în stil corintic, câteva dintre ele având capiteluri în stil doric. La capătul îndepărtat al rezervorului (în colţul de nord-vest) două sculpturi reprezentând-o pe Meduza, provenite din templele antice romane, sunt folosite ca baze pentru coloane. Meduza, o muritoare al cărei păr a fost preschimbat în şerpi de către zeiţa Athena, care era geloasă pe iubirea acesteia cu Perseu, deţinea puterea de a transforma în stană de piatră pe oricine, la cea mai mică privire. Meduza era una dintre cele trei surori Gorgone. Pentru a nu se crede că aceste sculpturi sunt venerate într-o construcţie creştină, ele au fost integrate la baza coloanelor respective, una culcată pe o partea, cealaltă cu capul în jos.

Moscheea Albastră din Istanbul sau Moscheea Imperială a sultanului Ahmed este cea mai mare moschee din Istanbul şi moscheea naţională a Turciei, fiind unul dintre simbolurile acestei ţări.
Moscheea Albastră din Istanbul a fost construită între anii 1609 şi 1616, în timpul domniei sultanului Ahmed I, de către arhitectul Mehmet Ağa, format la şcoala arhitectului Mimar Sinan, cel mai renumit arhitect al Turciei.
Ahmed I a decis construirea clădirii din dorinţa de a ridica în Istanbul o moschee care să îi poarte numele, dar şi care să concureze sau chiar să depăşească în măreţie cea mai importantă moschee din oraş la acea vreme, Hagia Sophia. Se pare că dorinţa de reuşită a sultanului era atât de mare încât a şi ordonat execuţia unui arhitect, care l-a dezamăgit, înainte de a îi acorda lui Mehmet Ağa responsabilitatea proiectului.
Lucrările au început în luna august 1606, fiind inaugurate de însuşi Ahmed I. Detaliile construcţiilor sunt meticulos descrise într-o serie de opt volume care se află acum în biblioteca Palatului Topkapi. Ceremoniile de deschidere au fost ţinute în anul 1617, sultanul reuşind în acest ultim an al vieţii sale să participe la acestea, rugându-se în loja imperială din cadrul moscheii. Finalizarea lucrărilor a avut însă loc mai târziu, în timpul aceluiaşi an, actele finale fiind semnate de succesorul lui Ahmed, Mustafa I.
Minaretele (turnurile de lângă moschee) sunt în număr de şase, când de fapt ele ar fi trebuit să fie patru. Se spune că sultanul i-a spus arhitectului că el vrea ca minaretele să fie din aur. Din cauza unei confuzii, arhitectul a înţeles în loc de cuvântul aur (altın) să fie în număr de şase (altı). Acest lucru a stârnit controverse deoarece nu mai existaseră până atunci o moschee otomană cu şase minarete. Învăţaţii musulmani s-au arătat nemulţumiţi, deoarece numai Moscheea Sfântă din Mecca avea tot şase minarete, crezând despre sultan că a încercat să pună pe picior de egalitate cele două locaşuri, cea ce nu era posibil. Pentru rezolva aceste probleme Ahmed I a ordonat construirea celui de-al şaptelea minaret la Mecca. După acest eveniment s-au mai construit şi alte moschei cu şase minarete, în toată Turcia existând acum patru. Minaretele Moscheii Albastre au o înălţime de 64 m.
În centrul curţii interioare se află o fântână hexagonală, relativ mică faţă de dimensiunile curţii. Poarta mare a curţii, diferită din punct de vedere arhitectural de restul arcadelor, cuprinde un semi-dom cu structură de stalactită şi un dom de dimensiuni mici.
În cadrul intrării din partea de vest a curţii se află un lanţ masiv de fier, aşezat astfel încât sultanul, singura persoană care avea dreptul de a intra în curtea moscheii pe cal, să fie nevoit să îşi plece capul de fiecare dată când avea să între în moschee. Gestul avea un rol simbolic, de smerenie a conducătorului în faţa divinităţii.

Piaţa Hipodromului ( Piaţa Sultanahmet)
Piaţa reprezintă inima şi centrul turistic al oraşului Istanbul şi ocupa locul fostului Hipodrom din Constantinopol,capitala Imperiului Bizantin, construcţie sportivă romană, unde erau celebraţi împăraţii, aveau loc festivităţi, lupte de gladiatori, întreceri sportive, reprezentaţii de circ. În timp, s-a transformat într-un loc de adunări populare,de dispute politice, centru civic.
Constantin cel Mare a făcut din Constantinopol a doua Romă, oraşul fiind construit tot pe şapte coline ca şi Cetatea eternă. Tot el a mărit şi înfrumuseţat Hipodromul construit de Septimius Severus (193-211 d.Hr.), dorind să rivalizeze cu Circus Maximus din Roma.
Hipodromul lui Constantin cel Mare avea o lungime de 450 m, lăţimea exterioară de
118 m şi lăţimea interioară de 80 m. La marginea nordică se învecina cu Catedrala Sfânta Sofia, iar la extremitatea sudică se termina intr-un arc de cerc numit Sphedone. Tribunele şi arena în zona Sphedonei se sprijineau pe arcuri şi coloane subterane. Cel mai mare gol de sub Hipodrom se va transforma ulterior în ceea ce este astăzi Bazilica Cisterna. În partea cea mai lungă, adică cea dinspre Marea Marmara, Hipodromul se alipea de Marele Palat prin tribuna imperiala (Kathisma), având forma de potcoava alungită cu arena împărţită în două de Spina, un soclu central pe care se găseau plasate ca ornament coloane, obeliscuri, sculpturi. Dintre toate se pot admira astăzi Obeliscul egiptean adus din Egipt de Theodosius I, Coloana zidită, restaurată la porunca împăratului Constantin al VII-lea Porphirogenetul (913-959), o parte din Coloana şerpuită, adusă în Istanbul de la templul lui Apollon aflat în cetatea Delfi din Grecia, de către Constantin cel Mare. În jurul arenei se afla Euripe,un canal plin cu apă, din care se alimenta Phiala,vasul în care se răcoreau atleţii şi luptătorii. Conturul canalului şi al tribunelor era decorat cu statui. Deasupra lojei imperiale, se găseau patru cai de bronz aurit cu quadriga şi conducătorul ei, aduşi din insula Chios de către Theodosius al II lea. Caii au decorat apoi faţada Bazilicii San Marco din Veneţia si acum sunt în Muzeul acesteia, luati ca pradă de război de către Cruciaţi în anul 1204.
Pe Spina, în partea dinspre Sfânta Sophia şi vis a vis de Moscheea Albastră se află Fântâna Germană sau a Kaiserului Wilhem al II.

