Jurnal de pelerinaj – Dobrogea 2015

Posted on by

— Elena Grigorescu —

Data pelerinajului: 09 mai 2015
Participanţi: Preot Cătălin- Cristian Radu, coordonator al pelerinajului, împreună cu 53 creştini de la biserica Popa Rusu şi din alte parohii
Destinaţia: Bucureşti- Catedrala Arhiepiscopală din Constanţa, Tropheum Traiani de la Adamclisi, Mănăstirea Peştera Sfântului Andrei, Mănăstirea Lipniţa; mănăstirea Dervent
Scopul: cunoaşterea unor mănăstiri de pe străvechiul pământ al Dobrogei, a unor meleaguri pe care s-a propovăduit Evanghelia lui Hristos de către Sfântul Apostol Andrei şi unde au fost martirizaţi primii creştini, precum şi a unor vestigii ale istoriei milenare ale poporului nostru.
Pelerinajul se înscrie în contextul activităţilor derulate în cadrul „anului omagial 2015, dedicat misiunii parohiei şi mănăstirii azi”, proclamat de Patriarhia Română.

Ne adunăm cu toţii în biserică pentru a primi binecuvântarea de călătorie. După rugăciunea de binecuvântare a călătoriei, rostită de părintele paroh Gheorghiţă Burlănescu, ne deplasăm spre autocar, ne ocupăm locurile şi pornim la drum, în jurul orei 6,45. Deşi nu străluceşte soarele, dimineaţa este liniştită şi semnele arată că vom avea o zi fără ploaie.

Se prezintă programul zilei de pelerinaj şi se împart pelerinilor materiale documentare şi eşarfe galbene.
După mai bine de o ora şi jumătate de drum, ne oprim pentru o pauză la Popasul Rustic de la Drajna – aproape de Slobozia – pentru ca unii dintre noi să ia o mică gustare, să bea un ceai, un suc sau o cafea. Locul este curat si frumos amenajat, dovadă a simţului estetic şi gospodăresc al întreprinzătorului.
Ne continuăm drumul spre Constanţa, trecem podul de la Feteşti, admirând peisajul de dimineaţă al celor două braţe ale Dunării şi construcţia monumentală a vechiului pod al lui Anghel Saligny. În dreptul localităţii Cernavodă, observăm pe partea stângă construcţiile Centralei atomo-electrice, iar deopotrivă pe stânga şi pe dreapta, podurile Canalului Dunăre- Marea Neagră. Apoi, autostrada îşi urmează cursul prin pământul pietros al bătrânei Dobrogea, dar care ne desfată cu un aspect îngrijit; localităţile prin care trecem au case frumos gospodărite, care denotă un bun nivel de bunăstare materială.

În sfârşit, la orizont se profilează silueta zveltă a farului din Constanţa, apoi rada portului. Ne încadrăm pe drumul care merge pe lângă port, spre Șantierul naval, în apropierea căruia avem să oprim la Catedrala Arhiepiscopală, situată foarte aproape de faleză şi de Acvariu şi Cazinou.

Ajungem la Catedrala Arhiepiscopală din Constanţa în jurul orei 10,15 şi avem marea şansă de a găsi loc de parcare chiar lângă aceasta.

Catedrala Arhiepiscopală Sf. Ap. Petru şi Pavel este o biserică monumentală, construită între anii 1883-1885, de statul nostru, ca prima Biserică româneasca din oraşul Constanţa după războiul de independenţă din 1877. Planurile de construcţie aparţin renumitului arhitect român Ion Mincu, specificat în mod deosebit pentru stilul iniţiat în arhitectura noastră românească.

