— Elena Grigorescu —
Data pelerinajului: 3 octombrie 2015
Participanţi: Preot Alexandru Pleşcan, împreună cu 100 creştini de la biserica Popa Rusu şi din alte parohii
Traseu: Bucureşti – Mănăstirea Sitaru – Mănăstirea Căldăruşani – Mănăstirea Snagov
– Mănăstirea Ţigăneşti – Mănăstirea Samurcăşeşti
Scopul: vizitarea unor mănăstiri aflate în comune din apropierea capitalei, renumite pentru trăirea spirituală, însemnătatea istorică, dar şi pentru activitatea neobosită a vieţuitorilor acestora.
Pelerinajul se înscrie în contextul activităţilor derulate în cadrul „anului omagial 2015, dedicat misiunii parohiei şi mănăstirii azi”, proclamat de Patriarhia Română.
La ora 7,15, ne adunăm în biserică, pentru a primi binecuvântarea de călătorie, iar la ora 7,30 începe îmbarcarea în cele două autocare. Plecăm în jurul orei 7,45.
Se prezintă programul zilei de pelerinaj şi se împart pelerinilor materiale documentare. După aproape 50 minute de mers, ajungem la Mănăstirea Sitaru Balamuci.
Mănăstirea Sitaru Balamuci este o mănăstire de călugări, are hramul Sf. Ierarh Nicolae şi este situată în nord-estul judeţului Ilfov, în pădurea din apropierea satului Sitaru din comuna Grădiştea (Codrii Vlăsiei).
Jupânul Papa Greceanu (străbunicul voivodului Constantin Brâncoveanu) a ridicat în 1627 frumoasa mănăstire Balamuci, dăruindu-i şi o parte din moşia sa. Numele provine de la nişte călugări „nebuni pentru Hristos”, întemeietorii primului schituleţ din acest loc.
În secolele XVIII – XIX Mănăstirea Balamuci a devenit metoc al Mănăstirii Sărindar din Bucureşti şi ambele mănăstiri erau închinate Mănăstirii Sfinţii Părinţi din Ianina.
După anul 1989, Mănăstirea Sfântul Nicolae- Balamuci a început o perioadă de înflorire, fiindu-i restituite cele 7 hectare de teren arabil, care fuseseră cooperativizate.
Am intrat în biserică în linişte; am aşteptat să se sfârşească acatistul zilei, apoi ne-am închinat la icoane şi la Sfintele moaşte (părticele din Sf. Ap. Andrei, Sf. Ambrozie; Sf. Pantelimon; Sf. Iov de la Poceaev ş.a. Văzând numărul mare de pelerini, părintele slujitor a rostit o scurtă binecuvântare de călătorie, lucru ce ne-a produs o mare bucurie.
În spatele bisericii se află arhondaricul şi stăreţia. Curtea mănăstirii este primitoare, îngrijită şi bine gospodărită.
Aerul curat al dimineţii şi căldura atmosferei din mănăstire ne fac să ne despărţim cu greu de acest loc; totuşi plecăm de aici cu dorinţa de a reveni.
Parcurgem drumul spre comuna Gruiu şi, după circa 20 minute, ne oprim la Mănăstirea Căldăruşani. Coborâm din autocar şi ne găsim deodată într-o frumoasă pădure, aflată în vecinătatea lacului.
Mănăstirea Căldăruşani este una dintre cele mai mari şi vechi mănăstiri ortodoxe din Muntenia şi se află pe malul lacului Căldăruşani, pe teritoriul comunei Gruiu, în judeţul Ilfov. Mănăstirea a fost ridicată între anii 1637-1638, fiind înzestrată cu multe daruri de către domnitorul Matei Basarab.
Mănăstirea Căldăruşani a fost păstorită pentru o vreme de Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica. Ansamblul monahal de la Căldăruşani este compus din următoarele elemente: biserica cea mare, în centru; chiliile, zidul de răsărit; turnul clopotniţă; biserica din cimitir, aflată în partea de nord a mănăstirii.
