Stau în genunchi şi privesc minute în şir coperta cărţii „Pe urma paşilor Tăi, Iisuse..” scrisă de inegalabila artistă plastică, Olga Greceanu.

Un tainic fior îmi străbate sufletul când privesc pe fondul sângeriu urma piciorului Mântuitorului în Biserica Înălţării.
Mă apropii cu sfială şi cu profundă evlavie, sărut această sfântă urmă cu dorinţa de a fi cât mai aproape de mirele meu Iisus căruia I-am închinat total cea de a doua parte a vieţii mele.

Rostesc în gând, o dată, de două ori, de nenumărate ori, „Doamne, Iartă-mă”. Nu pot spune mai mult, dar cred că în ceea ce am spus, am cuprins totul. Mult am greşit, dar iubirea lui Iisus copleşeşte greşelile mele, pe care simt că mi le-a iertat deşi sunt nevrednică de iertare.

Citesc cu nesaţ fascinanta descriere a pelerinajului efectuat de Olga Greceanu în Ţara Sfântă şi cu ochii minţii o însoţesc în locurile pe care le înfăţişează cu o limpezime pe care numai cuvântul Evangheliei pe care o cunoştea atât de bine, reuşeşte să o dăruiască.
Nu mă opresc din citit decât pentru a-mi şterge lacrimile. În liniştea nopţii parcă aud vocea acestei femei puternice şi talentate, dar mai ales deosebit de credincioasă.
Îmi este atât de apropiată de suflet poate şi prin faptul că am avut acelaşi inegalabil şi iscusit duhovnic, dar şi pictor al inimilor noastre, care a avut acest mare dar de la Dumnezeu de a revărsa dragostea sa faţă de Părintele ceresc în inimile fiilor săi duhovniceşti, făcându-i pe aceştia să simtă cu putere că sunt fiii lui Dumnezeu, dar şi ai părintelui duhovnic, firul tainic al legăturii de dragoste apropiindu-i nu numai pe cei vii între ei, ci şi pe cei vii de cei adormiţi.

Faptul că acum o redescopăr îmi dă parcă aripi pentru a continua zborul frânt temporar, pentru a-mi recăpăta energia pierdută în lucruri adesea inutile, pentru a pune un nou început trăirii mele monahale.

Simt că am devenit dintr-o dată mai răbdătoare şi mai responsabilă, că în marea-i bunătate Dumnezeu a îngăduit să îmi acorde încă un răgaz pentru mântuire.

La sfârşitul lecturii mă simt mult mai aproape de Mântuitorul meu şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că a îngăduit să vadă lumina tiparului istorisirea plină de trăire a unei creştine autentice, care îi poartă cu sine pe cititori într-un pelerinaj pe care eu nici măcar nu am îndrăznit să-l visez vreodată.

Şi trec zile şi nopţi în care împletind rugăciunea cu meditaţia, încep să o pomenesc cu cei dragi adormiţi ai neamului meu alături de distinsul soţ al domniei sale, „conu Nicu” cum îl numea la
1 decembrie 1969 G. Lungulescu.

La început vag, apoi din ce în ce mai stăruitor se înfiripă în sufletul meu ideea de a porni şi eu într-un pelerinaj în Ţara Sfântă.

De dorul Tău, Iisuse…., pornesc împreună cu aprope 100 de pelerini din toate colţurile ţării pe urmele paşilor Tăi, ale Maicii Tale şi ale altor sfinţi ce au trăit şi s-au nevoit în cele mai neaşteptate locuri.

Dorim cu toţii să cunoaştem mai îndeaproape locurile pomenite în Biblie, să ne închinăm la moaştele purtătoare de sacru ale nevoitorilor pe aceste meleaguri, să îngenunchem, să îmbrăţişăm şi să sărutăm cu evlavie cele mai importante puncte de referinţă ale creştinătăţii, începând cu Biserica Naşterii Mântuitorului din Bethleem şi sfârşind cu Biserica Sfântului Mormânt.
Suntem însetaţi după sfinţenie şi fiecare popas ne dezvăluie multe surprize fiecăruia dintre noi, pe măsura înţelegerii noastre.
Punem la picioarele sfinţilor rugăciunile noastre pentru iertarea păcatelor, şi nădejdea că binecuvântările primite ne vor lumina viaţa în aşa fel încât să urmăm învăţăturile de credinţă, nu numai pentru viaţa aceasta, ci şi în perspectiva veşniciei.