După o zi încărcată de valori inestimabile ale civilizaţiilor care au traversat aceste locuri, îmbălsămaţi de spiritualitate, ne întoarcem spre hotel. Ne oprim puţin la Marele Bazar, dar fiind zi de sâmbătă, aglomeraţia este prea mare. Aşa că ne continuăm drumul spre hotel şi ne relaxăm cu câteva delicii turceşti: kebap, un pahar de ayran şi, mai pe seară cu o bere Efes.

Ziua a IX-a, duminică 12 iulie 2015
Conform programului, astăzi e ziua în care vom vedea cele mai multe obiective ortodoxe. Aşteptăm cu nerăbdare participarea la Sfânta Liturghie, dar până atunci, avem timp să mai vizităm un important obiectiv, Biserica Izvorul Tămăduirii.
Cu autocarul, mergem pe şoseaua de pe ţărmul mării, unde se observă resturile vechiului zid al cetăţii. La un moment dat, pe partea dreaptă apar nişte ziduri mai înalte şi mai puternice, ale unei fortăreţe, despre care aflăm că este Yedicule Închisoarea celor şapte turnuri).
Yedicule este o veche fortăreaţă din Istanbul, folosită de otomani drept închisoare.
În turnul cel mare al acestei închisori otomane, numit „Groapa Sângelui” sau „Turnul Ambasadorilor”, au fost întemniţaţi, munciţi şi batjocoriţi Sfinţii Martiri Brâncoveni, evlaviosul domnitor Constantin, împreună cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, alături de Ianache, sfetnicul ( şi ginerele) său.
Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost domn al Tarii Romaneşti vreme de 26 de ani. Pentru dreapta lui credinţă, cât şi pentru dragostea lui statornica faţă de neam şi limbă, el a fost mult urât de otomanii cei păgâni. Astfel, în data de 15 august 1714, ziua când domnitorul împlinea 60 de ani, turcii l-au încununat, pentru veşnicie, cu cununa cea neveştejită a muceniciei.

Ajungem la mănăstirea Izvorul Tămăduirii destul de devreme şi ne bucurăm că este linişte şi deocamdată suntem singurii vizitatori.
Intrăm printr-o poartă aflată într-un zid înalt ca al unei cetăţi şi ne pomenim într-o curte din alt „tărâm”, având bună rânduială şi frumos gospodărită, la fel ca în mănăstirile din Grecia. În curte se află pietre funerare mutate aici dintr-un cimitir creştin profanat de păgâni.

Mănăstirea Izvorul Tămăduirii, din Constantinopol, cunoscută sub denumirea de „Mănăstirea Izvorului Maicii Domnului”, este una dintre vechile biserici ortodoxe din cetatea împăratului Constantin cel Mare. Biserica se află în cartierul Zeitinburnu, în apropiere de Balikli, la numai câteva sute de metri în afara zidurilor vechi ale oraşului. Poarta numită Silivri se află la o distanţă de 500 m de biserică. Ansamblul monahal actual, înconjurat de un zid înalt, se află aşezat între cimitirul ortodox şi cel armean.
Potrivit unei vechi legende, biserica a fost construita de împăratul Leon I Tracul (457-474), datorită unei minuni de care a avut parte acesta, pe când era încă soldat. Se spune ca, în ziua de 4 aprilie 450, mai înainte de a intra în cetate, Leon Marcelus a întâlnit un om orb care l-a rugat să-i dea apă de băut şi să-l îndrume spre cetate. Atunci, un glas de femeie i-a poruncit să caute în apropiere, unde se află un izvor şi să ude ochii orbului cu apă curată. Făcând astfel, orbul a deschis ochii şi a început să-L slăvească pe Dumnezeu. Apoi, acelaşi glas i-ar fi zis lui Leon că va moşteni tronul împărătesc. Îndată după ce a fost uns împărat, Leon a construit o biserică măreaţă, închinată Maicii Domnului, pe locul acelui izvor cu apă tămăduitoare.
Potrivit istoricilor, biserica originară a fost reconstruită de către împăratul Iustinian, spre sfârşitul domniei sale (559-560), fiind vindecat de o boală grea, de apa tămăduitoare. Izvorul cu apă sfinţită şi tămăduitoare se afla în afara zidurilor construite de împăratului Teodosie al II-lea. În timpul unei partide de vânătoare, împăratul Iustinian ar fi văzut mai multe femei adunate în jurul unei vechi capele. Aflând că lumea venea în acest loc pentru a se ruga şi a lua apă sfinţita, spre a se vindeca de boli, împăratul a poruncit ca în acel loc să fie construită o mare biserică din piatră. S-au folosit materialele rămase de la construirea Bisericii Sfânta Sofia.
După invazia latinilor, în anul 1204, această biserică a fost ocupată de clerul latin şi, potrivit surselor bizantine, apa sfinţită nu a mai săvârşit minunile cu care erau obişnuiţi deja cei credincioşi.
Mănăstirea Izvorul Tămăduirii este condusă astăzi de un episcop. Este unul dintre cele mai populare locuri de închinare din zonă. Mai ales în ziua de Vineri, în Săptămâna Luminată, când este prăznuit Izvorul Tămăduirii şi în ziua de 14 septembrie, mănăstirea este vizitată de un număr însemnat de pelerini.
Coborâm în Paraclisul Izvorului, o serie de 25 de trepte din piatră până la izvorul cel tămăduitor. Este o capelă frumoasă în care predomină albul, în dreapta scărilor se află izvorul, în care înoată peşti. Se spune că niciodată nu s-ar fi scos vreun peşte mort; numărul peştilor este permanent acelaşi. Tradiţia pomeneşte şi de o minune privind originea acestor peşti:
într-o zi din postul Paştelui, când era dezlegare la peşte, stareţul acelei mânăstiri a spus că va învia peştele din farfuria lui, atunci când năvălitorii vor intra în cetate. Peştele a înviat şi a fost introdus în apa ce provenea din izvorul acesta.
Izvorul vine de undeva de sub biserică şi merge printr-un tunel spre Biserica Vlaherne (unde este aceeaşi apă). În Paraclis este o veche icoană a Izvorului Tămăduirii, la care figura Maicii Domnului nu se lasă restaurată; vopseaua aplicată curge.
Împreună cu Părinţii noştri rostim câteva rugăciuni. Luăm câte o sticlă cu apă din Izvorul cu efecte binefăcătoare, apoi urcăm din nou în curte.