Ctitorită între anii 1637-1638, de către domnitorul Matei Basarab, mănăstirea din codrii Vlăsiei a fost ridicată pe locul unui mai vechi schit de lemn. Mănăstirea a început să dea semne de îmbătrânire încă din vremea Sfântului Constantin Brâncoveanu (1688-1714). În urma hrisovului domnesc dat de Alexandru Ipsilanti, mănăstirea a fost încredinţată pe viaţă părintelui arhimandrit Filaret, protosinghelul de atunci al Mitropoliei. Datorită lucrărilor întreprinse în mănăstire între anii 1775-1778, cuviosul Filaret poate fi considerat al doilea ctitor al mănăstirii. În ziua de 1 aprilie 1794, mitropolitul Filaret al II-lea îl rânduieşte stareţ al mănăstirii pe Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, care va conduce mănăstirea până pe 3 decembrie 1806, când va adormi întru Hristos. În vremea stareţului Gheorghe, a fost ridicată biserica-paraclis din cimitirul mănăstirii.
Marele merit al stareţului Gheorghe constă în a fi revigorat viaţa monahală la Căldăruşani, după modelul Sfântului Munte Athos.
În 1823, învăţatul ierodiacon Grigorie trudea aici, în simplitate, la traducerea din greceşte a vieţilor sfinţilor, atunci când, fără de veste, s-a pomenit urcat pe scaunul mitropolitan al ţării, pe care, de altfel, l-a primit cu mare greutate şi numai după lungi insistenţe din partea domnitorului Grigore Dimitrie Ghica. Trecut la cele veşnice la 28 iulie 1834, acest învăţat ierarh – cunoscut sub numele de Sfântul Grigorie Dascălul avea să-şi găsească odihna în latura de sud a pridvorului bisericii celei mari a Mănăstirii Căldăruşani.
De la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi până după anul 1860, obştea monahală din Mănăstirea Căldăruşani s-a afirmat cu autoritate mai ales prin pictura ei bisericească. Renumita şcoală de zugravi de la Căldăruşani a fost întemeiată în anul 1778, printr-un hrisov al domnitorului Alexandru Ipsilanti, ea având caracter oficial de Şcoală a Mitropoliei, fiind pusă sub conducerea meşterului Ioan Ivan Rusul, venit în ţară odată cu armatele ruseşti. După moartea acestuia în cutremurul din 1802, la conducerea şcolii vine zugravul „Matei polcovnicul”, care formează un mare număr de pictori de biserici. In anul 1817, meşterii şi ucenicii acestei şcoli de pictură au repictat biserica mare şi catapeteasma acesteia, aflată astăzi în muzeul mănăstirii, apoi, în anul 1814, tot aceştia vor repicta şi biserica din cimitir, împreună cu catapeteasma acesteia. Muzeul mănăstirii este amenajat astăzi în vechea trapeză.
Între anii 1854-1855, mai înainte de a pleca să realizeze valoroasele picturi de la mănăstirile Zamfira şi Agapia, marele pictor Nicolae Grigorescu a poposit şi a ucenicit la Mănăstirea Căldăruşani, unde a şi realizat o serie de icoane. Dintre acestea din urmă, şapte icoane se păstrează în colecţia muzeală.
În biserica mare, ne închinăm la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, frumos şi strălucitor ferecată în argint.
În biserica mare se află racla cu Sfintele Moaşte ale Mitropolitului Grigorie Dascălu, racla cu Sfintele Moaşte ale Sf. Mc. Artemie şi la iconostas, o raclă cu mai multe părticele ale Sf. Dimitrie, Sf. Teodosie, Sf. Lavru, Sf. Marina, Sf. Trifon, Sf. Anastasia ş.a.
Trecut la cele veşnice în ziua de 14 septembrie 2002, părintele arhimandrit Sofian Boghiu, stareţul Mănăstirii Antim, a fost înmormântat în cimitirul de la Mănăstirea Căldăruşani, în partea de sud a bisericuţei din cimitir, cu hramul Sf. Evanghelist Ioan.
O creştină din grupul nostru, fostă ucenică a Părintelui Sofian are toate cele necesare pentru ca părintele Alexandru, însoţitorul grupului de pelerini, să facă o scurtă pomenire a părintelui Sofian Boghiu, încercat „pictor de suflete”. Toţi cei prezenţi, majoritatea care nu
l-au cunoscut decât prin ceea ce a lăsat posterităţii, au participat la această pomenire în pace şi bună orânduială, rugându-se pentru odihna sufletului părintelui.
