Jurnal de pelerinaj – Iași 5-7 octombrie 2018

Participanți: 50 de enoriaşi ai Bisericii Popa Rusu, însoțiți de pr. paroh Gheorghiță BurlănescuParticipanți: 50 de enoriaşi ai Bisericii Popa Rusu, însoțiți de pr. paroh Gheorghiță Burlănescu

Programul pelerinajului:
Ziua 1: București- mănăstirea Vlădiceni Iași- Biserica Sf. Nicolae Domnesc- Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi- Catedrala Metropolitană cu închinare la moaștele Cuvioasei Parascheva- Mănăstirea Golia- Biserica Bărboi- Biserica Barnovschi – cazare la Hotel Zimbru Iași
Ziua a 2-a: participare la Sf. Liturghie la Măn. Vlădiceni- Măn. Galata- Măn. Cetățuia- Măn. Frumoasa- Măn. Hadâmbu– cazare la Hotel Zimbru Iași
Ziua a 3-a: participare la Sf. Liturghie la o mănăstire din apropiere de Iași, în drumul spre București (Mănăstirea Bucium sau Bârnova)- Măn. Dobrovăț – București

Scopul: Închinarea la cele mai importante obiective religioase din Municipiul Iași și din împrejurimile acestuia

Ziua I, vineri 5 octombrie 2018
În dimineața zilei de vineri, 05.10.2018, la ora 6,15, pornim cu autocarul spre Iași. Fiind dimineață, traficul este relativ lejer, iar șoferul nostru, dl. Nicolae Strontchi dă dovadă de multă răbdare și cooperare la dorințele noastre.
Cu două scurte popasuri, unul după ieșirea din Buzău, celălalt după Tecuci, ne îndreptăm spre Iași.

Înainte cu vreo 10 km de intrarea în oraș, telefonic am luat legătura cu părintele Teofil, de la Mănăstirea Vlădiceni care ne va fi ghid în pelerinajul nostru.
Ajungem la Mănăstirea Vlădiceni aproape de ora 13,00. Suntem primiți de părintele ieromonah Teofil în Paraclis și acesta ne ține o frumoasă și complexă slujbă de dezlegare și binecuvântare.

Mănăstirea Vlădiceni este o mănăstire de călugări amplasată la marginea municipiului Iași, în localitatea Vlădiceni (din comuna suburbană Tomești), pe locul numit în cronici „Poiana Vlădicăi”.

Mănăstirea Vlădiceni se află la poalele unui deal împădurit, de unde se poate vedea întreaga zonă industrială a municipiului Iași. Drumul care duce la mănăstire este un drum asfaltat, dar care nu a fost întreținut.

Potrivit tradiției locale, în anul 1415, domnitorul Alexandru cel Bun și mitropolitul Iosif Mușat au întâmpinat la marginea Iașului, în locul unde se află astăzi Mănăstirea Vlădiceni, alaiul care ducea moaștele Sf. Mare Mucenic Ioan din Trapezunt de la Cetatea Albă către Suceava, capitala de atunci a Țării Moldovei. Cu această ocazie, poiana unde a fost întâmpinat alaiul a fost denumită „Poiana Vlădicăi”, denumire existentă și în cronici. Din acest motiv, după câțiva ani s-a ridicat aici un schit, dar acesta a dispărut cu timpul.
Între anii 1908-1910, câțiva călugări au construit în valea Cozmanei din apropierea Poienii Vlădiceni o primă biserică a Schitului Vlădiceni, spre cinstirea Sf. Apostol și Evanghelist Ioan. Între ctitorii de atunci, se numără și Arhimandritul Teodosie Șoriceanu și câțiva călugări athoniți.

Opt ani mai târziu, în anul 1918, biserica a fost distrusă în întregime în urma exploziei unui depozit de muniții din apropiere, iar din această cauză schitul a fost distrus, murind mai mulți călugări, printre care și arhimandritul Teodosie.

După primul război mondial, între anii 1923-1928, în timpul păstoririi mitropolitului Pimen Georgescu, arhimandritul Epifanie Demetrescu și alți câțiva călugări veniți în România de la Muntele Athos, au reclădit așezarea monahală distrusă construind o a doua biserică. Aceasta a fost grav avariată de cutremurul din anul 1940, iar în timpul celui de-al doilea război mondial s-a încercat refacerea ei. Avariată și în timpul războiului (1941-1945), biserica a necesitat ample lucrări de renovare care s-au desfășurat între anii 1957 și 1959.

Ulterior, ea a fost folosită ca biserică de mir, filială a Parohiei Tomești.
Astfel, dacă în anul 1944, Schitul Vlădiceni avea două clădiri gospodărești, cu rol de chilii, în anul 1959, ele au fost preluate de către gospodăria agricolă de stat, iar biserica schitului a funcționat din acel an doar ca biserică care aparținea de Parohia Tomești. În acea biserică se slujea numai de câteva ori pe an. În anii ’60 ai secolului al XX-lea, lăcașul de cult a fost folosit ca depozit pentru diverse materiale de construcții și, fiind complet neglijat, s-a ruinat în întregime.

În anul 1992, a fost inițiată refacerea Mănăstirii, din inițiativa mitropolitului Daniel Ciobotea al Moldovei și Bucovinei și cu purtarea de grijă a episcopului-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, Calinic Dumitriu Botoșăneanul. PS Calinic s-a ocupat personal de întocmirea formalităților în vederea obținerii aprobărilor necesare. Sfântul Sinod al BOR a aprobat înființarea mănăstirii și, în anul 1995, locul unde se va construi biserica a fost sfințit de IPS Daniel. Primul stareț a fost numit în anul 1995 protosinghelul Meletie Cucoară.

S-a construit inițial un paraclis cu hramul „Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul”, apoi într-o perioadă de cinci ani, a fost ridicată o biserică monumentală din cărămidă pe locul celei construite de călugării atoniți, care a fost inspirată de stilul bisericilor moldovenești din veacul al XV-lea. Hramul noii biserici este sărbătoarea „Sf. Apostol și Evanghelist Ioan”, prăznuită la data de 8 mai în fiecare an.

La 10 iunie 2007, la vârsta de numai 46 ani, a murit protosinghelul Meletie Cucoară, primul stareț al mănăstirii. A fost înmormântat în curtea bisericii. Noul stareț a fost numit arhimandritul Arsenie Butnaru.

Însoțiți de părintele Teofil pornim spre Iași. Pe drum, părintele Teofil ne introduce în paginile de istorie ale Moldovei, corelând cu acestea însemnătatea monumentelor rămase de la ctitori, într-un mod foarte bine documentat
Coborâm din autocar în preajma Bisericii Sf. Nicolae Domnesc și de aici vom începe un circuit pietonal prin bisericile din centrul Iașului.

Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” este o biserică ortodoxă construită de Ștefan cel Mare în perioada 1491-1492 și refăcută în anii 1884-1904 de arhitectul francez André Lecomte du Noüy, prin demolare și reconstruire pe aceeași fundație și aproximativ în forma sa inițială, înlăturându-se adaosurile ulterioare. Biserica este situată în preajma vechii Curți Domnești, între Palatul Culturii și Casa cu arcade (Casa Dosoftei).

Fiind situată în imediata vecinătate a vechii Curți domnești și pentru faptul ca aici au fost unși aproape toți domnii Moldovei, de la Despot Vodă până la Grigore Alexandru Ghica, bisericii i s-a spus „Sfântul Nicolae Domnesc”, spre a o deosebi de alte construcții cu același hram. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, pentru o perioadă de câțiva ani (1677-1682), Biserica „Sf. Nicolae Domnesc” a îndeplinit rolul de catedrală mitropolitană.

Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași este un monument de arhitectură de valoare din România, situată în centrul tradițional al Iașului. Biserica Trisfetitelor a fost ridicată de către voievodul Vasile Lupu, între anii 1637-1639, ca necropolă domnească, reflectând aspirația ctitorului spre lumea bizantină, combinând structuri și forme tradiționale cu materiale prețioase și o decorație fastuoasă.
Hramul folosit situează edificiul într-o lume care a fost aceea a Sfinților Părinți ai Bisericii, apărători ai dogmelor niceene, aureolați de cunoaștere și renumiți pentru zelul lor.

Ctitorul acestui monument singular, credinciosul domn al Moldovei Vasile Lupu, este una din figurile cele mai importante ale istoriei române, apărător recunoscut al Bisericii Ortodoxe. În timpul primilor ani ai domniei sale, când Patriarhia de Constantinopol se găsea într-o situație critică – strivită de datorii, dominată de intrigi și lovită de dezordini – Vasile Lupu intervine și încearcă să restabilească lucrurile. Mai târziu el va achita datoriile Sfântului Mormânt și pe cele ale mănăstirilor de pe Muntele Athos și va face numeroase donații ca inițiator al unor opere de cult și caritate creștin-ortodoxe în Polonia, Bulgaria și Grecia.

Impresionantă, făcută parcă pentru ”a lăsa uimit” sufletul contemporanilor și urmașilor, biserica Trei Ierarhi din Iași reflectă aspirația spre această lume minunată a Bizanțului, combinând structuri și forme tradiționale cu materiale prețioase și o decorație fastuoasă.

În biserică au fost aduse, pe timpul domnitorului Vasile Lupu în iunie 1641, moaștele Sfintei Parascheva, de la Constantinopol. Racla cu cinstitele moaște a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoțită de trei mitropoliți greci. Ajungând la Galați, apoi la Iași, au fost întâmpinate de Vasile Vodă Lupu, de mitropolitul Varlaam și de episcopii de Roman și Huși, de cler și credincioși. În ziua de 13 iunie 1641, moaștele au fost așezate în biserica mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi. Moaștele Cuvioasei Parascheva au fost strămutate în Catedrala Mitropolitană din Iași după sfințirea acesteia la 23 aprilie 1887.

Jefuită și arsă de năvălitorii din Est (1650) și din Nord (1686), zguduită de cutremure (1711, 1781, 1795, 1802) biserica va fi restaurată între anii 1882 – 1887 (arhitectura) iar pictura și amenajarea interiorului a durat până în anul 1898, resfințirea lăcașului făcându-se în anul 1904. Alături de ctitori, la Trei Ierarhi își dorm somnul de veci cărturarul voievod pribeag Dimitrie Cantemir (1710-1711) și primul domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).
În curtea bisericii a fost construită o mănăstire din care azi se mai poate vedea clădirea cu Sala Gotică, vechea Schola Basiliana, mărturie a bogăției vieții culturale din acea epocă. Tipografia ce a fost instalată aici, a cărei presă tipografică a fost adusă de la Kiev datorată ajutorului mitropolitului Petru Movilă, a fost condusă de starețul mănăstirii și director al școlii nou deschise, călugărul Sofronie. Aici a apărut prima lucrare tipărită (în limba greacă) din Moldova și, anul următor, celebra „Cazanie” a mitropolitului Varlaam.