Întrăm apoi să ne închinăm şi în biserica cea mare, foarte frumoasă şi având multe icoane vechi, de mare valoare.

Biserica Românească Sfanta Paraschevi
Biserica Sfânta Muceniţă Paraschevi – este aşezată în partea europeană a oraşului Istanbul, pe malul răsăritean al golfului Cornul de Aur, în cartierul Haskoy, foarte aproape de piciorul podului Galata. Biserica este îngrijită şi slujită de către părintele Sergiu Vlad, un român ce mângâie comunitatea de români ce se adună aici.
Hramul bisericuţei este Sfânta Muceniţă Paraschevi, prăznuită în data de 26 iulie. Aceasta sfântă este cunoscută şi cinstita drept tămăduitoare de boli de ochi. Biserica mai poartă însă şi hramul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, Constantin Brâncoveanu şi fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, împreună cu Sfetnicul Ianache.
Biserica a fost reconstruită din temelie în anul 1692, cu ajutorul donaţiei făcute de vrednicul domnitor Sfântul Constantin Brâncoveanu, pe locul în care se aflase vechea biserică bizantină a cartierului Prikidion.
Patriarhia Ecumenică de Constantinopol mărturiseşte o restaurare a bisericuţei între anii 1724 şi 1752, cu ajutorul daniilor rămase de la Sfântul Constantin Brâncoveanu şi de la mai mulţi fanarioţi înstăriţi. Din vechea biserică, anterioară ctitoriei brâncoveneşti, s-au păstrat cele patru Icoane Împărăteşti aflate pe catapeteasma sfântului locaş: Mântuitorul Pantocrator, Maica Domnului cu Domnul Iisus Hristos Prunc, Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfânta Muceniţă Paraschevi, ocrotitoarea bisericii. Aceste icoane, veche moştenire bizantină, au fost menţionate mai târziu, în secolul al XVI-lea ca făcătoare de minuni.
În partea dreaptă a naosului bisericii se află o raclă din marmură ce păstrează Moaştele Sfintei Noi Muceniţe Arghira (Argentin), ocrotitoarea croitoreselor şi a femeilor nedreptăţite, martirizată la 30 aprilie 1735 şi înmormântată atunci în cimitirul de lângă acest sfânt locaş.
Străvechea biserică bizantină Sfânta Muceniţă Paraschevi, rectitorită în anul 1692, de Sfântul Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu, a devenit din luna mai a anului 2004 locaşul de închinare al creştinilor ortodocşi români, reînnoirea acordului greco-roman de folosinţă a bisericii de către români se face la fiecare 10 ani.
Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului vizitează biserica de două ori pe an, oficiind sau asistând la Sfânta Liturghie, săvârşită în limbile greacă şi română, pentru a cinsti astfel vechea comunitate bizantină şi actuala comunitate ortodoxă română.

Părintele paroh Sergiu oficiază Sfânta Liturghie împreună cu părintele Gheorghe Burlănescu şi diaconul Silviu Neacşu. Atât dragostea dintre slujitorii Altarului, cât şi cea dintre credincioşii români care locuiesc în Turcia şi pelerinii români veniţi pentru câteva ore, a făcut ca trăirea Sfintei Slujbe să fie la cote maxime. Ne-am simţit înconjuraţi cu dragoste şi am simţit că pe cei stabiliţi pe alte meleaguri, prezenţa celor de acasă i-a bucurat sincer. La sfârşitul slujbei, părintele Gheorghe a predicat, aşa că şi noi ne-am simţit ca în biserica de acasă.

Cu inima plină de bucurie, am plecat spre un alt obiectiv de suflet, mult aşteptat, Biserica Vlaherne. Pe drum am trecut pe lângă Apeductul lui Valens. Acesta a fost terminat în anul 368, sub domnia nefericitului împărat Valens, mort şi dispărut în bătălia de la Adrianopole cu goţii.