Biserica are formă de treflă cu elemente arhitectonice eclesiastice, într-un ansamblu care scoate în evidenţă trei turle bine proporţionate cu restul clădirii. Pridvorul susţinut pe coloane de marmură cu capiteluri ornamentate în motive vegetale, arată de la prima întâlnire cu monumentul părţile laterale care se reproduc în interior si deschid larg, cu ospitalitate intrarea în Biserică. Interiorul este bogat în linii arhitectonice cu arcade ce susţin cupola centrală încadrată între ferestre mari lăsând totodată întreagă prestanţa Sf. Altar, sub calota care încheie grandios o întreagă simetrie de firide etajate şi balcoane laterale. Acestea toate atrag admiraţia pentru proiectantul care le-a gândit şi pentru constructorii care le-au ridicat, dându-le un edificiu monumental care creează în interior o atmosferă proprie trăirii religioase.

Exteriorul bisericii, în cărămidă presată cu centuri de ciment profilate simetric, ridică valoarea monumentală a clădirii declarată din anul 1953 monument de arhitectură.

Până în anul 1925 a servit ca biserică parohială; între 1925-1950 a fost folosită în calitate de Catedrală episcopală a fostei episcopii a Tomisului. În ziua de 3 august 1941 biserica a fost avariată de bombardamentul aerian, a fost distrusă partea de est a clădirii precum şi catapeteasma din interior lucrată în icoane emailate. Între anii 1946-1950 s-au executat lucrările exterioare pentru consolidarea turlei principale şi s-au montat din nou profilele care îi decorează exteriorul. Mobilierul format din strane, policandre, candelabre si sfeşnice, inclusiv vechea catapeteasma au fost executate după planurile arhitectului Mincu la Paris. Parte din acest mobilier de o eleganta si bogăţie deosebita, îmbrăcat în foita de aur si pietre sidefate cu icoane emailate si sculpturi cu motive naţionale a fost deteriorat cu evacuarea din timpul celui de al doilea război mondial.

Ceea ce dă însă astăzi valoare deosebită acestei biserici, este noua pictură executată în tehnica de frescă între anii 1959-1965 de către pictor prof. Gh. Popescu de la Institutul de Arte Plastice din Bucureşti şi Niculina Dona Delavrancea. Această pictură în stil neo bizantin se înscrie ca o realizare contemporană excepţională pe linia monumentelor reprezentative din ţara noastră şi în special a celor din nordul Moldovei cu evoluţie evidentă privind atât documentarea istorico-creştină cât si execuţia artistică. În totalitatea ei, pictura aceasta ridică la un alt nivel arta noastră bisericească cu dominanta afirmare artistică, mai expresivă, mai cultă.

Ne închinăm cu evlavie la Sfintele Moaşte, orânduite în baldachine în pronaos, atât în partea dreaptă, cât şi în stânga. În partea dreaptă, se află racla cu moaştele Sf. Epictet şi un baldachin cu mai multe sfinte moaşte: Sf. Mc. Acachie, Sf. Mc. Ignatie, Sf. Mc. Eftimie, Sf. Mc. Mercurie, Sf. Mc. Paraschevi (în dreapta) şi Sf. Cuv. Auxentie şi Sf. Simion Stâlpnicul (în stânga). Se mai află o sfântă raclă cu moaştele Sfântului Andrei, sub formă de cruce de lemn, în forma de X. În centrul crucii se afla o părticică din degetul Sfântului Apostol Andrei, adusă de la Mitropolia Trifiliei din Grecia, iar în cele patru laturi ale crucii sunt părticele de sfinte moaşte ale sfinţilor dobrogeni: Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos – sfinţii martiri de la Niculiţel, Epictet preotul şi Astion monahul (racla a fost adusă de la Măn. Peştera Sf. Ap. Andrei).
În partea stângă a bisericii, se află racla cu moaştele Sf. Astion şi un baldachin cu sfintele moaşte ale Sf. Mc. Pantelimon şi Sf. Teodosie cel Mare,.

Ne închinăm cu nădejdea în neîntârziatul Ei ajutor la icoana Maicii Domnului Constănţeanca, icoană făcătoare de minuni, ferecată în argint.