Biserica „Sf. Gheorghe” – Mitropolia Veche din Iași a fost construită în perioada 1761-1769 de către mitropolitul Gavriil Callimachi pentru a servi drept catedrală mitropolitană. Ea are două hramuri: „Sf. Gheorghe” (23 aprilie) și „Sf. Teodora de la Sihla” (7 august).

Lăcașul de cult a îndeplinit rolul de catedrală a Mitropoliei Moldovei până în anul 1887, când s-a sfințit o nouă catedrală, în apropiere. În pridvor și în apropierea zidului nordic al bisericii se află mormintele mai multor mitropoliți ai Moldovei: Gavriil Callimachi (1760-1786), Leon Gheucă (1786-1788), Iacov Stamate (1792-1803), Meletie Lefter (1844-1848) și Sebastian Rusan (1950-1956).
În februarie 1760, mitropolitul Iacov Putneanul (1750-1760) a demisionat din funcție și s-a retras la Mănăstirea Putna, refuzând să dezlege afurisenia rostită de el la adresa dării văcăritului. Ca urmare a acestui eveniment, domnitorul Ioan Teodor Callimachi (1758-1761) i-a cerut patriarhului Constantinopolului să aprobe mutarea în scaunul de mitropolit al Moldovei a fratelui său, Gavriil Callimachi, care îndeplinea pe atunci funcția de mitropolit al Tesalonicului (1745-1760). La începutul păstoririi mitropolitului Gavriil, în Moldova au domnit fratele său, Ioan Teodor Callimachi (1758-1761), și nepotul său, Grigore Callimachi (1761-1764, 1767-1769).

Mitropolitul Gavriil Callimachi este atestat în calitate de ctitor al acestei biserici de inscripția de pe piatra sa de mormânt aflată în pridvorul bisericii, precum și de o inscripție de pe un ceaslov tipărit în 1874 la Mănăstirea Neamț.

Neexistând nicio pisanie, nu se cunoaște cu precizie perioada în care s-a construit această biserică. Bazându-se pe mai multe documente istorice în care se afirmă că acest lăcaș de cult era în construcție, episcopul Nestor Vornicescu, viitorul mitropolit al Olteniei, a presupus că Biserica „Sf. Gheorghe” a fost înălțată în perioada 1761-1769.

Ne bucurăm de frumusețea acestei catedrale doar la exterior, la ora la care am ajuns noi aici, ea fiind închisă. Părintele Teofil ne spune că în acest locaș părintele Mitropolit slujește Sfânta Liturghie în fiecare zi de lucru.

Catedrala Mitropolitană din Iași, cu hramul Sfânta Parascheva, Întâmpinarea Domnului și Sfântul Mucenic Gheorghe, este biserica catedrală a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, una dintre cele șase catedrale mitropolitane ortodoxe din România.

Ideea înălțării unei biserici monumentale, la Iași, aparține domnitorului Mihail Sturdza (finanțator principal) și mitropolitului Veniamin Costache. Hrisovul domnesc din 8 august 1826, emis de Ioniță Sandu Sturdza, Domn al Moldovei între 1822-1828, privind lucrările de proiectare și construire a noii biserici, este considerat a fi actul de naștere al Catedralei mitropolitane.

Biserica a fost ridicată pe locul unde s-au aflat două biserici mai vechi: Biserica Albă (din secolul al XV-lea) și Biserica Stratenia (din secolul al XVII-lea). S-a lucrat mai întâi între anii 1833 și 1839, după planurile arhitecților Gustav Freywald, Bucher și Mihail Singurov. Pe 23 mai 1857, bolta centrală s-a prăbușit, biserica rămânând într-o stare precară pentru următoarele două decenii.

În anul 1880, mitropolitul Iosif Naniescu a pus a doua piatră de temelie și, cu sprijinul autorităților statului, lucrările s-au încheiat în anul 1887. Arhitectul Alexandru Orăscu, pe atunci rector al Universității București, a refăcut proiectul măreței biserici, renunțând la imensa cupolă centrală.  El a adăugat cele două rânduri de pilaștri masivi în interior, realizând o clădire de plan basilical, cu o navă centrală și două nave laterale mai mici. Alexandru Orăscu a păstrat cele patru turle laterale decroșate, dar a renunțat la cupola centrală de mari dimensiuni, înlocuind-o cu un sistem de patru bolți, despărțite prin arce transversale.

Pictura interioară i se datorează în cea mai mare parte lui Gheorghe Tattarescu (1820-1894). Chemat la Iași în aprilie 1885, maestrul Gheorghe Tattarescu a finalizat pictura catedralei și icoanele catapetesmei (peste 250 de figuri individuale și compoziții de ansamblu) în iulie 1886.

Sfințirea Catedralei, la 23 aprilie 1887, a fost un eveniment național, la ceremonie luând parte regele Carol I și regina Elisabeta. Pisania aflată în partea dreaptă a pridvorului catedralei, pe o placă de marmură care se află la intrare, conține următorul text:

„Terminatu-s-a întreaga lucrare în anul mântuirii 1886, al domniei noastre al douăzeci-și-șaselea, al regatului meu al șaselea, împodobindu-se și înzestrându-se cu vase sfinte, candele de argint, policandre, odoare și veșminte prețioase, precum și cu cele 10 ferestre cu măiestrie împodobite și închinate de noi ca un prinos al râvnei noastre pentru înălțarea sfintei Biserici Ortodoxe, întru pomenirea mea, a iubitei mele soții Elisabeta și a urmașilor noștri…”

Din anul 1889 a fost adusă, de la Biserica Sf. Trei Ierarhi, racla cu moaștele Cuvioasei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei.

Ne închinăm la Racla Sf. Cuvioase Parascheva, aflată în partea dreaptă a bisericii și la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, aflată în partea stângă.

Mănăstirea Golia este un lăcaș de cult important în orașul Iași, numit după marele logofăt Ioan Golia, primul ctitor. Se află în Târgul Cucului. Hramul mănăstirii este „Înălțarea Domnului”. Mănăstirea reprezintă un important centru cultural, adăpostind Centrul Cultural Misionar Doxologia al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.

Așezământul ecleziastic de la Golia se prezintă ca o fortăreață tipic medievală. Despre vechea biserică, de care este legat numele familiei Golia, nu se știu prea multe date cu privire la arhitectură, cert fiind faptul că a fost ridicată în secolul al XVI-lea. Actuala biserică a lui Vasile Lupu, refăcută între anii 1650-1653 și terminată în 1660 de fiul său Ștefăniță, se deosebește în totalitate de specificul bisericilor ortodoxe moldovenești, atât ca formă de construcție cât și ca arhitectură. Biserica actuală reprezintă o îmbinare de stiluri, îndeosebi baroc și bizantin, construcție realizată într-un moment al Renașterii târzii în Principatele Române. Planul exterior este rectangular, cu ziduri înalte, care se sprijină pe epifaștri, de factură corintică, de peste 12 metri înălțime, ancorați într-o cornișă.

Cornișa este depășită de o compoziție unică, acoperișul fiind străjuit de șapte turle, unicat ca model, dar diferențiate între ele, ceea ce atestă, supoziția că au fost realizate treptat, în etape diferite, influențate și de restaurări. Înălțimea totală a bisericii este de circa 30 de metri, lungimea de 30 de metri și lățimea de 13 metri. Accesul spre biserică se realizează printr-un pridvor, în partea de apus, prevăzut cu două uși laterale, spre nord și sud. Interiorul este de factură bizantină, trilobat: pronaos, naos și altar. Deasupra pridvorului se află cafasul, care lasă vederea să treacă spre pronaos pe sub arcade, impunătoare prin forma lor. Trecerea dinspre pronaos spre naos se realizează printre două coloane puternice, de asemenea cu arcade pe trei spații, formate împreună cu zidurile laterale, iar la partea superioară apare un zid despărțitor, amintind vechiul stil. În partea de început, naosul cuprinde un spațiu, specific unei camere tombale, dat fără o destinație ulterioară în acest sens, mormintele, cu personalități mai de seamă, fiind poziționate în pronaos. În a doua sa parte, naosul se lărgește făcând loc celor două abside, care dau forma de cruce, tipic ortodoxă, pentru interior.

Mănăstirea este înconjurată de un zid înalt, prevăzut la colțuri cu turle ridicate în 1667 și un turn-clopotniță refăcut la 1900. Zidurile de incintă au o înălțime de 9 m și o grosime de peste 1 m, cu un brâu de sprijin în interior, pe care cândva se patrula. În incintă se mai păstrează astăzi o casă cu coloane din secolul al XVIII-lea, unde a locuit temporar și Ion Creangă cât a fost diacon la Golia. Aproape de turn se află și o cișmea din vremea lui Alexandru Moruzi.

Turnul Goliei are o înălțime de 30 metri. Vizitatorul care dorește să aibă o panoramă a orașului trebuie să urce cele 120 de trepte. Cu baza pătrată de 5 metri pe laturi, un parter, două caturi boltite, o încăpere a clopotelor, o galerie superioară și terase, turnul este unul dintre simbolurile Iașiului.

Biserica Bărboi. La începutul secolului al XVII-lea, boierul Ursu Bărboi, mare vornic al Țării de Jos în timpul primei domnii a lui Ștefan Tomșa al II-lea (1611-1615, 1621-1623), a construit în Iași o biserică cu hramul Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

Vornicul Bărboi făcea parte din familia Sturdzeștilor, fiind denumit cneaz într-un act din 12 martie 1609. El a participat în 1615 la un complot împotriva domnitorului, împreună cu logofătul Beldiman, hatmanul Sturdza și visternicul Boul. Ei s-au adunat la Cucuteni șii-au cerut lui Tomșa să plece de pe tron. Domnitorul i-a cumpărat cu bani pe slujitorii boierilor, iar în lupta de la intrarea în Iași, „deasupra Fântânii lui Păcurarii”, oastea boierilor a fost înfrântă, fapt consemnat de cronicarul Miron Costin în letopisețul său.

Singura descriere a acestei biserici a făcut-o episcopul Melchisedec Ștefănescu (1823-1892), care a văzut-o în anul 1833. După spusele sale, biserica era construită în stilul obișnuit al bisericilor moldovenești, având deasupra două turle dintre care una servea și de clopotniță.

După moartea vornicului Bărboi, biserica a rămas în grija urmașilor săi din familia Sturdza. Printr-un document din 12 martie 1669, aceștia au hotărât ca biserica să devină mănăstire și metoc al Mănăstirii Vatopedu din Muntele Athos. Ea a fost împrejmuită cu zid.

După cum a scris cronicarul Ion Neculce, domnitorul Grigore Ghica al II-lea (1726-1733, 1735-1739, 1739-1741 și 1747-1748), în cel de-al treilea an al primei sale domnii în Moldova,a făcut turn și a acoperit-o.