Ne luăm rămas bun de la părintele Sofian şi de la nenumăratele bogăţii spirituale ale mănăstirii, aflată în prezent la început de program de restaurare şi pe care sperăm să o revedem într-o stare mult îmbunătăţită.
Parcurgem curtea mănăstirii, înconjurată de corpurile de chilii, al căror parter este pictat cu scene biblicele, apoi, spre ieşire, trecem pe aleile întinsului parc natural.
Ne îndreptăm spre mănăstirea Snagov, aflată pe partea opusă a lacului. Pentru aceasta, trebuie să ne deplasăm spre Ciolpani, până la debarcaderul Siliştea Snagovului, vreme de aproape 30 minute.
Mănăstirea Snagov, situată pe o insulă a lacului Snagov, a fost ridicată pe locul unei străvechi aşezări dacice. Pentru a ajunge pe insulă, trecem pe o punte metalică peste apă. În ziua aceasta însorită, priveliştea lacului este încântătoare.
Biserica mănăstirii are ca hramuri: Intrarea în Biserică a Maicii Domnului; Sfântul Voievod Neagoe Basarab; Sfântul Antim Ivireanu. Se crede ca încă din vremea domnitorului Vladislav I (1364-1379), aici exista un mic paraclis, având hramul Buna Vestire, care s-ar fi scufundat, însa cea mai veche atestare a mănăstirii apare în anul 1408, într-un hrisov al domnitorului Mircea cel Bătrân.
In jurul aşezământului monahal de pe insula Snagov, în jurul anului 1485, domnitorul Vlad Ţepeş dispune construirea unui zid de apărare, a unui pod, a unei închisori pentru trădători şi tâlhari şi a unui tunel pe sub apă.
Iniţial, ansamblul monahal din insulă, ridicat din cărămidă, era înconjurat de ziduri puternice pentru apărare, străjuite de un turn înalt de observare şi pază, care servea, în acelaşi timp, şi de clopotniţă. Din vechile clădiri, astăzi se mai păstrează numai biserica cea mare, clopotniţa, o fântână şi o serie de ruine, ale chiliilor şi ale închisorii.
Biserica actuală, a fost construita din cărămidă, în stil bizantin, de către domnitorul Neagoe Basarab, între anii 1517-1521. Biserica are patru turle poligonale. Interiorul bisericii a fost îmbrăcat în frescă, în anul 1563, de către zugravul Dobromir, prin grija domnitorului Petru cel Tânăr, fiul lui Mircea Ciobanul şi al doamnei Cheajna.
In interiorul bisericii, se pot distinge fresce din secolul al XV-lea, precum şi portretele unor personalităţi de seamă ale vremii: Sfântul Neagoe Basarab cu fiul sau, Teodosie şi Mircea Ciobanul, cu familia. Frescele din Mănăstirea Snagov, deşi cu timpul au suferit numeroase transformări şi restaurări, reprezintă cel mai mare ansamblu mural, care se păstrează într-o biserică din ţara noastră.
Mănăstirea Snagov a fost mult iubită de Sfântul Antim Ivireanu, devenit mai târziu mitropolit al Ţării Româneşti. În tipografia, înfiinţată aici chiar de Sfântul Antim, s-au tipărit cărţi bisericeşti în limbile greacă, slavonă şi arabă, care au dus faima meşterilor de la Snagov până în Grecia, Asia Mică şi Egipt.
În aceasta tipografie, cu sprijinul Sfântului Constantin Brâncoveanu, au fost tipărite primele cărţi în limba română, cu caractere latine. Prima carte tipărită astfel a fost Orânduiala slujbei lui Constantin şi Elena.
După revoluţia din 1848, la şcoala de reeducare pentru tineret, înfiinţată aici în anul 1835, au fost închişi în jur de 50 de „paşoptişti”. După secularizarea averilor mănăstireşti, în anul 1864, călugării de la Mănăstirea Snagov au părăsit insula, chiliile fiind dărâmate, iar biserica părăginită.
Biserica cea mare şi clopotniţa au fost restaurate în anul 1904, iar mai apoi in anul 1941, după cutremurul din 1940, apoi între anii 1966-1967, în vremea patriarhului Justinian. Cutremurele din anii 1977 si 1986 au afectat mult biserica, astfel fiind nevoie de noi lucrări de restaurare, terminate abia în anul 1995.