Biserica Vlaherne
Biserica Vlaherne este cea mai cunoscută şi importantă biserică închinată Maicii Domnului, din întreaga capitală a Bizanţului, după Catedrala Sfânta Sofia.
Prima biserica ridicată pe locul unde se afla izvorul cu apă sfinţită a fost construită cu contribuţia comunităţii vlahilor, apoi finalizată de către împărăteasa Augusta Pulcheria, între anii 450-453 şi de către soţul acesteia, împăratul Marcian (450-457).Biserica a fost terminată şi mult înfrumuseţată de către împăratul Leon I (457-474), care a adăugat şi „Hagiasma” (fântâna cu apă sfinţită) şi „Hagion Lousma” (baia sfântă, unde se spălau preoţii). Leon I a mai construit şi Paraclisul „Hagia Soros”, un relicvar special făcut pentru a păstra în el „Acoperamântul Maicii Domnului”, adus în Constantinopol din Palestina, în anul 473.
Importanţa deosebită a Bisericii din Vlaherne reiese şi din numărul celor ce slujeau la slujbele ţinute în aceasta. Astfel, împăratul Heraclie menţionează, într-unul dintre actele sale, faptul că în această biserică trebuie să slujească 74 de persoane: 12 preoţi, 18 diaconi, 6 diaconiţe, 8 sub-diaconi, 20 de citeţi, 4 cântăreţi şi 6 portari.
Cel mai renumit eveniment a avut loc pe 7 august 626, în timpul împăratului Heraclie, pe când acesta se afla într-o expediţie în Orient, departe de Constantinopol, barbarii (avari şi perşi) au pornit atacul asupra capitalei. Deşi situaţia părea a fi fără scăpare, Patriarhul Serghie (610-638), luminat de Duhul Sfânt, a organizat o serie de procesiuni pe zidurile cetăţii cu relicvele Sfintei Cruci, cu icoana „nefăcută de mână” a lui Hristos şi cu veşmântul Maicii Domnului. De asemenea, a încurajat tot poporul în luptă şi a îndemnat clerul să intensifice rugăciunile de implorare către Născătoarea de Dumnezeu.
Râvna locuitorilor, alimentată de nădejdea că Maica Domnului îi va ajuta, a fost atât de intensă, încât au reuşit să respingă atacurile inamicului şi au pregătit terenul pentru contraatacul decisiv al lui Heraclie, care avea să meargă din victorie în victorie, până la recucerirea tuturor provinciilor luate de perşi.
În semn de recunoştinţă, poporul a cântat toată noaptea, în picioare, Imnul Acatist al Maicii Domnului în biserica Fecioarei din Vlaherne.
Asemenea măreţei Catedrale Santa Sofia, aceasta biserică a fost şi ea un centru al Ortodoxiei, in fiecare vineri, aici oficiindu-se priveghere de toata noaptea, în cinstea Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
Datorită importanţei bisericii, iconoclaştii au distrus întreg ansamblul iconografic ce împodobea biserica. În anul 834, când iconoclaştii au pierdut puterea avută iniţial, s-a sărbătorit pentru prima dată Duminica Ortodoxiei, numită şi „a restabilirii cultului Sfintelor Icoane”. Această primă serbare a avut loc în Biserica Vlaherne.
In anul 911, oraşul Constantinopol era asediat şi lumea strânsă în Biserica Vlaherne cerea ajutor Maicii Domnului. Biserica era împodobită pentru slujba de vineri noaptea. Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos era şi el acolo, împreuna cu ucenicul său, Epifanie. Cam pe la ora 04,00 dimineaţa, Sfântul Andrei şi Epifanie au avut parte de o descoperire a Maicii Domnului: Maica Domnului a intrat prin uşile bisericii, însoţită de către Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ioan Teologul, împreuna cu cetele îngereşti. Maica Domnului s-a oprit sub policandrul central al bisericii, a îngenunchiat şi a început a se ruga cu lacrimi. Apoi a intrat în Sfântul Altar şi s-a rugat din nou. Apoi si-a scos Cinstitul Acoperământ (pânza cu care îşi acoperea capul) şi l-a întins peste credincioşii din Biserica Vlaherne, în timp ce se înălţa de la ei. Acest eveniment este cinstit la 1 octombrie.
Tradiţia menţionează şi faptul că, în anul 944, Chipul lui Hristos- cunoscut drept „Sfânta Mahramă”- şi „scrisoarea regelui Avgar” au fost aduse din Edessa şi depuse în Paraclisul bisericii.
După cucerirea din anul 1434 şi Căderea Constantinopolului, din minunata Biserică Vlaherne nu a mai rămas decât locul ce păstrează încă Izvorul. În anul 1867, locul a fost dat grecilor, care au construit pe acesta o micuţă biserică – hagiasma. Cu timpul, Patriarhia Ecumenică a întreprins lucrările necesare pentru a face ca locul să arate aşa cum îl vedem astăzi. In micuţa biserică, cele patru scene pictate pe peretele de deasupra Izvorului aduc aminte de marile momente ale Bisericii Vlaherne.
Biserica Vlaherne – icoana Maicii Domnului „Mijlocitoarea”
Dispariţia vechii icoane a Maicii Domnului, pictata pe lemn şi acoperită cu aur şi argint, se crede ca a avut loc în perioada iconoclastă. Potrivit tradiţiei, această icoană a fost găsită ascunsă în spatele unui zid, în anul 1030, când a fost renovată biserica.
Modelul iconografic al Maicii Domnului din Vlaherne – Blachernitissa – era deja răspândit în lumea creştină în momentul dispariţiei acesteia. Această reprezentare o înfăţişează pe Maica Domnului în întregime, stând în picioare, cu mâinile ridicate spre rugăciune şi mijlocire. Chipul lui Hristos, binecuvântând, este pictat într-un medalion, pe pieptul Fecioarei Maria. Această icoană stă în strânsă legătură cu minunea săvârşită cu Acoperământul Maicii Domnului, fiind adesea scoasă in procesiune.
Ne închinăm şi noi la icoanele vechi şi valoroase, aflate din pridvorul bisericii, apoi intrăm în naosul bisericii, unde privim catapeteasma cu binecuvântata icoană a Maicii Domnului, luăm apă de la izvorul aflat în dreapta catapetesmei şi ne aşezăm în bănci pentru a ne ruga.