Ctitoria vornicului Bărboi a fost grav avariată de cutremurul din 10 februarie 1821 și mai ales de acela din 26 noiembrie 1829, vechea zidire ajungând într-o stare de ruină.

Printre stareții mănăstirii este de amintit arhimandritul Neonil Buzilă (1789-1853), care a condus obștea mănăstirii între anii 1832-1834 și s-a îngrijit de reînnoirea acestui sfânt lăcaș.

Din cauza faptului că risca să se dărâme, lăcașul de cult a fost demolat și s-a construit în perioada 1841-1844 o biserică nouă, cu ajutorul marelui logofăt Dimitrie Sturdza (1756-1846), verișor cu tatăl domnitorului Mihail Sturdza, și a soției sale Elena (1771-1843), fiica vornicului Teodor Balș. Dimitrie Sturdza era proprietarul moșiei Miclăușeni, unde ridicase între anii 1821-1823 o biserică de curte în stil neoclasic.

În decursul timpului, unii boieri au făcut mai multe donații mănăstirii. În decembrie 1863, când s-a elaborat Legea privind secularizarea averilor mănăstirești, Mănăstirea Bărboi avea moșii întinse, vii, case și dugheni, care aduceau un important venit anual. După secularizare, mănăstirea a fost desființată, iar Biserica „Sf. Apostoli Petru și Pavel” a devenit biserică parohială, având ca filiale alte două biserici: Biserica Albă și Biserica „Sf. Pantelimon”.

În perioada 1863-1865 a slujit ca diacon la această biserică scriitorul Ion Creangă.

În perioada 1968-1971 la Biserica Bărboi s-au executat unele lucrări de protecție.

Cutremurul din 4 martie 1977 a produs avarii acestei biserici. În anii 1980-1988, prin grija patriarhului Teoctist Arăpașu, fost mitropolit al Moldovei și Sucevei, s-au efectuat lucrări de consolidare și restaurare a lăcașului de cult, cu fonduri acordate de Mitropolia Moldovei și Sucevei și cu sprijinul tehnic al autorităților de stat.

Fiind ctitorie boierească, Biserica Bărboi a fost folosită și ca necropolă.În partea dreaptă a pronaosului bisericii se află mormântul lui Ioniță Sandu Sturdza (1762-1842), domnitor al Principatului Moldovei între 1 iulie 1822 – 23 aprilie 1828, primul domn pământean de după perioada fanariotă.

Pe lângă fostul domnitor, au mai fost înmormântați aici și următorii:-Ecaterina Sturdza (1764 – 27 ianuarie 1849)-Ecaterina Sturdza (1767 – 25 februarie 1835)-Zoe Rosetti (d. 18 septembrie 1832)-Elena Sturdza (1771 – 14 februarie 1843)-Smaranda Balș (1775 – septembrie 1845) – provenită din familia Sturdza (Ruginoasa)-Alexandru Mihail Sturdza (1794-1849)

Ulterior, într-o nișă din peretele sudic al pronaosului, s-au depus osemintele poetului Alecu Russo (1819-1859), autorul poemului în proză „Cântarea României”.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” – Barnovschi – a fost construită în prima jumătate a secolului al XVII-lea, ctitorul ei fiind domnitorul Miron Barnovschi-Movilă al Moldovei (1626-1629, aprilie – iulie 1633). Construcția sa a început în anul 1627, iar în 1633 nu era încă finalizată.

Prima mărturie despre Mănăstirea Barnovschi o avem de la cronicarul Miron Costin care a lăudat osârdia și strădania binecredinciosului voievod Miron Barnovschi-Movilă de a ridica noi locașuri bisericești. Acesta a ridicat Mănăstirea Bârnova din apropierea orașului Iași, precum și Mănăstirea Hangu din Munții Neamțului, arătând o deosebită grijă față de Mănăstirea Dragomirna, ctitorită de mitropolitul Anastasie Crimca.

Pisania bisericii nu s-a păstrat, dar un document din 9 mai 1627 indică în mod clar că domnitorul Miron Barnovschi a început în acel an să construiască biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului. În același act se precizează că mănăstirea a fost închinată de către ctitor la sfânta și marea biserică din Cetatea Ierusalimului (…) unde este începutul și capul și întărirea credinții noastre.

În iulie 1629, domnitorul Miron Barnovschi-Movilă a trebuit să plece din țară, fugind în Polonia, astfel că lucrările de construcție ale mănăstirii din Iași au fost încetinite sau chiar oprite. A fost chemat la Istanbul la 27 aprilie 1633 sub pretextul că i se va da domnia Moldovei, dar a fost arestat acolo în iunie 1633 și trimis la închisoare. Miron Costin precizează că vornicul Vasile Lupu le-a spus turcilor că Barnovschi va da țara pe mâna leșilor.

În testamentul său din 22 iunie 1633, scris la Constantinopol, Miron Barnovschi menționa că Biserica Adormirea Maicii Domnului din Iași nu era terminată de construit. El a dat dispoziții executorilor săi testamentari (postelnicul Iancu Costin, tatăl cronicarului Miron Costin, și marele logofăt Matei Gavrilaș) să-i vândă proprietățile sale din Polonia și cu banii obținuți să finalizeze construcția Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Iași, a Bisericii „Sf. Ioan Botezătorul” din Iași și a bisericilor din Toporăuți și Liov.

Fostul domnitor a cerut să fie înmormântat la Mănăstirea Dragomirna, finalizată în timpul domniei sale. El a fost decapitat la 2 iulie 1633. Moartea sa este prezentată de contemporani ca fiind însoțită de evenimente stranii. Miron Costin menționează că în aceeași zi, calul domnitorului s-a trântit jos și a murit pe loc, iar în noaptea următoare câteva mii de case din Istanbul au ars într-un incendiu.

O altă legendă spune că în ziua decapitării lui Miron Barnovschi, pe portretul său din Biserica Adormirea Maicii Domnului din Iași s-ar fi produs o fisură adâncă.

La ora cand am ajuns, biserica era deja închisă.

Înainte de a ne urca în autocar spre a ne îndrepta spre locul de cazare, ne luăm rămas bun și primim o binecuvântare de la părintele Teofil, fiind copleșiți de mulțimea de informații pe care ni le-a împărtășit.

Ajungem pe malul Bahluiului, la Hotel „Zimbru”, unde vom fi cazați pentru două nopți.Hotelul este curat și funcțional, camerele fiind dotate cu chicinetă. În zonă se află mai multe hipermarket-uri, din care pelerinii noștri se aprovizionează cu ceea ce le face trebuință.

Ziua a II- a, sâmbătă 6 octombrie 2018
Plecăm dimineața din hotel, așteptând participarea la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Vlădiceni. Liturghia începe la ora 8,00, fiind oficiată de trei preoți: părintele Teofil, un preot de la mănăstire și părintele nostru paroh, Gheorghiță Burlănescu. Deși slujba s-a ținut în paraclis și au fost destul de mulți participanți, au fost clipe de trăire intensă. Unii creștini din grupul nostru au primit și Sfânta Împărtășanie.

La sfârșitul slujbei, în pridvor a venit părintele Calistrat , pentru a ne da binecuvântare și povețe sub formă de canon de rugăciune, pentru nevoile fiecăruia.

Mergem să ne închinăm în biserica mare, cu hramul Sf. Apostol și Evanghelist Ioan Teologul, unde se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Ivirita”. Această biserică a fost sfințită la data de 23 mai 1999 de către mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Daniel Ciobotea. Ulterior au fost construite anexele gospodărești: casa monahală și câteva căsuțe din lemn pentru pelerini, precum și un edificiu care adăpostește o ferma-gospodărie a Centrului Eparhial Iași. Pictarea interioară a bisericii și a pridvorului deschis a avut loc în anul 2004.

Intrarea în pronaos se face printr-o ușă din lemn de stejar sculptat. Pridvorul deschis este spațios, susținut de patru stâlpi în față și de câte alți doi stâlpi în părțile laterale. Pardoseala bisericii și pridvorului este din marmură.
Biserica este pictată în tehnica frescă, iar catapeteasma este din lemn de stejar sculptat. Altarul este luminat de o fereastră la est.

În perioada în care am fost noi la Vlădiceni, acoperișul bisericii era în curs de renovare, tabla zincată se înlocuia cu tablă de cupru.

Icoana Maicii Domului „Ivirita”este pictată la Sfântul Munte Athos în anul 1930, se crede ca la schitul romanesc „Prodromu”. Ctitorii sunt trecuți pe strana care încadrează icoana, doar ea, avand aproximativ 2m. Atât icoana cât și strana sunt din lemn de tisa. Tehnica execuției este din vechime, se observa fondul de aur cat și chenarul (folosindu-se rășină) ce imită pietrele scumpe. Icoana a stat în biserica veche a Mănăstirii Vlădiceni, construită în anul 1923, pe locul alteia, din anul 1908, distrusă la explozia unui depozit de muniții de la gara Socola. Vreme de 40 de ani Icoana a mângâiat și alinat multe suferințe ale celor care i s-au rugat cu credință. După anii ‘60 Icoana a fost luată de parohia Tomești, deoarece mănăstirea se desființa, în urma decretului 410, care alunga afară călugării din mănăstiri. În anul 2010, în luna noiembrie, la inițiativa conducerii Mănăstirii Vlădiceni, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei și cu bunăvoința preotului paroh de la parohia Tomești, icoana „s-a întors” la mănăstirea unde ctitorii au donat-o. Aici a fost restaurată gratuit, ca dar adus Maicii Domnului, de către o credincioasă din Vlădiceni. Din ziua venirii în mănăstire, icoana revarsă asupra obștii monahilor, cât și a credincioșilor nenumărate binefaceri și daruri prin milostivirea Preacuratei Fecioare Maria. Este așezată în biserica mare a mănăstirii, în partea stângă în naos.

Plecăm, însoțiți de părintele Teofil, către Mănăstirea Galata. Ca și în turul pietonal prin Iași, acum revedem frumusețile orașului în plin soare de toamnă, puse în valoare prin deosebita purtare de grijă a edililor.

Mănăstirea Galata din Iași este o mănăstire de maici, ctitorită la sfârșitul secolului al XVI-lea de către domnitorul Petru Șchiopul, aflată în partea de vest a orașului. Ea se află pe un platou de pe dealul Miroslava, putând fi observată cu ușurință din diferite locații ale Iașului.

Biserica, înconjurată de ziduri prevăzute cu creneluri și având un turn clopotniță înalt la intrare, are aspectul unei fortărețe, servind adesea ca loc de apărare și uneori ca reședință domnească. Ea este un exemplu al influenței muntene asupra arhitecturii moldovenești. Din apropierea bisericii, de pe Dealul Galata, se deschide o frumoasă perspectivă asupra orașului.