Biserica cea mare din Mănăstirea Snagov a fost folosită şi pe post de necropolă domnească, aici se află mormântul voievodului Vlad Ţepeş. De asemenea, tot pe aceasta insula a murit, în anul 1662 bătrânul postelnic Constantin Cantacuzino, victimă a intrigilor boierilor în lupta pentru domnie.
Ansamblul Mănăstirii Snagov se află într-un parc rezervaţie naturală; în care poţi petrece câteva ore de detaşare totală de zbuciumul citadin, aflându-te în mijlocul apelor,
într-un spaţiu în care abundă o vegetaţie variată, bine conservată, şi la tot pasul te aşteaptă o „surpriză” a faunei: păsări şi mamifere, în libertate sau în captivitate şi, mai ales, te bucuri de o linişte deplină, în imediata apropiere a lăcaşului lui Dumnezeu.
După un răgaz de 2 ore în parcul mănăstirii, ne desprindem cu greu din această atmosferă de reverie, dar mai avem de parcurs încă două obiective din programul nostru.
Drumul spre mănăstirea Ţigăneşti durează cam 25 minute. Mănăstirea Ţigăneşti este situată între localităţile Bucureşti şi Ploieşti, în dreptul localităţii Ciolpani, în foştii codri ai Vlăsiei, înconjurată de un curs de apă cunoscut sub numele de „Lacul Maicilor”.
Prima aşezare monahală de la Mănăstirea Ţigăneşti, cu obşte de călugări, este atestată încă din secolul al XVII-lea. Legenda locului, susţinută de faptul că pomelnicul mănăstirii începe cu voievodul Mihai Viteazul şi Doamna Stanca, ne arată că aşezarea monahală a fost zidită de câţiva călugări români din Sfântul Munte Athos.
La început, aici a fost ridicată o biserică de lemn, în care, ctitorii,(familia Căplescu), au aşezat pe Sfântul Altar o bucată de marmură pe care era inscripţionat anul 1752. Mănăstirea este atestată de un document de donaţie şi vânzare-cumpărare din iulie 1780, semnat de boierul Matei Ţigănescu şi de verişoara lui, Paraschiva Căplescu. Din vechea biserică de lemn s-a păstrat icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul.
Primii călugări au fost aduşi aici din Schitul Sfânta Ana, din Sfântul Munte Athos. Mai apoi, precum citim intr-un hrisov din data de 5 iunie 1805, călugării vor fi transferaţi în Mănăstirea Căldăruşani, în locul lor fiind aduse mai multe maici din Schitul Turbaţi, aflat în Siliştea Snagovului şi din Schitul Maicilor, din Bucureşti.
Pe locul bisericii de lemn, devenită neîncăpătoare, a fost ridicată o nouă biserică din zid, între anii 1799-1812, de către banul Radu Golescu, logofătul Gheorghe Florescu şi arhimandritul Dositei, stareţul venit de la Căldăruşani. Hramul bisericii este Adormirea Maicii Domnului.
Biserica a fost construita în stilul vremii, cu un pridvor şi o singura turlă, decorată cu ferestre prelungi. Uşa de intrare în pronaos prezintă un ancadrament cu motive florale, admirabil executate. În prezent , această biserică este în plin proces de restaurare, fiind închisă pentru accesul pelerinilor.
Pictura interioară, executata în anul 1853, în stil neobizantin, a fost completată de o serie de restaurări, în anii 1880, 1895 şi 1911. În anul 1929, biserica a fost repictată de Dimitrie Belizarie. Pridvorul păstrează câteva scene din pictura originală. Ultimele restaurări din anii 1977-1986, au fost făcute cu multă grijă.
Sfinte moaşte: părticele din moaştele Sf. Elefterie, Sf. Haralambie, Sf. 40 Mucenici, Sf. Marina, Sf. Artemon
Vizităm biserica din cimitir, închinată Sfintei Treimi, care a fost construită în anul 1817, de către logofătul Nicolae Batcoveanu şi zugrăvită în anul 1888. Este o biserică de mici dimensiuni, frumos proporţionată, cu planul trilobat, cu pridvor deschis, în stil post-brâncovenesc. În cimitir se află monumente funerare vechi, de exemplu, al familiei Diamandescu, realizat de sculptorul Carol Stork, în anul 1889.