După ce ieşim din Catedrală, profităm de ziua însorită, pentru a face câţiva paşi pe faleză, pentru a ne reaminti de frumuseţile mării, mult admirate în tinereţea noastră. Unii dintre noi nu au mai văzut marea de mult timp; poate unii din grupul nostru nu au văzut-o niciodată. În această zi, marea este liniştită, albastră şi limpede, putând observa algele şi meduzele, iar pescăruşii „autohtoni” (nu cei migraţi în Bucureşti!) sunt singurii care mai scot sunete în liniştea imensă. Trecem pe lângă clădirea ce adăposteşte Acvariul şi pe lângă frumoasa clădire a Cazinoului, din păcate, aflată în stare de degradare. Vedem statuia poetului naţional, Eminescu, facem fotografii, mai admirăm încă o dată întinsul de ape liniştite şi, cu gandul că ne vom mai întoarce pe aici, plecăm spre autocar.

Ne îndreptăm spre următorul obiectiv, spre partea sudică a Dobrogei, înscriindu-ne pe direcţia Cobadin. Drumul judeţean este flancat de nuci, arbore ce asigură stabilitatea terenurilor şi care are, de altfel, şi un important rol în alimentaţia omului. Drumul are multe şerpuiri şi chiar serpentine, dar este destul de liber. După aproximativ o oră, ajungem în localitatea Adamclisi, De departe, vedem silueta albă a monumentului, pe care urmează să îl vizităm.

Monumentul triumfal Tropaeum Traiani din Adamclisi este unul dintre cel mai importante monumente antice de pe teritoriul României. Primele săpături au fost întreprinse începând cu anul 1882 de către Grigore Tocilescu.

Monumentul, în varianta în care a fost reconstituit de către arheologi, este alcătuit dintr-un soclu cilindric, care are la bază mai multe rânduri de trepte circulare, iar la partea superioară un acoperiş conic, cu solzi pe rânduri concentrice de piatră, din mijlocul căruia se ridică suprastructura hexagonală. La partea superioară se află trofeul bifacial, înalt de 10,75 m, înfăţişând o armură cu patru scuturi cilindrice. La baza trofeului se află două grupuri statuare, care conţin fiecare reprezentarea trupurilor a trei captivi.

Înălţimea monumentului împreună cu trofeul este aproximativ egală cu diametrul bazei şi anume circa 40 m. De jur împrejur, cele 54 de metope din calcar de Deleni, înfăţişează în basorelief scene de război. Metopele erau lespezi dreptunghiulare cu înălţimea de aprox. 1,49 m. Din cele 54 metope iniţiale, se mai păstrează 48.
Deasupra metopelor se află o friză cu 26 de creneluri, din care s-au păstrat numai 23, sculptate şi ele în basorelief, care alcătuiesc coronamentul nucleului circular.

Ansamblul, din care făcea parte monumentul, mai cuprindea un altar funerar, pe ai cărui pereţi se aflau înscrise numele celor aproximativ 3.800 de soldaţi romani căzuţi probabil în lupta de la Adamclisi (Tapae) şi, de asemenea, un mausoleu, cu trei ziduri concentrice, în care se pare că a fost înmormântat comandantul (praefectus castrorum), care, cu preţul vieţii sale, a decis victoria din anul 102.
Toate informaţiile le primim de la un ghid autorizat.
Monumentul este plasat într-o zonă împrejmuită, care arată ca un mare parc.
După ce ocolim monumentul şi observăm toate elementele de construcţie, descrise de ghid, vizităm şi monumentul funerar al generalului roman căzut în luptă, apoi ne aşezăm pe băncuţele din parc şi luăm gustarea de prânz.