Participăm şi la Sfânta Liturghie, la Sfântul Mormânt şi ne împărtăşim în Biserica Învierii (cu pregătirea necesară şi cu spovedanie) cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.
„Eu sunt calea, Adevărul şi viaţa” citim la Ioan 14,6 şi pe parcursul călătoriei noastre, părintele Ioan ne precizează de mai multe ori, spre o mai bună întipărire în minte, că „adevărul nu este ceva, ci este cineva”, acel Iisus care trebuie să trăiască viu în inima noastră, căci aceasta este marea taină a vieţii creştine.

Este momentul în care realizăm că pelerinajul la care am participat ne-a condus la conştientizarea că de acum începe un alt pelerinaj – cel interior în sufletul şi inima noastră – întrucât am primit odată cu trupul şi sângele Mântuitorului şi lumina cunoştinţei că am întâlnit Adevărul, că l-am întâlnit pe Dumnezeu, că dorul după Iisus (Dumnezeu şi Omul) a fost ostoit prin aceea că am devenit hristofori în cel mai important loc al creştinătăţii.

Multe şi minunate momente mi-a fost dat să trăiesc în acest pelerinaj, din care însă voi încerca să istorisesc aici o întâmplare minunată ce a avut loc la Mănăstirea Sfântul Sava.
Mănăstirea Sfântul Sava este situată în deşertul Iudeii pe pantele văii Kidron. În această sfântă mănăstire accesul este permis numai bărbaţilor, în consecinţă femeile au aşteptat în faţa intrării revenirea celor ce au avut permisiunea să viziteze mănăstirea, timp în care s-au închinat la racla cu multe sfinte moaşte adusă de unul dintre călugări.
Am stat de vorbă cu unul dintre fericiţii pelerini care au vizitat Mănăstirea Sfântul Sava şi accentul conversaţiei noastre s-a pus pe felul în care acesta a văzut şi s-a închinat la moaştele Sfântului Sava.
Eram deosebit de concentrată şi îi sorbeam parcă fiecare cuvânt, urmărind în acelaşi timp şi gestica prin care căuta să îmi redea cât mai veridic cele văzute şi pipăite cu mâinile sale, încât pentru o fracţiune de secundă privirile noastre s-au întâlnit şi atunci instantaneu am simţit în inima mea acea mare bucurie pe care cu siguranţă a trăit-o şi interlocutorul meu, Popa Gheorghe, în clipa întâlnirii cu sfintele moaşte ale Sfântului Sava.
Am ştiut îndată că această mare bucurie, însoţită de o mare emoţie şi de lacrimi este binecuvântarea Sfântului Sava şi pentru mine, care cu răbdare am aşteptat în acea zi toridă să se reîntoarcă pelerinii din Sfânta Mănăstire şi să ne împărtăşească şi nouă impresiile pe care le-au avut păşind cu evlavie în acel sfânt lăcaş.
Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, depăşeşte cu mult dragostea noastră faţă de Dumnezeu şi „sensul ei este bucuria. Nu poate să fie confundată cu nimic cu ceea ce este o simplă reacţie afectivă, ca un răspuns al simţirii, al simţurilor, care are ca semn plăcerea” după cum spunea preacuviosul părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor). În acelaşi timp această bucurie este însoţită de o mare uimire.

Am plecat din ţară rugându-mă la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi sărutând sfintele sale moaşte aflate în Biserica Mănăstirii noastre şi iată că, plecând din Israel, facem o ultimă oprire la Biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe din Lida, unde de asemenea mă închin sfintelor sale moaşte şi la mormântul său situat la subsolul bisericii.
Duc cu mine la reîntoarcerea în ţară dorul de Iisus, amplificat însă de trăirile speciale de pe parcursul pelerinajului, un dor nespus pentru mântuire.

Maica Irina
Sfânta Mănăstire Viforâta