Ansamblul Mănăstirii Galata a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Iași și este alcătuit din următoarele 4 obiective: Biserica „Înălțarea Domnului” – datând din perioada 1582-1583, Palatul Domnesc – datând din perioada 1726-1728, Turnul clopotniță – datând din anul 1584, Zidul de incintă – datând din anul 1584.

Înainte de construirea actualei mănăstiri, voievodul Petru Șchiopul al Moldovei (1574-1577, 1578-1579 și 1583-1591) a ctitorit o primă mănăstire, denumită „Galata din vale” sau „Galata de jos”. Numele mănăstirii provine de la cartierul Galata din Constantinopol (azi Istanbul), unde locuiau domnii moldoveni care mergeau la Înalta Poartă pentru a primi firmanul de domnie. Galata este un cuvânt de origine turcească care poate fi tradus în limba română prin cuvântul „poartă”.

Această mănăstire a fost construită pe un teren nepotrivit, undeva „sub deal”, în „capul iazului”, adică probabil în apropierea locului unde a fost construită mai târziu Mănăstirea Frumoasa. Deoarece temelia a fost așezată într-un loc nesigur, zidurile bisericii s-au surpat la scurtă vreme.

Ca urmare a dărâmării primei biserici la puțin timp după ridicare, domnitorul Petru Șchiopul a ctitorit o a două biserică pe un deal din apropierea orașului, ce domină valea râului Nicolina. Lipsind pisania, nu se cunoaște perioada în care s-a construit biserica. Din cronici reiese că zidirea noii biserici (care a primit hramul „Înălțarea Domnului” și a fost cunoscută sub numele de „Galata din deal”) a început în 1583.

Tot atunci au fost construite și alte clădiri cu destinație monahală: corpul de chilii pentru adăpostirea călugărilor, stăreția, trapeza și arhondaricul pentru cazarea oaspeților. Domnitorul a înzestrat mănăstirea cu sate și domenii, dăruindu-i acesteia valoroase odoare, obiecte de cult și veșminte.

În seara zilei de 17/29 ianuarie 1591, în Biserica Galata, domnitorul Petru Șchiopul s-a căsătorit în secret cu Irina Botezat, care era mama fiului său Ștefan (născut în 1584). Aceasta era o roabă, despre care se presupune că ar fi doica celorlalți copii ai domnitorului.

La această cununie au participat mitropolitul Gheorghe Movilă al Moldovei, episcopul Ghedeon al Rădăuților, marele logofăt Stroici, vornicul Ieremia Movilă (viitorul domnitor) și egumenul Anastasie Crimca (viitorul mitropolit al Moldovei).
Domnitorul Petru Șchiopul nu a reușit finalizarea construcției până la scoaterea sa din scaunul domnilor Moldovei, rămânând neterminată pictura bisericii și construcția zidului înconjurător.

În următorii 30 ani, lipsa de râvnă a călugărilor a dus la decăderea mănăstirii. Chiliile și trapeza s-au ruinat, iar veșmintele și odoarele de preț s-au risipit, din ele rămânând doar o tipsie de argint.

Doamna Maria, fiica lui Petru Șchiopul, s-a întors în Moldova în august 1616, în timpul domniei vărului său, Radu Mihnea (1616-1619). Pentru ca ctitoriile familiei lui Petru Șchiopul să fie mai bine întreținute, cu acordul Doamnei Maria, domnitorul a închinat Mănăstirea Galata la 25 martie 1617 (7125) Patriarhiei Ierusalimului, iar Mănăstirea Hlincea a făcut-o metoc al Mănăstirii Galata. Domnitorul Radu Mihnea a înzestrat biserica cu noi obiecte de cult.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, la mănăstire a locuit un călugăr pe nume Gherasim, care a lucrat diferite veșminte bisericești și poale de icoane, pentru unele mănăstiri din Țara Românească.

În anul 1735, a fost construit zidul de incintă care înconjoară actualmente Mănăstirea Galata de către egumenul Nectarie, cu banii obținuți din vânzarea unei jumătăți din satul Turbătești (din ținutul Cârligătura) și cu ajutorul material al domnitorului Grigore al II-lea Ghica (1726-1733, 1735-1739, 1739-1741 și 1747-1748).

În toamna anului 1762 a izbucnit un puternic incendiu în care a ars catapeteasma și toate obiectele din biserică. Domnitorul Grigore Callimachi (1761-1764 și 1767-1769) a înzestrat-o din nou cu odoare, dar nici acestea nu s-au păstrat, neexistând informații care să arate unde au fost duse sau când au fost distruse. În anul 1811, zugravul Vasile Dubrovski a refăcut pictura interioară a bisericii.

În timpul Revoluției de la 1821, generalul grec Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, și-a stabilit pentru un timp cartierul general la Mănăstirea Galata.
Domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849) a adăugat încă un etaj la clădirea turnului clopotniță, care este delimitat clar de celelalte două etaje printr-un brâu de piatră.

În decembrie 1863, prin Legea secularizării averilor mănăstirești a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Mănăstirea Galata a fost scoasă de sub tutela Patriarhiei Ierusalimului, iar călugării greci au plecat. Mult timp, Biserica Mănăstirii Galata a fost biserică parohială, aici slujind un preot o dată pe lună.
În anul 1865, în incinta mănăstirii a funcționat o școală de sericicultură. În apropierea mănăstirii a funcționat un ospiciu de infirmi, administrat de către Epitropia Sf. Spiridon.

Printr-o decizie ministerială, casele egumenești de la Mănăstirea Galata au îndeplinit începând din 1 septembrie 1923 funcția de închisoare. Închisoarea de la Galata a primit denumirea de Penitenciarul Central Iași, aici fiind înființate ateliere de cizmărie, fierărie, lingurărie, tâmplărie și olărie, unde lucrau deținuți. Închisoarea s-a aflat în aceste clădiri până în anul 1950.

În perioada comunistă, biserica mănăstirii a fost o simplă biserică de mir, aici făcându-se slujbe doar duminica.

Între anii 1961-1971 s-au efectuat lucrări de restaurare a bisericii, cu sprijinul Mitropoliei Moldovei și Sucevei și a statului. Cercetările arheologice desfășurate aici au dus la descoperirea mai multor morminte, printre care și cel al Mariei Amirali din Rodos, soția lui Petru Șchiopul. De asemenea, a fost reconstruită din imaginație o parte din Palatul domnesc de odinioară, păstrându-se unele ruine conservate la nivelul parterului și pivnița.

În anul 1990, cu binecuvântarea mitropolitului Daniel Ciobotea al Moldovei și Bucovinei, Mănăstirea Galata a fost reînființată, de data aceasta, ca mănăstire de maici.

În clădirea Casei domnești funcționează un atelier de croitorie de veșminte liturgice, precum și de broderie.

Plecăm spre Mănăstirea Cetățuia, o mănăstire de călugări, ctitorită în secolul al XVII-lea de voievodul Gheorghe Duca (1665-1666, 1668-1672 și 1678-1683), așezată pe un deal înalt din partea de sud a orașului, de unde se poate vedea o frumoasa panoramă a acestuia, Mănăstirea Cetățuia domină peisajul prin silueta sa zveltă, străjuită de un turn impozant și împrejmuită cu un zid de piatră măcinat de vreme.

Ea a fost construită de la început ca un complex fortificat medieval capabil să ofere domnitorului și boierilor un reazem pentru o rezistență înarmată împotriva invadatorilor. Aici a funcționat o tiparniță cu litere grecești, adusă de la Veneția. Ajunsă o ruină la sfârșitul secolului al XIX-lea, mănăstirea a fost restaurată în perioada interbelică la inițiativa istoricului Nicolae Iorga.

Ansamblul Mănăstirii Cetățuia este alcătuit din următoarele 6 obiective: Biserica „Sf. Apostoli Petru și Pavel” – datând din perioada 1669-1672, Sala Gotică – datând din perioada 1669-1672, Casa Domnească – datând din perioada 1669-1672, Corpul de chilii – datând din anul 1928, Turnul clopotniță – datând din anul 1670, Zidul de incintă – datând din anul 1670.

Înainte vreme, pe dealul Cetățuia se aflau vii, grădini, livezi sau pădure. În vara anului 1666, domnitorul Gheorghe Duca al Moldovei a cumpărat acolo, de la mai mulți proprietari, o întinsă podgorie, cu intenția probabilă de a înălța o mănăstire. Fiind mazilit la scurtă vreme se pare că planurile sale au rămas neterminate.

În toamna anului 1668, după revenirea sa pe tron, s-a început construirea unei mănăstiri fortificate ce trebuia să îndeplinească și rolul de cetate de apărare în cazul unor invazii asupra Moldovei. Ritmul construcției a fost unul foarte alert, în primăvara anului 1669 fiind aproape terminate zidurile bisericii și, după cum reiese din scrisorile domnești pe care le primiseră împuterniciții domnitorului, se căuta achiziționarea de material pentru acoperiș. În același timp, se comandau la Brașov și Danzig clopote care urmau să fie amplasate în masivul turn clopotniță de la intrarea în mănăstire.

După cum reiese din documente și din pisania amplasată pe turnul clopotniță, la 10 iunie 1670 se finalizase deja construcția zidurilor incintei, a bastioanelor și a turnului clopotniță. Cu toate acestea, sfințirea bisericii a avut loc abia în 1672, după pictarea și înzestrarea ei cu obiecte de cult.

Mănăstirea a fost închinată Patriarhiei Ierusalimului încă din anul 1670, când nici nu fusese încă terminată.

Domnitorul Gheorghe Duca și urmașii acestuia pe tronul Moldovei au înzestrat mănăstirea cu mai multe moșii, plus veniturile a peste 200 de clădiri din Iași.
Sosit în Moldova în persoană pentru războiul împotriva Regatului Poloniei, sultanul Mehmed al IV-lea (1648-1687) a urcat la 10 iunie 1672 la Cetățuia, împreună cu alaiul său. Sultanul a fost uimit de măreția construcției. În 1682, la sfatul patriarhului Dosithei Notaras, Duca Vodă a instalat în clădirile complexului mănăstiresc o tiparniță cu litere grecești, adusă de la Veneția. Aici au lucrat călugări români cunoscători ai limbii grecești, în frunte cu ieromonahul Mitrofan, ajuns apoi episcop de Huși. Tiparnița a funcționat aici o scurtă perioadă, ultima lucrare tipărită aici datând din anul 1698, când tiparnița a fost mutată la Mănăstirea Sfântul Sava din Iași. Această tipografie era la acea vreme singura de acest fel din întregul Orient.

Având o incintă fortificată, Mănăstirea Cetățuia a servit, în mai multe rânduri, ca loc de refugiu al mai multor domnitori ai Moldovei.