Plecăm de la Adamclisi aproape de ora 14,00 şi ne îndreptăm spre mănăstirea Peştera Sfântului Andrei.
Ajungem la Mănăstirea Peştera Sfântului Andrei în jurul orei 14,40.
Primul loc care se vizitează în mănăstire este biserica mare, a cărei construcţie a început în 1998 şi s-a terminat în 2002. Pictura a fost începută în 2004 şi s-a finalizat în 2012. Exteriorul este împodobit cu mozaicuri impresionante.
În interiorul bisericii, în partea stângă, se află un baldachin de lemn, cu o raclă cu o sculptură în lemn, reprezentând pe Sf. Ap. Andrei răstignit pe crucea în formă de X, care poartă părticele din Sf. Moaşte ale Apostolului.
Biserica este pictată în stil bizantin, în culorii vii.
Vizităm apoi peştera Sf. Apostol Andrei, o biserică adevărată săpată în stâncă, amplasată la baza unui mic munte împădurit. Pe pereţii bisericii din peşteră sunt multe icoane ce pot fi admirate la lumina candelelor şi a lumânărilor.
Despre cum a fost descoperită peştera nu se ştiu prea multe, deoarece Dobrogea a fost timp de 400 de ani, până la Războiul de Independenţă din anul 1877, sub stăpânire otomană.
Ceea ce se ştie sigur, însă, este următoarea întâmplare petrecută în anul 1918, an în care un mare avocat din Constanţa, pe nume Jean Dinu, în timp ce era în călătorie prin această zonă, în urma unui vis care s-a repetat, a descoperit Peştera Sf. Ap. Andrei într-o stare deteriorată. Peştera era înconjurată de pădure, copacii ajungeau până aproape de intrarea în peşteră, intrarea era mult mai mică iar înăuntru crescuseră buruieni, nu locuia nimeni aici în peşteră. După ce a curăţat peştera, a construit un mic corp de chilii.

Odată cu primele chilii ridicate s-au adunat şi primii călugări. Aceştia slujeau sfintele slujbe în peşteră. Au construit mai apoi turla de deasupra peşterii care la anul 1936, după cum spun unele persoane avea 40 de metri şi se vedea de la drumul mare. Alţii spun ca avea doar 18 metri. În anul 1943, Episcopul Chesarie Păunescu a sfinţit pentru prima dată peştera. A venit al doilea război mondial şi apoi a fost perioada comunistă, foarte grea pentru biserica ortodoxă, iar comuniştii, mai precis ruşii bolşevici, au distrus totul aici. Peştera a devenit staul pentru oi. Țăranii din această zonă îşi adăposteau aici oile când era vreme urâtă.
Abia după 1990, părintele Nicodim Dincă, ctitorul acestei Sfinte Mănăstiri, monah fiind de la mănăstirea Sihăstria din judeţul Neamţ, împreună cu părintele ieromonah Victorin Ghindăoanu, un preot tot de acolo, cu binecuvântarea IPS Lucian au început din nou lucrările de reamenajare a peşterii şi construirea sfintei mănăstiri.
Peştera are forma unei biserici. În faţă a fost altarul până nu demult, apoi a fost adusă icoana mare a Sfântului Andrei, care a fost plasată în locul catapetesmei. Urmează naosul şi pronaosul; totul este în stâncă.
Preoţii cultului local, numiţi în balada Peşterii Sfântului Andrei „sfinţi”, l-au primit cu dragoste in mijlocul lor pe Sfântul Apostol Andrei, primul ucenic al lui Iisus, care ajunsese pe aceste meleaguri propovăduind cuvântul Evangheliei Mântuitorului. Ei i-au oferit găzduire în grota venerată astăzi de creştini.
În actuala biserică din peşteră, în pronaos, într-o nişă, se află un fel de pat, scobit iniţial în piatră, despre care tradiţia spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. Astăzi, cei aflaţi în suferinţe vin aici pentru a-şi redobândi sănătatea, petrecând câteva zile şi nopţi pe acest „pat al Sfântului Andrei”.
Peştera nu a suferit modificări decât la intrare, unde s-a construit acel zid, după modelul celui din 1918 şi s-a construit turla care are doar 4 metri înălţime.
Prin strădania micii obşti de călugări şi cu sprijinul a doi înalţi ierarhi, IPS Lucian şi IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, ca şi cu ajutorul substanţial al unor creştini evlavioşi, la Peştera Sfântului Andrei au fost ridicate două biserici.
Vizităm şi biserica mică, situată la câţiva zeci de metri de peşteră. Construirea ei a început în martie 1994 şi s-a terminat în septembrie 1995, a durat deci un an si jumătate. Tot în 1995, pe data de 1 octombrie a fost sfinţită cu hramul Acoperământul Maicii Domnului. Pictura bisericii mici a fost finalizata în 1999.
În apropiere se găseşte Izvorul Sf. Apostol Andrei. Tradiţia spune ca atunci când Sfântul Apostol Andrei a ajuns aici, în această zonă nu exista apă. Atunci, a lovit cu toiagul în stâncă şi a izvorât apa. Izvorul Sfântului Apostol Andrei se păstrează ca mărturie până în zilele noastre, nesecând niciodată.
Plecăm de la Măn. Peştera Sf. Ap. Andrei în jurul orei 15,30 spre Măn Lipniţa, cale de aproape 40 minute.

Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul – Lipniţa s-a născut pe pământul binecuvântat al Dobrogei, din mila lui Dumnezeu, s-a hrănit din istoria creştină a acestor meleaguri şi s-a adăpat din tradiţia monahală, care este atât de îndelungată şi de bine înrădăcinată în ţinutul dintre Dunăre şi Mare.
Acest sfânt locaş monahal este situat pe drumul care leagă Măn. Sf. Apostol Andrei de Măn. Dervent, două puncte de reper ale trecutului creştin al acestor meleaguri. Și dacă cele două mănăstiri amintite sunt strâns legate de Apostolul Cel Întâi Chemat, noua mănăstire înfiinţată în noiembrie 2004 a fost închinată Sfântului Ioan Botezătorul, cel care a fost primul dascăl al Sf. Apostol Andrei.
Al doilea ocrotitor al noii mănăstiri a fost numit Sf. Mucenic Dasie, martir dobrogean, care a trăit în secolele III-IV şi a fost rod vrednic al seminţei creştine aruncate în acest ţinut de Sf. Apostol Andrei.
Orice lucru făcut pentru Dumnezeu cere jertfa, astfel încât si noua mănăstire a pornit de la un simplu grajd amenajat, donat de dl. Danciu Stelian, locuinţă care a folosit timp de mai mulţi ani atât ca paraclis, cât şi ca un corp de chilii pentru mica obşte de maici adunată aici.
În octombrie 2005, s-a început construirea casei monahale pe pământul donat de Primăria Comunei Lipniţa, iar în ziua de 29 august 2006 s-a pus piatra de temelie a paraclisului acestei mănăstiri, închinat Sfântului Mucenic Dasie (prăznuit la 20 noiembrie). La aceeaşi dată, s-au sfinţit şi cele două clopote donate mănăstirii de fam. Simuloiu, de acum chemându-ne şi ele cu glasul lor să ne amintim de trecutul creştin al Dobrogei şi să-i cinstim pe sfinţii care prin viaţa şi prin jertfa lor au întărit credinţa în acest ţinut binecuvântat.
Cea mai mare bucurie a fost pentru noua mănăstire ziua de 6 iulie 2006, când ÎPSfintitul Ilarion, Mitropolit de Silistra (Bulgaria), neuitându-se la sărăcia micului aşezământ monahal de curând înfiinţat, a dăruit acestuia o părticică din mâna Sfântului Mucenic Dasie. În acest fel, sfântul ocrotitor al noii mănăstiri a binevoit să vină şi pe pământul românesc al Dobrogei pentru a fi spre închinare şi spre ajutor tuturor celor care vor alerga la racla cinstitelor sale moaşte.
În ziua de 29 august 2009, a fost sfinţit Paraclisul de la demisolul bisericii, închinat Sfântului Mucenic Dasie. Paraclisul este placat cu piatră şi împodobit cu pictură bizantină, reprezentând sfinţi din Dobrogea şi scene din viaţa Sfântului Mucenic Dasie.
O alta mare binecuvântare pe care Dumnezeu a dăruit-o mănăstirii a fost primirea unei părticele din cinstitele moaşte ale Sf. Ioan Botezătorul, cu ocazia sărbătoririi hramului, în ziua de 29 august 2010.
Biserica cea mare a mănăstirii are la închinare Sfintele moaşte ale Sf. Ioan Botezătorul şi Racla cu Sf. Moaşte ale Sf. Mc. Dasie, împreună cu lemn din Sf. Cruce şi părticele din moaştele mai multor sfinţi (Sf. Mc. Marina, Sf. Cuv. Macrina, Sf. Mc. Haritina, Sf. Cuv. Singlitichia, Sf. Mc. Ecaterina, Sf. Ier. Ciprian şi racla cu Sf. Moaşte ale Sf. Onufrie cel Mare.
De asemenea, în biserica mare, se găseşte o copie a icoanei Macii Domnului cu trei mâini; „Tricherousa”, precum şi o copie adusă din Rusia, a icoanei făcătoare de minuni „Maica Domnului – Potoleşte întristările noastre”.
În Paraclisul mănăstirii, situat la demisol se află spre închinare o părticică din moaştele sf. Ier. Nicolae, precum şi o icoană brodată în fir a Sf. Mc. Efrem cel Nou.
Ne-a umplut sufletele de mare bucurie această nestemată de mare preţ, aflată în pustia Dobrogei. Cu dorinţa de a mai reveni, plecăm de aici spre Măn. Dervent, în jurul orei 17,30.