Cu inimile pline de mulţumire că ne-am putut ruga Maicii Domnului într-un loc atât de binecuvântat, plecăm spre Patriarhia Ecumenică.

Patriarhia Ecumenică de Constantinopol – Biserica Sfântul Gheorghe din Fanar
În interiorul celor trei rânduri de ziduri fortificate ale Cetăţii Constantinopol, după anul 330 d.Hr. au fost ridicate nenumărate biserici şi mânăstiri, cele mai de seamă dintre acestea fiind: Catedrala Sfânta Sofia, Biserica Sfinţii Apostoli, Biserica Vlaherne, Biserica Sfinţii Serghie şi Vah, Mănăstirea Pantocrator, Biserica Sfânta Irina şi Biserica Chora.
Fanarul este un cartier al oraşului Istanbul. După cucerirea otomană, aristocraţii greci din Constantinopol s-au retras în cartierul Fanar. Pentru că şi Patriarhatul Ecumenic al Constantinopolului s-a mutat în acest cartier, prin Fanar se înţelege şi conducerea patriarhatului. Sub numele de „fanarioţi” au intrat în istorie aristocraţii cu mare influenţă politică de origine bizantină, care alcătuiau pătura superioară a societăţii în Imperiul Otoman al secolelor XVII-XVIII. Intre anii 1711-1821, fanarioţii erau numiţi de sultanul otoman ca domnitori în Valahia şi Moldova, aveau funcţii importante în armată şi erau acreditaţi ca ambasadori în diferite ţări europene.
Potrivit tradiţiei, Biserica din Constantinopol a fost întemeiată de Sfântul Apostol Andrei. Primul episcop din cetatea Bizanţ a fost Sfântul Stachie (38-54), un ucenic al Sfântului Apostol Andrei. În anul 330, când cetatea Bizanţ a fost numită Constantinopol şi Noua Romă, episcopia acesteia a fost ridicată la rangul de arhiepiscopie.
Cel de-al treilea canon al Sinodului Ecumenic din Constantinopol (381) conferea episcopului oraşului locul al doilea, după episcopul din Roma. La mai puţin de un secol distanţă, canonul 28 al Sinodului Ecumenic din Calcedon (451) îl numea pe episcopul locului egal în rang cu cel din Roma. Titlul de „patriarh ecumenic” datează încă din secolul al VI-lea, fiind folosit numai de arhiepiscopul ortodox din Constantinopol. După marea schismă din anul 1054, arhiepiscopul din Constantinopol a fost numit întâiul între patriarhii ortodocşi.
Mai înainte de cucerirea oraşului de către turci în anul 1453, bisericile patriarhale au fost următoarele: o biserica subterană în Argyroupolis (Findikli); Biserica Sfinţilor Şapte Copii şi a Sfântului Eleazar, din Elaion (Salipazar); o biserică din Sykais (Galata),; Biserica Sfintei Irina; Catedrala Sfânta Sofia; Biserica Sfintei Sofia, din Niceea (Iznik).
După anul 1453, bisericile patriarhale au fost: Biserica Sfinţii Apostoli; Biserica Maicii Domnului „Pammakaristos”; Biserica Maicii Domnului „Vlahseraion”, din Fanar; Biserica Sfântul Dimitrie, din Xyloporta (Ayvansaray); Biserica Sfântul Gheorghe, din Fanar, din anul 1601 şi până astăzi.
Actuala biserică patriarhală, închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, este zidită în incinta unei foste mănăstiri de maici. De când patriarhul Matei al II-lea (1598-1601) a transformat mănăstirea în sediu al Patriarhiei Ecumenice, spre sfârşitul episcopiei sale, maicile au fost transferate la altă mănăstire ortodoxă, Fanarul a devenit un loc cu precădere monahal, fiind un centru al Ortodoxiei. Astfel, biserica din Fanarul este numită uneori drept „Mănăstirea cea Mare”.
Biserica Sfântul Gheorghe a fost transformată şi restaurată în anul 1614, de către patriarhul ecumenic Timotei al II-lea (1612-1620), precum se precizează în placa aşezată pe faţada bisericii, deasupra intrării principale.
O alta placă, aşezată deasupra uşii din dreapta a bisericii aminteşte de alte restaurări şi renovări până în anul 1840.
In timpul actualului patriarhi ecumenic Bartolomeu, mănăstirea a fost reparată şi restaurata, cu mult ajutor din partea unui ctitor grec, împreună cu familia sa.
Biserica patriarhala din Fanar este zidită în forma de basilică, având trei abside. Interiorul bisericii este împărţit în Altar, naos şi pronaos. Biserica nu mai păstrează domul original. După cucerirea Constantinopolului, de către turci, bisericile creştine nu au mai avut voie să aibă turle înalte sau însemne speciale de credinţă, acestea asemănându-se cu vechile basilici, drepte şi fără turle.
In naos sunt păstrate icoanele praznicale cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe şi Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, care are un vestmânt de piele tăbăcită (blană), în amintirea comercianţilor de blănuri, care au adus apa curentă în cartierul Fanar.
Tronul patriarhal se află în mijlocul naosului, în partea dreaptă, fiind una dintre cele mai de preţ piese de mobilier din întreaga mănăstire. Potrivit legendei locale, acest tron a aparţinut Sfântului Ioan Gură de Aur (398-404). Potrivit inscripţiei de pe marginea inferioară a acestuia, tronul a fost dăruit de patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea, în anul 1577, bisericii patriarhale din Mănăstirea Pammakaristos. Dintr-o altă inscripţie, rezultă că meşterul care l-a lucrat era numit Laurenţiu, atenian de origine. Înalt de 4 m, tronul este lucrat din lemn de nuc. Peste tot, acesta este incrustat cu bucăţi de fildeş, perle şi model de viţă-de-vie. În trecut, acesta era împodobit şi cu pietre preţioase, dispărute însă între timp. Potrivit celei de a treia inscripţii, tronul a fost avariat, între anii 1652-1654, în vremea patriarhului ecumenic Paisie I. Mai apoi, acesta a fost reparat de patriarhul Iacov (1679-1682). Tronul işi pierduse deja multe dintre decoraţiile de preţ şi două icoane care îl împodobeau. Aceste icoane erau: Hristos Pantocrator şi Punerea in Mormânt şi Pogorârea la Iad a Mântuitorului. Cea dintâi, aflată pe tron, este o copie după cea original, comandată de patriarhul Paisie I.