După asedierea Vienei de către turci (1683), oștile poloneze au început să facă dese incursiuni în Moldova, ajungând uneori până la Iași. În timpul unei astfel de incursiuni, un detașament condus de Crupențchi (viitor mare jitnicer) a luat de pe șesul Bahluiului până și caii domniei. Rămas fără cai, domnitorul Constantin Cantemir (1685-1693) a fost nevoit să se retragă între zidurile Cetățuii. Fiul său, domnitorul Dimitrie Cantemir (1693, 1710-1711), s-a refugiat și el în Cetățuia, când sultanul a declarat război Rusiei (1710). Deoarece slujbașii domniei fugiseră cu banii, ostașii rămași în corturi s-au răzvrătit și au pornit către Cetățuia pentru a-și cere lefurile. Domnitorul a poruncit închiderea porților și cu lefegii rămași credincioși i-a silit pe răzvrătiți să se potolească. Comandantul turc Mehmet iazagi efendi s-a dus la Cetățuia de mai multe ori, cerându-i domnitorului să se alătura armatei turcești, dar Cantemir a refuzat pe motiv că moldovenii s-ar răzvrăti. Domnitorul i-a scris feldmareșalului rus Boris Șeremetiev, cerându-i să-i trimită ajutor militar. Mareșalul rus l-a trimis la Iași pe generalul Kropotov cu 3.000 de soldați ruși și 500 de soldați moldoveni, ce slujeau la ruși. Atunci, domnitorul a ieșit din Cetățuia și a mers la râul Prut pentru a-l întâmpina pe Kropotov cu care a intrat la Iași.

În timpul războiului turco-austriac, izbucnit în 1716, armatele austriece ale împăratului Carol al VI-lea de Habsburg (1711-1740) au trecut în Țările Române, dorind să-și extindă stăpânirea. O oaste nemțească a invadat Țara Românească și l-a capturat pe domnitorul Nicolae Mavrocordat. Alte oști au pătruns în Moldova pe la Cașin, instalându-se în mănăstirile fortificate din Moldova și în Cetatea Neamțului. Unii boieri (printre care și Vasile Ceaurul) s-au alăturat austriecilor, promițându-le, în schimbul domniei, că le vor ceda întreg teritoriul Moldovei între Munții Carpați și râul Siret.

Domnitorul Mihai Racoviță, neavând bani să plătească mercenari și dispunând numai de o gardă de oameni credincioși și temându-se că nemții vor ataca și Iașul, i-a trimis la tătari pe vel-banul Macriu și pe vel-vistiernicul Constantin Costachi pentru a obține un ajutor de vreo 2.000-3.000 de călăreți tătari. Au acceptat să vină mai mulți tătari decât ceruse domnitorul, cam 5.000-6.000.
Intrarea austriecilor în oraș, în ianuarie 1717 pe o vreme foarte friguroasă, cu o oaste de 200 de soldați austrieci sub comanda căpitanului François (Ferencz) Ernau, l-a surprins pe domnitor la Curtea domnească, iar acesta abia a avut timp să încalece cu câțiva curteni și să se refugieze la Cetățuia. Pe după-amiază, trupele austriece se aflau în jurul Mănăstirii Cetățuia, după ce-și lăsaseră caii la poalele dealului. Acolo, ei așteptau să le sosească scările cerute pentru a escalada zidurile cetății. Zgomotele produse de împușcături și de tragerea clopotelor i-au alertat pe tătarii aflați în valea de la Aroneanu, care au început „a veni ca vântul”. Atacați de oștenii lui Mihai Racoviță veniți din oraș și, mai ales, de călăreții tătari conduși de Cantemir Mârza, austriecii au luptat cu dârzenie. Deși austriecii foloseau puști, iar tătarii foloseau săgețile și arcanele, în spatele austriecilor au ieșit ostașii aflați la Cetățuie purtând năframe albe la braț, pentru a se deosebi de cătanele moldovenești trădătoare. Terminându-li-se praful de pușcă, austriecii au început să fugă spre Mănăstirea Hlincea, pentru a-și scăpa viața. Au fost urmăriți de tătari și de moldoveni, fiind măcelăriți pe drum sau capturați, printre cei prinși aflându-se și căpitanul Ferencz.

A doua zi, domnitorul Mihai Racoviță a coborât de la Cetățuia la Curtea Domnească pentru a-i judeca pe trădători. Căpitanul Ferencz a fost adus de către tătari, legat cu o funie de gât, în fața domnitorului . La sfatul turcilor, el l-a răscumpărat pe Ferencz de la Cantemir Mârza, hanul tătarilor, cu 200 galbeni. După ce l-a lovit cu pumnii, domnitorul l-a dat pe căpitanul austriecilor pe mâna lui Ali Agca care l-a decapitat în fața porții de la Curtea Domnească. Trupul căpitanului a rămas acolo timp de câteva zile ca pildă și pentru alții. Domnul a ordonat ca moldovenii făcuți prizonieri cu această ocazie să fie spânzurați. Cadavrele celor uciși (în număr de 500-600) printre care se afla și cel al lui Ferencz au fost strânse lângă Fântâna Parasca, la drumul cel mare al Țarigradului, în preajma Cetățuiei. Domnitorul a pus să se scrie întreaga întâmplare pe această cruce, numită de popor Crucea lui Ferencz.
După acest eveniment, domnitorul Mihai Racoviță le-a dat călugărilor Mănăstirii Cetățuia mai multe scutiri de dări, în special cu privire la via de pe coasta dealului.După căderea zidului vestic la începutul secolului al XVIII-lea, domnitorul Grigore al II-lea Ghica (1726-1733, 1735-1739, 1739-1741, 1747-1748) a încercat să-l refacă în 1748 împreună cu cladirile anexe. Intenția sa nu a fost materializată, probabil din cauza faptului că domnitorul a fost transferat în aprilie 1748 ca domnitor în Țara Românească.

În următorii ani, Mănăstirea Cetățuia a fost folosită în anumite perioade ca depozit de grâne al oștilor turcești (1788) sau ca spital militar al armatelor rusești (1788-1792 și 1806-1812).

Cu timpul, Mănăstirea Cetățuia a început să se ruineze, efect al cutremurelor și al incendiilor, dar și al nepăsării egumenilor greci care au administrat-o. Ea a ars în anul 1822, când turcii au incendiat niște case din apropiere. Biserica a fost reparată în perioada 1827-1837, cu acest prilej fiind reîmprospătată pictura interioară.

În decembrie 1863, prin Legea secularizării averilor mănăstirești a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Mănăstirea Cetățuia a fost scoasă de sub tutela Patriarhiei Ierusalimului, iar călugării greci au plecat. Mult timp, Biserica Mănăstirii Cetățuia a fost filială a Parohiei Galata, aici slujind un preot o dată pe lună. În curtea bisericii, Ministerul Agriculturii și Domeniilor a înființat acolo o pepinieră de arbori și viță de vie americană.

În timpul primului război mondial, clădirile din incinta mănăstirii au servit ca spital militar, aici fiind îngrijiți ostașii răniți. În anul 1930, la inițiativa lui Nicolae Iorga, președintele Comisiunii Monumentelor Istorice, au fost refăcute biserica și încăperile mănăstirii, după cum atestă o placă memorială amplasată pe clădirea Egumeniei.

Lucrări importante de restaurare s-au efectuat în perioada 1964-1971, în urma cărora turnul clopotniță și-a recăpătat forma sa originară, cuhnea, zidurile incintei și bastioanele au fost refăcute, iar palatul lui Duca Vodă a fost consolidat.

În restaurarea complexului monahal un merit deosebit l-a avut arhimandritul Mitrofan Băltuță (1927-1995), stareț timp de 25 ani al mănăstirii (1971-1995) și exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor (1981-1995). În perioada stăreției sale, s-au efectuat lucrări de reînnoire ale bisericii (s-a refăcut acoperișul cu tablă de zinc, s-a pardosit interiorul cu marmură, s-a înnoit mobilierul, veșmintele, vasele de cult etc.), s-au refăcut casa domnească, stăreția, turnul-clopotniță, cuhnea, zidurile de incintă etc. În sala gotică s-a amenajat un paraclis. În afară de acestea, starețul Mitrofan a amenajat o modernă gospodărie anexă. Prin activitatea sa de înnoire și înfrumusețare a complexului mănăstiresc, el este socotit un mare ctitor restaurator al Mănăstirii Cetățuia.
În pronaos se află două nișe, unde au fost înmormântate câte două persoane. În partea sudică a pronaosului se află nișa unde au fost înmormântați domnitorul Gheorghe Duca și fiica sa, Maria. În aceeași nișă, mai la vest, se află mormântul ctitorului, Gheorghe Duca (Duca Vodă cel Bătrân), care a murit la 24 martie 1685 în orașul Liov (astăzi în Ucraina), fiind dus acolo de poloni. În anul 1693, fiul său, Constantin Duca, voievod al Moldovei (1693-1695, 1700-1703), i-a adus osemintele în țară și i le-a îngropat în nișa din peretele sudic al bisericii Mănăstirii Cetățuia. Peste mormânt nu a fost pusă însă o piatră funerară.

În peretele nordic al pronaosului se află o altă nișă, care fusese pregătit probabil pentru doamna Anastasia, soția ctitorului. Mormântul a rămas gol, doamna Anastasia fiind înmormântată în Biserica Albă, care se afla pe locul unde este astăzi Catedrala Mitropolitană din Iași. Mai la sud, în aceeași nișă, au fost înmormântați fratele domnitorului, Saul și fiul său, Ioniță. Inscripția de pe lespedea funerară nu a putut fi descifrată în totalitate, pe ea fiind scris în limba greacă.

Vizităm muzeul, aflat în vechea Casă Domnească, în care ar fi existat niște hrube ce făceau legătura între Palatul domnesc de la Cetățuia și Curtea domnească din Iași.

Coborâm în beciul în care se află crama, unde degustăm din delicioasele vinuri în vederea cumpărării pentru acasă.

Din autocar, înainte de coborârea colinei, ne bucurăm de o adevărată panoramă a orașului.

Mănăstirea Frumoasa, ctitorită în secolul al XVI-lea de către hatmanul Melentie Balica și refăcută de mai multe ori în decursul timpului este o mănăstire de maici. Actuala biserică a mănăstirii a fost construită în perioada 1836-1839. Așezată pe o terasă cu o altitudine relativă de 8-10 metri față de șesul Bahluiului, Biserica Frumoasa domină peisajul prin silueta sa zveltă și albă și prin cele patru turle ale sale, străjuită de un turn impozant și împrejmuită cu un zid de piatră măcinat de vreme.

Ansamblul Mănăstirii Frumoasa este alcătuit din următoarele 6 obiective:Biserica „Sf. Voievozi” – datând din perioada 1836-1839, Palatul de pe ziduri – datând din perioada 1818-1819, Ruinele Palatului „pentru femei”- palatul domnițelor, aflat astăzi în ruină, la intrarea în mănăstire; datând din secolul al XVIII-lea, Turnul-clopotniță – datând din perioada 1819-1833, Zidul de incintă – datând din perioada 1726-1733, Mausoleul lui Grigore Sturdza- datând din perioada 1833 și aflat lângă biserică.

Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, în preajma anilor 1583-1586, hatmanul Melentie Balica a construit o mănăstire în șesul Bahluiului, pe un loc dăruit de către domnitorul Petru Șchiopul. Balica era descendent din marea familie a boierilor Buzești din Țara Românească, fiind fiul pitarului Gherghina Buzescu și al Mariei, fiica lui Petru Rareș, și rudă cu Movileștii.

Biserica ctitorită de hatmanul Balica și de soția sa, Ana, avea hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil“ și a fost închinată Mănăstirii „Schimbarea la Față“ din Muntele Sinai. Biserica a fost înfrumusețată de urmașul său, Isac Balica, mare vistiernic și apoi hatman al Moldovei, decapitat de Ștefan Tomșa al II-lea (1611-1615, 1621-1623) după bătălia de la Cornul lui Sas din 1 iulie 1612.
La 12 februarie 1618, domnitorul Radu Mihnea a ridicat biserica la rangul de mănăstire, păstrându-i închinarea la Muntele Sinai.

În veacul al XVII-lea, Mănăstirea Balica a beneficiat de mai multe danii, în principal de la domnitorii Movilești. Cu toate acestea, războaiele și proasta administrare a averilor sale de către călugării greci au dus mănăstirea la starea de ruină.

Începând din 1729, domnitorul Moldovei, Grigore al II-lea Ghica (1726-1733, 1735-1739, 1739-1741 și 1747-1748), a refăcut ansamblul ruinat al Mănăstirii Balicăi: a extins și reparat biserica, adăugându-i un pridvor, acoperind-o din nou, zugrăvind-o pe interior și înzestrând-o cu obiectele de cult necesare, a împrejmuit-o cu ziduri de piatră, a construit un turn-clopotniță deasupra porții, case domnești în incintă, iar, la nord de zidurile mănăstirii, a adus meșteri care au amenajat o grădină cu fel de fel de flori și fântâni arteziene. În spatele mănăstirii, în valea de sub Dealul Cetățuia, s-au barat apele pârâului Nicolina, formându-se un lac artificial pe care se puteau plimba bărci și caiace.
Biserica a fost reconstruită de domnitor în stilul Renașterii, noua construcție impresionându-i pe contemporanii săi care au supranumit-o „Frumoasa“. Această denumire a bisericii apare pentru prima dată într-o însemnare grecească din 1723 de pe o Evanghelie a acesteia, găsită în București și răscumpărată de către protosinghelul Silvestru.

Peste un deceniu, în timpul ocupației rusești de la 1739, casele clădite de Grigore Ghica la Frumoasa au fost dărâmate.

În primăvara anului 1740, Ghica a pus să se clădească alte case în incinta Mănăstirii Frumoasa. Urmașii la tron ai domnitorului Grigore Ghica au folosit și ei clădirile din complexul mănăstiresc ca reședință de vară, unde se retrăgeau în zilele toride de vară. În anul 1753, domnitorul Matei Ghica (1753-1756), fiul lui Grigore al II-lea Ghica, a efectuat o serie de lucrări de restaurare ale Bisericii Frumoasa.

În anul 1812, în incinta Mănăstirii Frumoasa a fost construită o casă cu parter și etaj, cunoscută sub denumirea de „Palatul de pe ziduri“. Aici s-a aflat sediul egumeniei, dar în unele perioade locuia aici și domnitorul, egumenul mutându-se atunci în vechea clădire din sud-vestul incintei. Turnul-clopotniță a fost refăcut în perioada 1819-1833 de către arhimandritul Ioasaf Voinescu, egumenul mănăstirii, după planurile aceluiași arhitect.

Actuala clădire a bisericii datează din perioada 1836-1839, fiind ctitoria aceluiași egumen Ioasaf Voinescu, care a rezidit-o din temelie, după cum arată și pisania care amintește pe lângă Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil, un al doilea hram în cinstea Adormirii Maicii Domnului (Uspenia).

Biserica actuală este un monument din prima jumătate a secolului al XIX-lea, construită în stil ucrainean. Fațadele sunt ornate în stil clasic cu panouri și pilaștri angajați. Fațada are intrarea decorată cu un înalt portic doric format din patru coloane, cele din mijloc fiind unite printr-o arcadă în centru.

Domnitorul Mihail Sturdza a împodobit interiorul bisericii și a ridicat alături, în anul 1833, un mausoleu de marmură albă pentru a adăposti mormintele membrilor familiei sale. Monumentul amintește de începuturile sculpturii statuare din Moldova.

În curte se află casa numită „palatul de pe ziduri“ sau „Palatul Sturdza“, construită între anii 1818-1819 cu parter și etaj, restaurată ultima dată în 1982-1983. În curte se mai găsesc ruinele vechilor case boierești de pe timpul lui Grigore Ghica și cavoul familiei Sturdza (tatăl domnitorului Mihail Sturdza) și a altor membri ai familiei din care doi înrudiți cu familiile Vogoride și Mavrogheni.
Până la secularizarea averilor mănăstirești în anul 1863, Mănăstirea Frumoasa era una dintre cele mai bogate mănăstiri din Moldova, având 16 moșii în Moldova, Bucovina și Basarabia. După secularizare, Guvernul a transformat curțile domnești în cazarmă pentru diferite regimente de cavalerie, închisoare militară, apoi s-a instalat un spital militar cu specializare oftalmologică. Biserica Frumoasa a devenit biserică de parohie.

Ocupanții vremelnici ai mănăstirii nu s-au îngrijit de repararea acesteia, unele dependințe din incintă dispărând cu totul, cu excepția unei case mai importante, lipită de zidul sudic al incintei, care a fost demolată de preotul paroh în 1948, șarpanta sa fiind pusă pe foc.

După o perioadă destul de tulbure în istoria sa, această ctitorie voievodală și boierească a redevenit mănăstire, în vara anului 2003, cu binecuvântarea mitropolitului Daniel Ciobotea al Moldovei și Bucovinei. În prezent, la Mănăstirea Frumoasa viețuiește o obște de călugărițe care au venit de la Mănăstirea Războieni din județul Neamț.

Am găsit mănăstirea în plin proces de restaurare complexă.

Ne-am luat rămas bun de la părintele Teofil, care a trebuit să plece la mănăstirea sa pentru anumite ascultări.

Cum ne aflam în prima zi a Referendumului pentru familie, am mers la o școală din apropierea Mănăstirii Frumoasa, pentru a vota.

În drum spre școală, am mai aruncat o privire asupra dâmbului pe care se află Mănăstirea Frumoasa.

Votarea a decurs operativ, chiar daca grupul nostru era de 50 persoane.

Mănăstirea Hadâmbu a fost întemeiată de boierul grec Iani Hadâmbul în anul 1659 în satul Schitu Hadâmbului, comuna Mironeasa (județul Iași). Mănăstirea se află la o distanță de 30 de kilometri de municipiul Iași.

Ansamblul Mănăstirii Hadâmbu este alcătuit din următoarele 3 obiective:

Biserica „Nașterea Maicii Domnului”- datând din perioada 1659,

Turnul de intrare- datând din secolul al XVII-lea,

Zidul de incintă- datând din secolul al XVII-lea și biserica nouă „Acoperământul Maicii Domnului”, sfințită în anul 2008.

Mănăstirea Hadâmbu este un complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din secolul al XVII-lea. Zidul de incintă are un plan dreptunghiular, fiind prevăzut la colțuri cu turnuri circulare, specifice construcțiilor cu funcții de apărare (cetăți) din acea vreme. Turnul de la intrare avea atât rol de turn de intrare, cât și de clopotniță.

După unele documente domnești, voievodul Gheorghe Ghica (1658-1659) i-a dăruit în februarie 1659 boierului grec Iani Hadâmbul, fost chelar, un loc „în pădurea Iașilor, la Dealul Mare”, pentru a construi o biserică cu hramul „Nașterii Precistei și Născătoarei de Dumnezeu”. Boierul Iani Hadâmbu a zidit această biserică pe locul unui schit mai vechi, ce purta hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, după cum reiese și din pisania veche în care se spune că Iani Hadâmbul a reînnoit o biserică, numai anumite părți din zidărie fiind construite din nou.
De-a lungul existenței sale, Mănăstirea Hadâmbu a fost supusă mereu eroziunii timpului și vicisitudinilor istoriei. Așezământul monahal a fost închinat de la început Patriarhiei Ierusalimului, aflându-se în această dependență până la secularizarea averilor mănăstirești (1863). Ca urmare a acestei legi, monahii greci au fost obligați să părăsească mănăstirea. Schitul a fost prădat de două ori: în anii 1661 și 1671. Patriarhul Hrisant Notaras (1707-1731) al Ierusalimului a pus Mănăstirea Hadâmbu sub ascultarea Mănăstirii „Sfântul Sava” din Iași (închinată și ea la Ierusalim), care administra averile din Moldova ale Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Ulterior, începând de prin anul 1734, Mănăstirea de pe Dealul Mare este amintită în documente ca metoh al Mănăstirii Galata (închinată și ea Sfântului Mormânt). Biserica a fost reparată în anul 1780, după ce a fost pusă sub administrarea unei epitropii.

Complexul monahal a rămas în părăsire timp de peste 70 ani. Mănăstirea Hadâmbu a fost reînființată abia în anul 1937, aici stabilindu-se primii călugări români, în frunte cu ieromonahul Iov Mazilu (1891-1974). Aceștia au reparat acoperișul bisericii, au reparat bolta și au consolidat o parte a zidurilor lăcașului de cult cu cărămidă, după cum se vede și în zilele noastre.
Nici călugării români nu au stat prea mult, deoarece în urma Decretului nr. 410/1959 mănăstirea a fost desființată.

Aflată în părăsire, Mănăstirea Hadâmbu a fost redeschisă în anul 1990, când, din încredințarea mitropolitului Daniel Ciobotea al Moldovei și Bucovinei, a fost numit ca stareț protosinghelul Nicodim Gheorghiță. Mănăstirea și-a mărit de cel puțin trei ori suprafața pe care o deținea cumpărând terenurile localnicilor din apropiere, în prezent având în jur de cinci hectare de pământ.

În ziua de 22 ianuarie 2003, a izbucnit un puternic incendiu la Mănăstirea Hadâmbu, în care au ars 28 chilii, soldat cu moartea unui tânăr credincios de numai 17 ani, care dorea să ajungă călugăr. Toată casa s-a transformat în scrum, inclusiv cărțile și obiectele bisericești adăpostite într-o magazie, cu excepția Icoanei Maicii Domnului, Făcătoare de Minuni.

La sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea s-a construit o biserică nouă, de mari dimensiuni, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, care a fost realizată în stilul tradițional ștefanian. Noul lăcaș de cult a fost pardosit cu marmură de Rușchița, iar pereții interiori au fost pictați în tehnica fresco.