După aproape 20 minute de mers, zărim curtea împrejmuită şi turnul porţii Mănăstirii Dervent.
Tradiţia acestei Sfinte Mănăstiri ne spune că pe malul drept al Dunării, în apropiere, la o distanţă de numai doi kilometri de mănăstirea Dervent, a existat o cetate antică romană cu numele de Dervent, nume care înseamnă lagăr sau garnizoană romană, dar şi vad de trecere sau trecătoare (în limba turcă). Cetatea Dervent, după o epocă înfloritoare până pe la anul 1036, a fost distrusă de pecenegi atunci când au fost distruse şi cetăţile Dinocetia, Capidava şi Sucidava. Astăzi, în zonă, încă se pot vedea ruinele acestei vechi cetăţi romane. Pe la sfârşitul secolului I d.H., Sf. Apostol Andrei ajunge să propovăduiască Evanghelia lui Hristos, Mântuitorul nostru, şi în Scythia Minor, adică în Dobrogea de astăzi, care în acea vreme făcea parte din Imperiul Roman. Credinţa creştină era interzisă în acele vremuri.
Mai târziu, opera misionară a Sf. Apostol Andrei va reveni unor ucenici ai Sfântului, anume un preot şi trei fecioare, care vor veni în marea cetate Dervent la Dunăre să-l mărturisească pe Hristos. Ajunşi aici, cei patru sunt prinşi şi condamnaţi la moarte, după ce fuseseră sfătuiţi să se lepede de Hristos. În momentul martirajului, tradiţia acestui Sfânt Lăcaş ne spune ca ei erau aşezaţi astfel: Preotul se afla pe locul în care se află acum Crucea Sfântă din absida stângă a bisericii, crucea făcătoare de minuni şi tămăduitoare, iar cele trei fecioare se aflau în faţa bisericii, mai precis în faţa Sfântului Altar. Văzând ca nu pot fi determinaţi să-şi renege credinţa lor adevărată, Sfinţii Martiri au fost chinuiţi groaznic. În final, preotul a fost jupuit de viu şi spânzurat pe o cruce de lemn, cu capul în jos, iar celor trei fecioare li s-au scos ochii, li s-au smuls unghiile de la mâini şi de la picioare, iar după aceste groaznice chinuri, trupurile acestor Sfinte Muceniţe au fost tăiate în bucăţi. Trupurile acestor Sfinţi au fost aruncate în Dunăre, după ce au fost arse pe rug ca să nu le venereze creştinii aflaţi în cetate. Pe locul unde ei au fost martirizaţi, tradiţia ne spune ca au crescut din pământ patru pietre în forma de cruce cu însuşiri tămăduitoare şi făcătoare de minuni, care de-a lungul veacurilor, s-au dovedit a fi tămăduitoare de diferite boli sufleteşti şi trupeşti.”