Cele două clădiri din incinta Mănăstirii, care înconjoară biserica, având cerdacuri susţinute de coloane, adăpostesc chiliile, stăreţia, trapeza şi o minunată colecţie de artă bisericească şi carte veche. Mănăstirea se află pe o peninsulă, terenul nefiind bine stabilizat, drept pentru care, în anii 1980-1984, construcţia a fost consolidată.
Clopotniţa are trei clopote mari, un clopot mic şi un ceas mare, cu două cadrane. Ceasul, adus din Germania, în anul 1911, are un mecanism care cântăreşte aproape 1,5 t.
Mănăstirea Ţigăneşti este renumită pentru atelierele sale, în care sunt lucrate minunate vestminte preoţeşti şi broderii liturgice. În atelierele mănăstirii, maicile lucrează materiale de croitorie pentru hainele preoţeşti, din mătase vegetală, cu fir de aur şi argint, precum şi bumbac. În aceste ateliere a fost lucrată broderia pentru Sala Maură, din Castelul Peleş, din Sinaia.
Apoi, vizităm muzeul, aflat la intrarea în mănăstire într-o impozantă clădire albă. Icoana făcătoare de minuni a Maica Domnului cu pruncul, din biserica mare, poate fi văzută, în prezent în muzeu. Muzeul deţine exponate de o diversitate, valoare şi frumuseţe aparte, despre care măicuţa ghid ne vorbeşte cu mare pricepere şi dăruire.
În faţa muzeului facem fotografii de grup.
Plecăm spre Mănăstirea de maici Samurcăşeşti, aflată pe raza comunei Ciorogârla, distanţă de aproximativ 50 km de Ciolpani.
Mănăstirea Samurcăşeşti este singura biserică din ţară care are 3 altare, deci are trei hramuri: Sfânta Treime, Adormirea Maicii Domnului, Cuvioasa Parascheva.
Lăcaşul a fost ctitorit de boierul Samurcaş şi, la începutul secolului trecut, reprezenta un ideal popas de reculegere pentru locuitorii Capitalei, care obişnuiau să se plimbe cu trăsura pe şoseaua ce duce spre Bolintin. Astăzi, după 200 de ani de la înfiinţare, acest complex mănăstiresc continuă să atragă credincioşii, dornici să se roage într-un loc curat şi liniştit, încărcat de istorie, ale cărui ziduri măreţe impun respect vizitatorului.
Încă din anul 1808, vornicul Constantin Samurcaşi, care avea origini greceşti, începe sa zidească pe moşia sa o biserică sătească, cu hramul Sfântului Nicolae. Vornicul era căsătorit cu Zoe Vrânceanu, strănepoata lui Constantin Brâncoveanu, şi deţinea averi impresionante în zonă. Când biserica a fost gata, boierul a mers în Grecia, la Sfântul Munte Athos, şi a adus de acolo moaştele mai multor sfinţi şi mucenici.
Implicat în viaţa politica a vremii, vornicul Samurcaş a fost prieten bun cu Tudor Vladimirescu, pe care l-a ajutat adesea cu sume de bani şi arme pentru revoluţie. Nu de puţine ori, Tudor cu pandurii lui au poposit la Sfânta Mănăstire Samurcaş, ca să discute cu boierul despre afacerile lor secrete. Cu timpul, însă, vornicul Samurcaş şi-a dat seama că Tudor ura fanarioţii greci şi nu i-a mai oferit armele promise pentru revoluţie, lucru care l-a supărat foarte tare pe Vladimirescu şi prietenia lor s-a răcit.
Nu trece multa vreme de la aceste întâmplări şi vornicul Samurcaş trece la cele veşnice, înainte să lase în seama cuiva întreţinerea lăcaşului, astfel încât de-abia după o jumătate de secol clucerul Alexandru pune la dispoziţia bisericii vatra şi pământul dimprejur. Zidurile interioare au fost pictate de Gheorghe Tattarescu. La cutremurul din 1940, biserica a fost grav avariată. Au rămas în picioare câţiva pereţi şi catapeteasma, care există şi astăzi. Măicuţele erau disperate; cu lacrimi în ochi priveau dărâmăturile, rugându-L pe Bunul Dumnezeu să facă o minune. Şi minunea n-a întârziat: între anii 1941-1943, cu ajutorul generalului Teodor Ciurea, prefect de Ilfov în guvernul Antonescu, pe locul fostei biserici se începe reconstrucţia celei de astăzi, care păstrează forma iniţială, cu 3 altare. Arhitectura este în stil brâncovenesc, lăcaşul fiind placat pe exterior cu cărămidă aparentă şi ceramică.
