Lucrarea rugăciunii este pe primul loc în viața creștină. Rugăciunea e respirația duhului. Dacă există rugăciune, duhul trăiește; dacă nu, duhul nu are viață.
A sta în fața icoanei și a bate metanii nu este încă rugăciune, ci doar o latură a rugăciunii; a spune rugăciunea pe dinafară, sau a le citi din carte, sau a le asculta nu este încă rugăciune, ci numai o unealtă pentru rugăciune sau un mijloc de întreținere a ei. Rugăciunea este, ca atare, ivirea pe rând în inima noastră a simțămintelor evlavioase față de Dumnezeu – a simțământului defăimării de sine, devotamentului, recunoștinței, slavoslovirii, cererii, străpungerii inimii, supunerii față de voia lui Dumnezeu, căderii cu osârdie la picioarele Lui și așa mai departe.
Toată grija noastră trebuie să fie aceea ca în timpul rugăciunii noastre aceste simțăminte și altele asemănătoare să ne umple sufletul, ca inima să nu fie pustie. Atunci când în ea se află toate aceste simțăminte sau vreunul dintre ele, rugăciunea noastră este rugăciune adevărată; dacă nu, nu este încă adevărată.
Rugăciunea, altfel spus , năzuința sufletului spre Dumnezeu, trebuie stârnită, iar odată stârnită, trebuie întărită ori, totuna, trebuie să cultivăm în noi duhul de rugăciune.
Primul mijloc în acest scop este rugăciunea citită ori ascultată. Citește, ori ascultă cum trebuie rugăciunile, și fără îndoială că vei stârni și vei întări suișul în inima ta către Dumnezeu, adică vei intra în duhul de rugăciune. În rugăciunile Sfinților Părinți se mișcă o mare putere, și cine pătrunde în ele cu toată luarea-aminte și cu toată osârdia, acela – în virtutea legii acțiunii și reacțiunii – va gusta negreșit din puterea rugăciunii pe măsura apropierii dispoziției sale sufletești de cuprinsul rugăciunii. Pentru ca ceea ce citim ori ascultăm să devină un mijloc real de cultivare în noi a rugăciunii, trebuie neapărat să citim și să ascultăm în așa fel încât gândirea și inima să primească ceea ce este cuprins în rugăciunile citite ori ascultate.
În acest scop, iată trei mijloace, cele mai simple: nu te apuca să te rogi fără pregătirea cuvenită; nu săvârși rugăciunile la nimereală,ci cu luare- aminte și cu simțire; nu trece la îndeletnicirile obișnuite îndată ce ai terminat rugăciunea. (…)
(Sfântul Teofan Zăvorâtul – Învățături despre rugăciune)