Foarte mulţi bolnavi aflaţi în suferinţe, în primejdii şi necazuri, cu diferite boli şi fără nici o speranţă au găsit alinarea în suferinţe şi tămăduirea, numeroşi ologi, şchiopi, surzi, muţi care au venit aici cu credinţă s-au tămăduit. Unii dintre ei şi-au lăsat chiar bastoanele şi cârjele în acest loc, spre mărturie şi spre încredinţarea altor persoane că aceste Sfinte Cruci sunt purtătoare de har dumnezeiesc şi tămăduitoare, adică purtătoare de leac, cum se mai numesc în popor.

Cetatea Dervent, a fost distrusă pe la anul 1036. După ce Sfintele Cruci au crescut din pământ, sigur că, în jurul lor, au apărut aici şi nişte comunităţi monahale. Viaţa creştină în Dobrogea, viaţa bisericii în primele veacuri era foarte bine organizată. Era o viaţă creştină intensa, existau foarte multe comunităţi monahale, foarte multe biserici, foarte multe mănăstiri. Chiar şi astăzi, această zonă, fosta Scythia Minor, se făleşte cu ruine ale acelor biserici, cu criptele Sfinţilor Martiri care au fost descoperite in Dobrogea, ceea ce demonstrează că aici a fost o adevărată viaţă în Hristos, o trăire duhovnicească aleasă.
După câteva secole, locurile unde se aflau Sfintele Cruci au devenit pustiite, Dobrogea fiind ocupată de Imperiul Otoman. Moşiile de aici au revenit unui turc, Ahmet bei, care era însărcinat şi cu păzirea frontierei de Dobrogea. Acest turc, auzind de puterea miraculoasa a Crucilor Sfinte le va ocroti şi urmaşii lui le vor venera timp de aproape cinci secole. El era un om foarte credincios. Se spune ca în tradiţia acestei familii, oamenii se încreştinau pe ascuns pentru ca, bineînţeles, la turci creştinismul era interzis şi aceasta tradiţie de păstrare şi venerare a Sfintelor Cruci în familia acestui paşă s-a făcut până pe la începutul secolului al XIX-lea, când un descendent al lui Ahmet bei, le va distruge şi iată cum.
Pe moşia acestui turc, foarte credincios, veneau foarte mulţi sclavi să lucreze, numai ca să se poată atinge de Sfintele Cruci, pentru a dobândi tămăduire sufletească şi trupească. Sfintele Cruci aduceau în familia acestui turc şi foarte mult venit. Într-o zi, pe când tatăl era plecat cu treburile moşiei, fiul său, observând ca Sfintele Cruci sunt venerate de sclavii creştini, a poruncit supuşilor să tragă cu calul, să distrugă braţele Sfintei Cruci făcătoare de minuni a Preotului. În acel moment, când braţele Crucii au fost spintecate, el a fost doborât de pronia dumnezeiască, a căzut şi a murit, iar bătrânului său tata, plecat cu treburile moşiei, i-a fost trăsnit un cal de la trăsură, moment în care înţelege că ceva rău s-a petrecut pe moşie. Ajuns aici, află despre marea nenorocire care s-a întâmplat în familia lui, vesteşte familiei lui că n-o să le mai meargă aşa de bine cum le-a mers până atunci şi aşa a fost. Un cutremur peste cinci ani îi va distruge moşia, un trăsnet îi va mistui hambarele, iar molima îi va omori curtenii şi familia, ce se aflau prin preajma Sfintelor Cruci. După alţi câţiva ani, Dobrogea va ieşi de sub tutela Imperiului Otoman, iar locurile cu Sfintele Cruci devin din nou pustii.