Pe partea dreaptă, în biserică sunt păstrate Moaştele Sfintei Solomoni, mama fraţilor Macabei, prăznuită în ziua de 1 august. Deoarece sfânta a fost aruncată în cuptorul încins, alături de fiii ei, se crede ca aceste Moaşte sunt ale Mariei Salomea, una dintre mironosiţele care au stat la picioarele Crucii, pe Golgota.

Alături se află sarcofagul cu Moaştele Sfintei Împărătese Teofana, soţia împăratului bizantin Leon cel Înţelept (886-911). Deşi provenea dintr-o familie de aristocraţi, şi a trăit în palatele imperiale, împărăteasa a dus o viaţă ascetica până întru sfârşit. Aceasta este pomenită de Biserica Ortodoxă în ziua de 16 decembrie.

În continuare, spre altar, se mai află şi cinstitele Moaşte ale Sfintei Muceniţe Eufimia, prăznuită în zilele de 11 iulie şi 16 septembrie.

Aşezata spre colţul sud-estic al navei, Coloana Flagelării este una dintre cele mai preţuite relicve sfinte păstrate în Patriarhia Ecumenică. Această coloană păstrează o bucată însemnată din coloana de care a fost legat Iisus Hristos, când soldaţii romani l-au biciuit si l-au torturat. Alte doua bucăţi din această coloană se afla în Ierusalim şi în Roma. Se crede ca aceasta a fost adusă în Constantinopol de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, după pelerinajul făcut în Ţara Sfântă.

Moaştele sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Grigorie Teologul se păstrează şi ele în biserica cea mare din Fanar. În anul 1204, acestea au fost furate de cruciaţi şi duse la Roma, unde au rămas vreme de 800 de ani. În iarna anului 2004, cinstitele Moaşte ale celor doi sfinţi au fost aduse înapoi, fiind aşezate în partea nordică a navei centrale.
Moastele Sfântului Ioan Gura de Aur (347-407)

Moastele Sântului Grigorie Teologul (329-390)

După aceea a fost aduse şi aşezate în raclă de marmură şi Moaştele SF. Vasile cel Mare (330-379)

Cu o imensă bucurie duhovnicească şi cu o mulţumire nemărginită către Bunul Dumnezeu, care a îngăduit să ajungem în acest binecuvântat loc, plecăm de la Patriarhia Ecumenică spre ultimul obiectiv al pelerinajului, Biserica Chora. Fiind duminică, drumul este foarte aglomerat şi ne facem cu greu loc printre coloanele nesfârşite de vehicule.