Motivul care l-a determinat pe generalul Ciurea să înceapă aceasta grandioasa reconstrucţie este o promisiune făcută cuvioasei Parascheva în timpul primului război mondial. Aflat pe câmpul de luptă cu tovarăşii de arme, au fost atacaţi de inamic din toate părţile. Bombele care cădeau, sfârtecându-le trupurile. camarazilor lui de arme, unul câte unul. Teodor Ciurea a început să o strige cu disperare pe Sf. Parascheva: „Ajută-mă, Sfânta Parascheva, că dacă scap de aici îţi voi ridica o biserică frumoasă!“. Şi Sfânta Parascheva l-a ajutat: a rămas în viaţă, fără a avea nici măcar o zgârietură. Războiul s-a sfârşit, dar, cum se întâmplă adeseori în viaţă, Teodor a uitat de promisiunea făcuta sfintei. Au trecut anii, ofiţerul s-a căsătorit şi a fost înaintat în grad, devenind general. Totodată, îndeplinea şi funcţia de prefect al judeţului Ilfov, în guvernul Antonescu. În anul 1941, când pe birou i-a fost adusă cererea măicuţelor de la Samurcăşeşti, de refacere a mănăstirii distruse de cutremur, generalul Ciurea şi-a amintit ca avea de îndeplinit o promisiune către Sfânta Parascheva. Cu părerea de rău că atâţia ani a uitat de promisiunea făcută Sfintei Parascheva pentru ajutorul dat pe front, imediat a dat ordin să se facă rost de bani de la prefectură şi, dacă n-au fost suficienţi, a pus de la dânsul.
Mănăstirea a fost refăcută, iar unul dintre hramuri a devenit cel al Sfintei Parascheva. Generalul Ciurea devenea astfel al doilea ctitor al Mănăstirii. Între anii 1951-1953 biserica actuală a fost pictată în frescă; Patriarhul Iustinian Marina s-a îngrijit îndeaproape de întregul ansamblu mănăstiresc şi între 1951-1958, a refăcut toate chiliile şi iconografia exterioară a bisericii, realizată din ceramică.
În partea stângă a altarului principal se află o frumoasă icoană argintată a Mântuitorului în care se află o raclă cu Sfinte moaşte: părticele din Ierarhi Ioan Gură de Aur, Modest, Silvestru, Sf. Ap. Andrei, Sf. Arhidiacon Ştefan
Curtea mănăstirii şi chiliile sunt bine îngrijite, iar florile abundă peste tot. În curte, lângă sfântul lăcaş, se află mormântul ctitorului Samurcaş. Măicuţele sunt harnice, primitoare şi binevoitoare, bucurându-se de prezenţa pelerinilor.
Mănăstirea Samurcăşeşti deţine o colecţie de artă religioasă şi un depozit de carte veche, din protopopiatele Sectorului Agricol Ilfov şi Giurgiului. De asemenea, în muzeu se află la loc de cinste crucea donată mănăstirii de către Tudor Vladimirescu.
Plecăm de la acest ultim obiectiv al pelerinajului nostru, cu impresii de neuitat.
Pe drum, încercăm să facem o ierarhizare a mănăstirilor vizitate şi constatăm că fiecare s-a imprimat în sufletul nostru într-un mod aparte, neputând nicicum să realizăm vreo diferenţă între acestea. De fiecare dată când se termină un pelerinaj, ne simţim atât de uşuraţi, reconfortaţi şi încărcaţi de Duh Sfânt.
Să încercăm ca din fiecare pelerinaj să agonisim ceva din blândeţea, răbdarea, bunătatea, măcar a unuia dintre Sfinţii pe care i-am vizitat la ei acasă sau poate, din milostenia vreunuia dintre ctitorii acestor mănăstiri.
Şi pentru aceasta, nu trebuie să amânăm; să pornim la fapte din această clipă, fiecare după „talantul” care ne-a fost dat. E greu? Dacă îl vom chema pe Dumnezeu alături de noi, nimic nu poate fi prea greu; poate doar începutul…