După Războiul de Independenţă, Sfintele Cruci se redescoperă în chip minunat şi, iată şi un miracol care s-a întâmplat cu aceste Sfinte Cruci purtătoare de har dumnezeiesc. Tânărul Ionică, ciobănaş în satul Coşlugea, din apropierea Sfintei Mănăstiri Dervent, se afla cu oile prin preajma Sfintelor Cruci. Ionica era surdomut din naştere. El fiind foarte obosit, adoarme făcându-si căpătâi chiar braţele Crucii Sfinte a Preotului. Si, printr-o dumnezeiască, după puţin timp, este trezit, auzind pentru prima data în viaţa lui tunetele de afară şi oile, care între timp se îndepărtaseră de el. Ne dăm seama ce mare bucurie l-a cuprins! A sărutat Sfânta Cruce cu credinţă, i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru acest miracol. Nu se mai ştia exact locul în care se afla Sfânta Cruce. Se auzise cândva că pe aceste locuri ar fi existat şi alte Sfinte Cruci făcătoare de minuni. Dar nu se mai ştia locul exact. Aşadar i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru aceasta mare minune şi a zvonit despre aceasta la toţi locuitorii din împrejurimi. Acest miracol a rămas încă viu în amintirea locuitorilor de pe aceste meleaguri dobrogene.

Ne închinăm şi noi în frumoasa biserică a mănăstirii, la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, pe sub care se trece, apoi afară, în partea de nord a bisericii unde se află crucea tămăduitoare, precum şi racle cu sfinte moaşte, ale sfinţilor Epictet şi Astion, un epitrahil al. Sf. Grigore Decapolitul, un acoperământ de la Mormântul Maicii Domnului de la Ierusalim, precum şi fragmente de piatră de la Golgota şi Sfântul Mormânt de la Ierusalim.
Facem apoi o scurtă drumeţie prin pădure, până la izvorul cu apă tămăduitoare, apoi ne înclinăm pios la mormântul unuia dintre ctitori, arhim. Elefterie şi ne pregătim de plecare spre casă.

Este aproape de ora 18,00 şi ne aşteaptă un drum de întoarcere spre Bucureşti, lung şi chiar anevoios, până la Cernavodă. Însă, bucuria imaginilor şi trăirilor duhovniceşti din această zi, înlătură orice fel de grijă.
Înserarea aduce în faţa ochilor noştri imagini pitoreşti ale unor drumuri pe care apa le însoţeşte: Canalul şi Dunărea.

Aducem mulţumiri părintelui Cătălin Radu, care ne-a însoţit în acest pelerinaj şi care, prin credinţa sa şi blândeţea caracteristică, ne-a făcut să avem evlavie sfântă şi nădejdea că toţi Sfinţii pe care „i-am vizitat” ne vor fi rugători şi ajutători.
Îi mulţumim şoferului nostru, dl. Constantin Păun, care a dat dovadă de multă răbdare şi profesionalism şi care a ajutat mult la reuşita acestui pelerinaj.
Spre sfârşitul pelerinajului, preotul Cătălin Radu aduce mulţumire lui Dumnezeu- pentru că ne-a fost alături, părintelui Gheorghiţă Burlănescu – pentru dragoste şi binecuvântare, şoferului şi organizatorului. De asemenea, rosteşte un cuvânt de folos duhovnicesc, care ne umple inimile de mare bucurie.

„Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel; Însuşi va da putere şi întărire poporului Său. Binecuvântat este Dumnezeu”. (Ps.67)