Biserica Chora (Muzeul Kariye)
Biserica Chora este considerata a fi una dintre cele mai frumoase biserici bizantine. Biserica este situată în partea vestică a oraşului Istanbul, în districtul Erdinekapi.
După cucerirea Constantinopolului de otomani în anul 1453, în anul 1511, Biserica Chora a fost transformată în moschee, adăugându-i-se un minaret. În anul 1948, biserica-moschee avea sa fie secularizată şi transformată în muzeu de artă bizantină.
După Catedrala Sfânta Sofia, Biserica Chora este cel mai important monument bizantin din Istanbul. Interiorul, acoperit în întregime cu fresce şi minunate mozaicuri, încă vizibile şi în prezent, ne face să gândim la bogăţia artistică şi duhovnicească a Bizanţului.
Iniţial, Biserica Chora se afla în afara zidurilor Constantinopolului, zidite in secolul al IV-lea de Sfântul Constantin cel Mare, la sud de Cornul de Aur. Chora, îşi trage numele de la o expresie ce înseamnă „din camp” sau „din afara zidurilor”. În următorul secol (413-414), împăratul Teodosie cel Mare va construi un al doilea rând de ziduri, acestea înglobând şi zona în care se afla Biserica Chora.
Biserica Chora a fost întemeiată în cadrul secolelor V-VI, fiind rezidită de mai multe ori până astăzi. Până la începutul secolului al XIV-lea, când biserica a fost restaurată şi îmbrăcată în celebrele ei mozaicuri, aceasta nu a fost de o importanţă deosebită.
Cea mai mare parte din biserica actuală a fost construită între anii 1077-1081, când Maria Ducaena, soacra lui Alexius Alexius I Comnenul, a reconstruit Biserica Chora, în forma ei actuală de cruce înscrisă. În sec al XII-lea, biserica va avea mult de suferit de pe urma unui mare cutremur, ceea ce va necesita reconstruirea, pe care o va suferi în timpul celui de-al treilea fiu al lui Isaac Comnenul, Alexius.
Ctitorul celor mai multe dintre mozaicurile şi frescele Bisericii Chora a fost un important demnitar de stat şi un bizantin cu mari influente, Teodor Metochites. Mozaicurile şi frescele au fost realizate între anii 1315-1321. Aceste mozaicuri sunt cele mai reuşite exemple de artă bizantina din perioada renascentist-paleologa. Minunatiile ce îmbraca peretii interiori din Chora au meşteri anonimi.
La aproximativ 50 de ani după cucerirea Constantinopolului (din anul 1453), Atik Ali Pasa, marele vizir al sultanului Baiazid al II-lea, o ordonat ca Biserica Chora să fie transformată în moschee – Kariye Camii şi, datorită luptei pe care o duceau musulmanii cu reprezentările şi imaginile celor din lumea de sus, mozaicurile şi frescele bisericii au fost acoperite cu un strat de mortar. Mortarul şi cutremurele, frecvente în zonă, au afectat, mai mult sau mai puţin o parte dintre operele de arta bizantine.
Biserica Chora nu este atât de mare în dimensiuni, precum alte biserici bizantine renumite din Constantinopol, ea are o suprafaţă de 743 de metri pătraţi, însă mozaicurile sale sunt mult mai valoroase.
Biserica este structurată în trei părţi distincte: pridvorul, naosul şi paraclisul sau capela laterală. Biserica are 6 domuri: două deasupra pronaosului, unul deasupra paraclisului şi alte trei deasupra naosului central; ceea ce este deosebit la arhitectura domurilor principale este vertebrarea sectoarelor lor.
Mozaicurile ce îmbracă pridvorul sunt: Visul lui Iosif şi Fecioara Maria, Plata taxei în Ierusalim, Naşterea lui Hristos, închinarea Magilor şi Panica lui Irod, Fuga în Egipt şi Omorârea Pruncilor de către Irod, mame plângându-şi pruncii, Visul lui Iosif şi Întoarcerea din Egipt în Nazaret, Hristos în Ierusalim, Sfântul Ioan Botezătorul şi Hristos, o serie de minuni ale Mântuitorului, Iisus Hristos, Fecioara Maria şi îngeri rugându-se.
Pronaosul este asemănător pridvorului şi merge paralel cu acesta. Uşa centrală a acestuia, de pe peretele estic, dă direct în naosul central al bisericii, în timp ce o alta uşă, din capătul sudic, se deschide în culoarul ce duce în Paraclis.
Pronaosul este acoperit cu 2 domuri; cel mai mic este aşezat deasupra intrării în coridorul nordic, iar cel mai mare se află între intrarea în naos şi uşa ce duce spre Paraclis. Pe pereţii acestuia putem admira minunate opere de arta: Hristos pe tron, lângă acesta fiind aşezat ctitorul, închinându-i un model al Bisericii Chora. În pronaos mai se află şi Genealogia lui Hristos, alături de Sfinţii Petru şi Pavel. O excepţie de la regula bizantină a compoziţiei picturii o reprezintă scena Deisis: în aceasta, Hristos şi Fecioara Maria sunt reprezentaţi fără Sfântul Ioan Botezătorul, iar la baza lor se afla alţi doi ctitori.
Mozaicurile ce îmbracă pereţii pronaosului sunt în legătură cu viaţa Maicii Domnului: Jertfa lui Ioachim este respinsă, Vestirea cea bună dată Anei, un înger al Domnului ii spune Anei ca rugăciunile ei i-au fost ascultate, Ioachim si Ana, Naşterea Maicii Domnului, primii paşi ai Fecioarei Maria, Maica Domnului şi Părinţii ei, Maica Domnului la Templu, Maria primind pâine de la înger, rugăciunea lui Zaharia, Fecioara Maria este dată în grija lui Iosif, Iosif o ia pe Maria la el, Buna Vestire, în casa şi la fântâna, plecarea lui Iosif şi întoarcerea sa.
Cel mai mare dom al bisericii, cu un diametru de aproape 8 metri, se află chiar deasupra naosului central şi acesta este vertebrat. Două domuri mai mici flanchează modesta absidă a acestuia.
La dreapta pronaosului, o uşă face trecerea într-un culoar lateral spre o capelă sau un paraclis. Paraclisul era folosit iniţial pe post de capelă funerara pentru înmormântările familiei ctitorului. Cel de-al doilea mare dom, cu un diametru de 4,5 m, se află ridicat deasupra Paraclisului. Din Paraclis se face trecerea în naos şi într-o alta încăpere separată, din apropierea Sfântului Altar.
Paraclisul este în întregime acoperit cu frescă cu tematică specifica locului: moartea şi Învierea. Aici se află scena Învierii Domnului, după ce mai înainte avusese loc Pogorârea la Iad, când Hristos trage afară din morminte pe Adam şi pe Eva, adică întreg neamul omenesc. În spatele lui Adam stă Sfântul Ioan Botezătorul, David şi Solomon. Urmează şi o înfăţişare a Parusiei şi a Dreptei Judecăţi de Apoi. Hristos este încoronat, stând pe tron, iar în dreapta şi stânga Lui se află Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul. Tot aici se mai află şi Fecioara Maria cu Pruncul, cete îngereşti şi cele două Table de Lege ale lui Moise.

Profund impresionaţi de cele văzute, plecăm de la Biserica Chora spre podul Unkapani, spre a face o plimbare din Cornul de Aur spre Bosfor.