De asemenea s-au construit mai multe clădiri: un arhondaric de dimensiuni mari, o stăreție, un agheasmatar, un magazin bisericesc, un muzeu, o fermă zootehnică, un bazin de apă, trei fântâni și un zid de incintă; de asemenea, s-au împodobit cu pictură și mobilier ambele biserici. Clădirea arhondaricului se distinge prin proporțiile sale monumentale și prin aspectul său de palat, dispunând de un număr de 500 locuri de cazare.

Toate acestea au fost realizate cu cheltuiala exclusivă a credincioșilor (donații și sponsorizări), printre care și a unor oameni politici și de afaceri din județele Iași și Suceava. Cele trei clopote au fost lucrate la Cernăuți, fiind donate de câțiva credincioși din orășelul Crasna, o localitate situată nu departe de Vicovul de Sus.

De asemenea, s-a asfaltat drumul până la mănăstire pentru a face accesibilă ajungerea pelerinilor la mănăstire.

Biserica „Acoperământul Maicii Domnului” (cea nouă) a fost sfințită la 8 septembrie 2008 de către IPS Teofan Savu, mitropolitul Moldovei și Bucovinei, înconjurat un sobor de ierarhi și 45 de preoți și diaconi. Noua biserică se remarcă prin dimensiunile sale mari, fiind plasată în vârful Dealului Mare de unde domină împrejurimile.

În demisolul bisericii se află un paraclis, cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae.

Biserica purtând hramul „Nașterea Maicii Domnului” (cea veche), este de proporții reduse și prezintă un plan mixt, ea caracterizându-se prin diferite amenajări defensive. Ea este consolidată din piatră brută și are pereții cu chenare gotice.

Biserica a fost reconsolidată, i s-a făcut un nou acoperiș în stil moldovenesc, o nouă catapeteasmă, precum și un nou baldachin pentru icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. De asemenea, a fost consolidat și turnul clopotniță.
La 11 octombrie 2009, cu prilejul împlinirii a 350 de ani de la atestarea documentară a bisericii vechi, lăcașul de cult cu hramul „Nașterea Maicii Domnului” a fost resfințit de un sobor de preoți în frunte cu mitropolitul Teofan Savu al Moldovei și Bucovinei

Printre obiectele de cult renumite ale mănăstirii se distinge în mod deosebit prin densitatea sa picturală și prin atmosfera gravă pe care o degajă Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, considerată ca fiind făcătoare de minuni. Această icoană a fost pictată în anul 1938 de către preotul romașcan Octavian Zmău și donată schitului de ieromonahul Iov Mazilu, egumenul acestui schit. În anul 1960, schitul a fost închis, iar icoana nu a mai văzut lumina zilei timp de 32 de ani. După redeschiderea mănăstirii în anul 1992, icoana a fost găsită în fosta catapeteasmă a bisericii.

Ulterior, această icoană a fost ferecată în argint. Coroanele Mântuitorului și Maicii Domnului sunt din aur, decorate cu pietre prețioase, rubine, safire și smaralde.

Din această icoană a izvorât mir în diferite ocazii. În duminica Bobotezei anului 1992, pentru prima dată ochiul drept al Maicii Domnului a lăcrimat, apoi în anul 1993, în ajunul sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva, din umărul drept au curs trei picături de mir. La 22 februarie 1995 a curs mir din mitră, mir care a stat la vedere aproape două săptămâni. După cum spun cei care frecventează regulat mănăstirea, de atunci curge mir aproape săptămânal. În ziua de 20 august 1995 a curs mir continuu, timp de circa 7 minute. În vara și toamna anului 1998, a curs mir atât din chipul lui Iisus, cât și din veșmintele Maicii Domnului. Pentru a o proteja de deteriorare, icoana a fost îmbrăcată în foiță de aur și s-a amplasat un paravan protector din sticlă.

De asemenea, și din Icoana Sfântului Ioan Botezătorul (aflată în curte, într-un mic paraclis) izvorăște mir. Această icoană a fost donată bisericii de o familie, odată cu instalarea unei noi catapetesme. Icoana a vărsat pentru prima dată mir de Bobotează, după slujba Sfintei Liturghii, în 6 ianuarie 1999, la ora 12. Apoi, acest lucru s-a repetat trei zile mai târziu, la 9 ianuarie.

În vecinătatea arhondaricului se află o alee ce conduce spre un frumos parc zoologic, care dispune și de un heleșteu. Animalele au spațiu suficient și sunt bine îngrijite, spre bucuria coliilor, și nu numai…

Foarte mulțumiți și încărcați duhovnicește, ne îndreptăm spre oraș, unde ajungem la locul de cazare. Avem program liber, spre a mai admira din frumusețile orașului, apoi să ne pregătim bagajele pentru întoarcerea acasă.

Ziua a III-a, duminică 7 octombrie 2018
Plecăm la ora 7 dimineața din hotel, cu toate bagajele, cu destinația Mănăstirea Bucium, având intenția de a participa acolo la Sf. Liturghie.

Mănăstirea Bucium este o mănăstire de călugări, întemeiată de ieromonahii Nifon Popescu și Nectarie în anul 1863 ca metoh al schitului românesc Prodromu de la Muntele Athos. Biserica mănăstirii are hramul „Duminica Tuturor Sfinților Atonului” (prăznuit în duminica a doua de după Rusalii).

Mănăstirea se află într-o zonă retrasă de pe dealul Bucium, în partea de sud a municipiului Iași, putându-se ajunge la ea de pe Șoseaua Bucium (aflată pe Drumul Național Iași-Vaslui) urmând a doua stradă după Plopii fără soț (ai marelui poet Mihai Eminescu).

În anul 1820, în vremea arhipăstoririi mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei, a fost fondat la Muntele Athos, Schitul Românesc Prodromu cu hramul „Sfântului Ioan Botezătorul”, întemeierea sa fiind consfințită prin hrisoavele domnitorului Grigore Alexandru Ghica al Moldovei, la 7 iulie 1853 și ale domnitorului Carol I al României la 19 iunie 1871.

În anul 1853, domnitorul Grigore Alexandru Ghica al Moldovei a cumpărat cu banii săi 4,7 ha teren în comuna Bucium, aflată la periferia orașului Iași, spre a avea unde strânge și depozita daniile care urmau să fie trimise mai apoi la Muntele Athos, acestea fiind necesare atât pentru hrana monahilor moldoveni, cât și pentru ajutorarea la construcția schitului athonit. În acea perioadă, pe teritoriul actual al mănăstirii se afla o vie și o clădire modestă (care a fost transformată mai târziu într-o mică biserică unde călugării să-și poată face pravila zilnică).

În anul 1863, ieromonahii Nifon Popescu, primul stareț al Schitului Prodromu din Sfântul Munte Athos și Nectarie au întemeiat aici Schitul Bucium, ca metoh al schitului athonit. Paraclisul schitului Bucium, cu hramul „Sfinții Athonului”, a fost ridicat într-o casă mică și a fost sfințit la 19 iunie 1871 de către mitropolitul Calinic Miclescu (1865-1875) al Moldovei. Slujbele se țineau numai ca pravilă pentru părinții viețuitori și deoarece credincioșii soseau aici rareori, nu existau case în jurul metocului și nu existau mijloace de transport din orașul Iași. În casa în care se afla paraclisul au funcționat și trei chilii pentru viețuitori, însuși metocarul, iar mai târziu starețul și economul ocupau două dintre ele.
Părintele arhimandrit Hrisostom Postolache (1884-1979) a venit aici după ce fusese stareț la Schitul Prodromu (1919-1921) și preot slujitor la Schitul Darvari din București (1921-1937). El a fost stareț al Schitului Bucium timp de 42 ani, în perioada 1937-1979.

Schitul Bucium s-a extins considerabil prin cumpărarea de către Schitul Prodromu în anul 1942 de la principesa Ioana Rosetti-Roznovanu, descendentă a familiei domnitorului Grigore Alexandru Ghica, a moșiei sale din Bucium însumând 22 ha teren, „Palatul Roznovanu din Bucium”, „Casa cu chilii pentru muncitori”, „Casa de oaspeți” și „Atelierele de olane și conducte din lut pentru aducțiuni”.

După alegerea ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a mitropolitului Justinian Marina, denumirea Schitului Bucium a fost schimbată în cea de Schitul Prodromu Iași, ca urmare a faptului că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca toate domeniile ce aparțineau Schitului Prodromu de la Muntele Athos să fie trecute într-o singură administrație (la Bucium), sub tutela Mitropoliei Moldovei și Sucevei. Astfel, Schitul Prodromu Iași a dobândit următoarele metoace: Schitul Zanea-Bârnova, Schitul Șorogari, Schitul Arva-Odobești și Schitul Țifești-Panciu. Acestea aveau în administrare vii, iar monahii se ocupau cu viticultura.

În anul 1950, comuna Bucium a fost înglobată în teritoriul municipiului Iași, așa cum a fost și până la reformele domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).
Începând din anul 1954, biserica a fost reparată și lărgită și a fost împodobită cu frescă în anul 1964 (în vremea starețului Hrisostom Postolache) și sfințită în anul 1967.Între timp, prin grija Arhiepiscopiei Iașilor, vatra schitului s-a extins, devenind o fermă viticolă pentru vin liturgic. În cadrul mânăstirii se află și cimitirul călugărilor. În anul 1991, schitul Bucium a fost ridicat la rangul de mănăstire de către mitropolitul Daniel Ciobotea, formând o comunitate monastică cu 16 viețuitori. Aici se află în prezent Casa Roznovanu (reședință mitropolitană), un frumos parc dendrologic și principala fermă viticolă a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Deoarece hramul mănăstirii „Sfinții Atonului” se sărbătorește în ziua de „duminica a doua după Rusalii”, numită și „Duminica Sfinților Români”, mitropolitul Daniel a hotărât ca această mănăstire să aibă și hramul Sfinților Români.

În ultimii ani s-au efectuat numeroase înnoiri gospodărești și se pregătește construirea unei noi biserici cu hramul „Învierea Domnului”.

Ansamblul mănăstirii este format din:

Biserica-paraclis – este situată în mijlocul unei clădiri patrulatere. În partea dinspre sud a bisericii se află Biblioteca și Cancelaria Mănăstirii.

Clopotnița – construită în anii 1960, amplasată în exteriorul bisericii (în partea de nord-vest), dar formând un corp comun cu aceasta.Casa Roznovanu – a fost construită la începutul secolului al XIX-lea, conform modelului arhitectural al caselor moldovenești, care adăpostește și un paraclis.

Casa Roznovanu II – a fost construită la începutul secolului al XX-lea și adăpostește în prezent chiliile viețuitorilor.

Casa Trapezei – construită în 1965, care adăpostește Bucătăria, Trapeza pentru viețuitori, o sală de protocol cu 60 de locuri, chiliile pentru viețuitori;

Depozitul de vinuri al Centrului Eparhial;

Atelierul de tâmplărie al Centrului Eparhial;

Casa portarului – situată la intrarea în mănăstire;

Cimitirul Monahal situat în partea dinspre N-E a mănăstirii.