Plimbarea pe Bosfor
Plecăm pe înserat cu un vaporaş „Born”, de la piciorul podului Unkapani, unul din cele două poduri peste Cornul de Aur. La drumul de ducere, vom urma malul stâng al Cornului de Aur.
Pe stânga, observăm Turnul Galata, construit în anul 1348 de către genovezi, apoi trecem pe sub podul Galata, cel de-al doilea pod peste Cornul de Aur, de unde, în dreapta se observă Moscheea Suleymaniye şi turnul Beyazit. Podul Galata are o structură trainică este construit în anul 1992, înlocuindu-l pe cel pe pontoane, construit în anul 1912. Peste acest pod trece metroul, iar sub el se află o serie întreagă de restaurante şi magazine. Vedem apoi pe partea dreaptă Moscheea Yeni (Moschea Nouă), construită între anii 1597 şi 1665 de către Safiye Sultan, soţia sultanului Murat al III lea şi mama sultanului Mehmet al III-lea.
Pe partea stângă se observă clădirile albe, cu o arhitectură elegantă a Universităţii Mimar Sinan, apoi tot pe partea stângă, observăm Moscheea Dolmabahce şi în continuare, Palatul Dolmabahce, cea mai mare şi mai luxoasă reşedinţă a sultanilor din Turcia (15.000 metri pătraţi). Următoarea clădire impozantă de pe partea stângă, este Palatul Cyragan, locaţie foarte elegantă şi rafinată pentru conferinţe şi diverse evenimente.
Următorul grup de clădiri de pe malul stâng sunt de culoare galbenă şi aparţin Universităţii Galatasaray. Trecem apoi pe lângă un ponton, pe care se află Clubul Galatasaray, în care deja începe să fie animaţie, dat fiind că ziua este pe sfârşite (este perioada Ramazanului). Pe malul stâng, vedem apoi o clădire lungă, în mijlocul căreia este plasat un turn, este Universitatea de Marină.
În sfârşit, ne apropiem de podul Bosfor. În depărtare, pe partea dreaptă, se observă palatul Beylerbeyi, pe ţărmul asiatic al Bosforului, o bijuterie arhitectonică, construit în timpul sultanului Abdulaziz, in anul 1865.
Deopotrivă pe malul stâng şi pe cel drept se observă zidurile Cetăţii Rumeli, cu rol de apărare a oraşului. Ajungem în dreptul podului Bosfor, la limita dintre Marea Marmara şi Marea Neagră. De aici, vaporaşul se întoarce; de acum vom merge pe partea stângă.
Deşi începe să se întunece, observăm silueta Castelului Fecioarei, de pe insulă, o parte din clădirile Palatului Tokapi, un cartier de case ecologice, construite numai din materiale naturale, printr-un proiect accesat de guvern.
Este de acum întuneric. Observăm ghirlandele de lumini de la moscheile Yeni şi Suleymaniye, de asemenea luminile podului Galata şi paleta de lumini de pe podul Unkapani.

În noapte, ne luăm rămas bun de la acest minunat oraş, graniţă între două continente, dar şi dintre două civilizaţii apuse, dar…încă mult prezente.
La hotel, ne pregătim bagajele, pentru ca mâine în zori să plecăm spre ţară.

Ziua a X-a, luni 13 iulie 1015
Plecăm din Istanbul în zori, pentru a evita aglomeraţia. Drumul decurge destul de uşor pe autostradă, aproape după 100 km întâlnim localitatea Silivri, locul de naştere a Sfântului Nectarie, apoi localitatea Selim Paşa, locul de naştere a Sfintei Parascheva de la Iaşi, regiunea făcând parte din vechea Tracie. Ne continuăm drumul spre graniţa cu Bulgaria, aproape de graniţă oprim la popasul „Arslanli”, pentru a mai face mici cumpărături din lirele ce ne-au mai rămas. Trecem graniţa în Bulgaria repede, fără probleme.
Traversăm Bulgaria şi oprim la bine-cunoscutul popas „Baikal”, pentru a lua masa de prânz. Ne continuăm drumul până la graniţa cu România, trecem podul cu greutate, din cauza reparaţiilor, în derulare la partea dinspre România şi dăm slavă lui Dumnezeu că ne-am reîntors cu bine acasă.

Ca o concluzie privind acest pelerinaj, aş vrea să mărturisesc că deşi am plecat cu oarecare rezerve privind impactul duhovnicesc, impresia mea şi părerile multor pelerini cu care am comunicat, conduc la faptul că îmbogăţirea spirituală şi culturală ca urmare a acestuia este importantă. Cu toţii am încercat să iertăm întâmplările odioase din anii sângeroşi (1453, 1714 şi, privind în sinaxare, mulţi alţii asemenea lor). Am încercat marea bucurie, dusă până la mândrie, că suntem creştini ortodocşi şi, mai ales că avem multe responsabilităţi să fim trăitori ai credinţei strămoşeşti, pentru a da dovada de demni urmaşi ai celor ce au pătimit pentru Hristos.
Pelerinajul de faţă este un început pentru studiu al istoriei, al Sfintei Scripturi, al vieţii şi scrierilor Părinţilor Capadocieni şi mai ales, pentru meditaţie, indiferent de formarea noastră de bază sau de vârstă. Cu siguranţă, prestaţia profesionistă, dragostea şi harul părintelui ghid, diacon Silviu Neacşu, la care s-au adăugat valoroasele completări ale părintelui Gheorghe Burlănescu ne-au făcut să simţim bucurii de nedescris, pe care sufletul nostru le va duce pe Celălalt Tărâm, atunci când Dumnezeu va hotărî.
Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi!
Elena Grigorescu
(Surse suplimentare utilizate: materiale de pe Internet)