La această mănăstire a fost pictată Icoana Maicii Domnului – Prodromița (care acum se află la Sfântul Munte Athos). Legenda povestește că icoana s-a pictat singură în chip minunat în anul 1863.

Ctitorii Mănăstirii Bucium, ieromonahii Nifon și Nectarie, i-au cerut unui pictor bătrân, Iordache Nicolau din Copou, să picteze o icoană a Maicii Domnului, pe care voiau să o doneze la Schitul Prodromu. Icoana trebuia realizată după rânduielile ortodoxiei: pictorul trebuie să picteze numai în post și rugăciune, să nu fi mâncat nimic în ziua când pictează, ci numai după terminarea lucrului. Pictorul a pictat icoana pe lemn de tei, numai chipul Maicii Domnului nu reușea să-l picteze. Văzându-l necăjit, cei doi ieromonahi i-au spus că vor da icoana la o biserică mai mică și nu la Muntele Athos. Atunci pictorul a acoperit icoana cu o pânză și s-a dus în camera sa unde s-a rugat Maicii Domnului pentru ca să-i ierte păcatele și să-l ajute să termine pictarea icoanei. Când s-a trezit a doua zi și a ridicat pânza de pe icoană, bătrânul iconar a văzut că pictura era finalizată, chipul Maicii Domnului fiind zugrăvit în chip minunat și nefăcut de mână omenească.

Auzindu-se de această minune, au început să vină aici o mulțime de bolnavi în speranța vindecării. Temându-se că domnitorul Cuza va lua icoana de la schit, ieromonahii Nifon și Nectarie au luat icoana cu ei și au plecat spre Muntele Athos. Legenda povestește că un pictor de la Episcopia Dunării de Jos din Galați nu a crezut că icoana s-a pictat singură, spunând că sunt basme călugărești și că el poate să facă una și mai frumoasă. În acel moment, Maica Domnului și-a întors fața către el, iar pictorul s-a speriat. Ajunși la Muntele Athos, un frate paralizat s-a vindecat numai când a văzut-o. Tot legenda spune că icoana își schimbă fața după teritoriul unde se află: în Moldova avea chip de moldoveancă, în Muntele Athos capătă chip de grecoaică, în Africa chipul devine negru.

Biserica Mănăstirii Bucium s-a deschis după venirea noastră, am aflat că slujba începea la ora 8,30, fapt ce ar fi întârziat plecarea noastră spre București.
Am plecat spre Mănăstirea Dobrovăț, cu dorința de a participa acolo la Sfânta Liturghie.

Mănăstirea Dobrovăț este o mănăstire de călugări amplasată în zona Dobrovăț-Ruși a unicului sat al comunei Dobrovăț (județul Iași) și este ultima ctitorie a lui Ștefan cel Mare, acesta murind înainte de terminarea construcției. Mănăstirea se află la o distanță de 25 de kilometri sud-est de Iași., într-o poiană înconjurată de codri seculari, pe malul pârâului Dobrovăț.
Ansamblul Mănăstirii Dobrovăț este alcătuit din următoarele 4 obiective:

Biserica „Pogorârea Sf. Duh” – datând din anul 1503-1504,

Biserica paraclis „Sf. Gheorghe” – datând din anul 1607,

Turnul clopotniță – datând din anul 1743,

Zidul de incintă.

Viața monahală în codrii Dobrovățului a existat înainte de construirea bisericii lui Ștefan cel mare. În apropiere de locul unde se află astăzi mănăstirea a ființat în secolul al XV-lea un vechi schit de lemn a lui Giurgiu Călugărul, cu hramul Schimbarea la Față, unde viețuiau câțiva călugări sihaștri.

La 27 aprilie 1503, după cum precizează pisania aflată pe zidul bisericii, s-a început construirea bisericii Mănăstirii Dobrovăț, ctitorită de domnitorul Ștefan cel Mare (1457-1504). Printr-un hrisov din 6 octombrie 1503, voievodul a înzestrat cu cinci sate mănăstirea care era păstorită pe atunci de părintele Pahomie.

Construcția a fost finalizată în anul 1504, în timpul domniei lui Bogdan al III-lea (1504-1517), lăcașul de cult fiind pictat în perioada 1527-1531, în vremea lui Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546). Biserica a fost pictată în frescă, în stil bizantin, atât pe interior, cât și pe exterior. Între pronaos și naos se află camera mormintelor (gropnița), aici fiind pictat sinaxarul (sfinții de peste an). Mănăstirea Dobrovăț a cunoscut o perioadă de prosperitate până către mijlocul secolului al XVI-lea.

În anul 1607, domnitorul Simion Movilă (1606-1607) și soția sa, Marghita (călugărită cu numele de Melania), au construit, la 50 metri sud de clădirea bisericii ștefaniene, un paraclis cu hramul „Sf. Gheorghe” pentru a-l înmormânta acolo pe cel de-al șaselea fiu al lor, Pavel, mort la o vârstă fragedă.

Printr-un document din 26 martie 1651, la elaborarea căruia și-au dat acordul mitropolitul Varlaam Moțoc al Moldovei, episcopii și membrii Sfatului Domnesc, voievodul Vasile Lupu (1634-1653) a închinat Mănăstirea Dobrovăț către Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos. Domnitorul a justificat această închinare prin faptul că Mănăstirea Dobrovăț se afla părăsită de călugări și într-o stare de ruină.

Mănăstirea Dobrovăț a fost prădată de tătari în anul 1658. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, familia boierilor Racoviță a început să exercite un protectorat benefic asupra mănăstirii. Boierii Racoviță au efectuat lucrări de restaurare a complexului monahal după anul 1663. În cea de a doua jumătate a sec. al XVII-lea a fost construit zidul de incintă și turnul de intrare, din acesta din urmă doar primul nivel fiind în forma originară. Hatmanul Nicolae Racoviță construise deja la 14 iunie 1663 „o pivniță de piatră și o casă pre pivniță” (clădirea se afla la 20 m vest de biserică și a fost dezafectată spre sfârșitul secolului al XVIII-lea), acoperise biserica mică. Biserica mare a devenit necropolă a familiei Racoviță, aici aflându-se șase pietre funerare cu chenare și inscripții datate între 1664 și 1685.

Mănăstirea a trecut apoi prin noi perioade de restriște. Rușii stabiliți la sud-est de Dobrovăț în timpul luptelor din septembrie 1739 dintre Imperiul Otoman și Imperiul Țarist au jefuit mănăstirea de toate odoarele scumpe aflate aici. De asemenea, Eteria care a fost implicată în Revoluția din 1821 a produs prejudicii mănăstirii.

În anul 1743, prin grija marelui paharnic Ștefan Ruset și a soției acestuia, Maria Sturdza, și cu cheltuiala monahului Macarie Hrisoverghi, s-a refăcut turnul porții, înălțându-se alte două niveluri de formă octogonală. Tot în secolul al XVIII-lea a fost adăugat un mic pridvor în fața bisericii mari.

În decembrie 1863, prin Legea secularizării averilor mănăstirești a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Mănăstirea Dobrovăț a fost scoasă de sub tutela Mănăstirii Zografu, iar călugării greci au plecat. Lipsită de sursele sale de venituri, mănăstirea a decăzut. Aici a fost instalată o pușcărie (în perioada 1865-1900), un orfelinat de fete (1900-1903) și în cele din urmă o școală de agricultură (1903-1930).

Cu timpul, pictura bisericii s-a degradat, astfel că în anul 1907 se puteau distinge doar portretele ctitorilor zugrăvite pe tabloul votiv din naos. Între anii 1930-1936, Comisia Monumentelor Istorice, aflată sub președinția lui Nicolae Iorga, a patronat restaurarea picturii bisericii.

Deși regele Carol I al României a reînființat Mănăstirea Dobrovăț prin decret regal în 14 mai 1913, abia în anul 1930 a putut fi populată de călugări. Dobrovățul a funcționat ca mănăstire de călugări doar până în anul 1948, când în complexul monahal s-a stabilit din nou o școală și un atelier de împletit coșuri din răchită. Începând din anul 1970, biserica ștefaniană și paraclisul lui Simion Movilă au fost administrate de Mitropolia Moldovei și Sucevei sub forma unor biserici parohiale.

În perioada 1974-1976, au avut loc cercetări arheologice, precum și lucrări ample de restaurare a bisericii, urmărindu-se să se redea monumentului înfățișarea sa originală din epoca ștefaniană. Au fost descoperite urme materiale ale unor așezări omenești anterioare perioadei în care a fost construită mănăstirea. Aceste așezări datează din două etape distincte de viețuire: sec. III-IV și sec. al X-XII-lea.

S-a început restaurarea zidului de incintă, dar lucrările au fost brusc întrerupte de desființarea în 1977 a Direcției Monumentelor Istorice.

În anul 1990, Dobrovățul și-a redobândit destinația inițială de așezământ monahal, cu obște de maici. Începând din anul 1992 are obște de călugări.
Restaurarea complexului mănăstiresc a fost reluată abia în anul 1994, fiind începute lucrările de consolidare ale turnului clopotniță.

În incinta mănăstirii, la 70 de metri vest de biserică, hatmanul Nicolae Racoviță a construit începând din anul 1663 o clădire masivă cu pivnițe mari, căreia i s-a adăugat ulterior un etaj. Clădirea a fost folosită de călugări până în 1863.
Începând din anul 1990, aici s-au amenajat chiliile călugărilor, trapeza și un mic paraclis. Aici funcționează și un magazin bisericesc.

În anul 2004, a fost amplasat în incinta mănăstirii un bust de bronz al lui Ștefan cel Mare și Sfânt, realizat de sculptorul ieșean Dan Covătaru.

Participam la slujba Sfintei liturghii în biserica mare.

După slujbă, mergem spre autocar și cu acesta, plecăm spre București. Avem parte de o zi cu mult soare și cu o temperatură plăcută.
Oprim la popasul „Stâna Costești pentru masa de prânz, apoi ne îndreptăm spre București.

Privind retrospectiv asupra celor trei zile de pelerinaj la Iași nu putem decât să ii dăm slavă lui Dumnezeu pentru marea Sa Milostivire: am avut o vreme liniștită, fără ploi și fără evenimente neplăcute; am avut un ghid de o neprețuită valoare în persoana părintelui Teofil; ne-am îmbogățit sufletul și cunoștințele de istorie; am văzut locașuri de cult cu o mare încărcătură duhovnicească.

Dumnezeu a îngăduit să finalizăm seria pelerinajelor din 2018 cu acumularea de mari bucurii duhovnicești, pentru care trebuie să le mulțumim pentru inițiativă și binecuvântare părinților Bisericii noastre.

Doamne miluiește!

Elena Grigorescu