În ziua prăznuirii Izvorului Tămăduirii, după ce am participat la Sfânta Liturghie şi la Sfinţirea apei, cu binecuvântarea părintelui Gheorghe Burlănescu, la ora 14,30 ne regăsim în preajma bisericii Popa Rusu, dar de data aceasta, pentru a fi împreună pentru aproape 3 zile. „Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună…”, spune psalmistul.

Autocarul soseşte la timp, dar cu mare dificultate reuşeşte să se strecoare pe străduţele strâmte din jurul bisericii noastre. Odată cu autocarul, va merge cu autoturismul personal şi fratele Mihai cu soţia, doamna preoteasă cu cei doi copii (5 persoane).

Cu ajutorul lui Dumnezeu, reuşim să ne îmbarcăm cu toţii şi plecăm la drum în jurul orei 15,30. Ieşirea din Bucureşti este foarte anevoioasă, aglomeraţia este mare şi canicula adaugă şi ea ceva la dificultăţile acestea.

În sfârşit, căpătăm ceva viteză spre ieşirea din Bucureşti, dar constatăm că aerul condiţionat din autocar nu funcţionează. Dl. şofer Ion Moroianu, din partea Agenţiei Basilica Travel, ne comunică că putem opta pentru schimbarea autocarului, ceea ce durează cel puţin o oră sau continuarea drumului, în condiţii de ventilaţie naturală, asigurându-ne că în următoarea zi aerul condiţionat va fi remediat de echipa care se va deplasa la Tismana. Noi optăm pentru cea de-a doua variantă, pentru că şi aşa suntem în întârziere.

Ne bucurăm de o zi însorită de primăvară, putând admira verdeaţa crudă, cu numeroase pâlcuri de salcâmi înfloriţi, raiul albinelor. Șoferul nostru dă dovadă de îndemânare şi răbdare în parcurgerea drumului plin de serpentine, care leagă judeţul Argeş de judeţul Vâlcea (aşa-zisul „Dealul Negru“).

La ieşirea din Rm. Vâlcea spre Tg. Jiu facem o oprire la o benzinărie, unde deja se lasă simţită răcoarea înserării, la care se adaugă aerul răcoros de deal. Unii se desfată cu o îngheţată, copii găsesc un loc de joacă şi un căţel, ca partener de joacă.

Drumul se strecoară printre dealuri frumoase, prin sate cu case clădite după specificul tradiţiei zonei vâlcene. La intrarea în oraşul Horezu, virăm uşor dreapta, pe un drum cu o primă porţiune neasfaltată şi după câţiva kilometri, oprim la poarta Măn. Hurezi.

Măn. Hurezi, renumita lavră domnească a familiei Brâncoveanu, se află aşezată la poalele line ale Muntelui Căpăţânii, la marginea satului Romanii de Sus, localitate aflată la o distanţă de aproximativ 50 de kilometri înspre vest de Rm. Vâlcea, în judeţul Vâlcea.

Măn. Hurezi este considerată cea mai reprezentativă construcţie în stil brâncovenesc din întreaga ţară, este poate şi cel mai mare ansamblu monahal din România. Singurătatea şi liniştea de odinioară a locului era tulburată doar de cântecele huhurezilor, păsări de noapte, care au şi dat denumirea locului. ansamblul monahal de la Hurezi se întinde pe mai mult de trei hectare, cuprinzând mănăstirea propriu-zisă, Biserica Bolniţă, Schitul Sfinţilor Apostoli şi Schitul Sfântul Ştefan. Acestora li se poate adăugă şi Biserica Sfinţii Îngeri, ctitorită tot de unul dintre stareţii mănăstirii celei mari, aflată puţin mai la sud de incinta mănăstirii. Începând cu anul 1993, mănăstirea de la Hurezi se află pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Intrarea este aşezată sub turnul-clopotniţă, în care se află patru clopote mari, având între 300 şi 1.000 kilograme. Pe trei clopote stă scris numele Sfântului Constantin Brâncoveanu, credincios domnitor.

Biserica cea mare a Mănăstirii Hurezi, închinată Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, a fost ctitorită, între anii 1693-1697, de către Sfântul Constantin Brâncoveanu. Biserica are o lungime de 32 de metri şi o înălţime de 14 metri, fiind zidită în formă de cruce şi împărţită în pridvor, pronaos, naos şi Altar.

Sfântul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), domnitorul Ţării Romaneşti, la începutul secolului al XVIII-lea, văzând nestatornicia vremurilor, îndată după primirea sceptrului Ţării, după cum glăsuieşte hrisovul de întemeiere a mănăstirii, „într-al doilea an al domniei noastre, pus-am temelie şi am început a zidi mănăstire”. Prin aceasta faptă cucernică, domnitorul îşi vedea împlinită o dorinţă sfântă, care-l frământa, după cum citim în pisania de deasupra uşii bisericii: „Nu voi intra în sălaşul casei mele, nu mă voi sui pe aşternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei şi pleoapelor mele dormitoare şi repaos tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului şi sălaş Dumnezeului lui Iacob.” (Psalmul 131)

Pictura bisericii mari este originală, de curând fiind spălată cu mare grijă. Deşi programul iconografic păstrează tradiţia bizantină, se disting şi câteva particularităţi, dintre care: introducerea portretelor meşterilor constructori, în pridvor, alături de ctitori; interpretarea liberă a compoziţiei icoanelor de hram; abordarea în manieră nouă a scenei Judecata de Apoi. Între scenele istorice se află şi „Viaţa Sfântului Constantin cel Mare”, reprezentare rară şi de mare valoare artistică şi istorica.

Tabloul votiv este poate cel mai mare, deosebit şi valoros din întreaga ţară. Acesta înfăţişează o veritabilă galerie de portrete istorice, de mare valoare artistică, pe Sfântul Constantin Brâncoveanu, împreună cu întreaga lui familie, în care se distinge chipul doamnei Maria, alături de strămoşii lui direcţi şi de rudele din neamul Basarabilor şi al Cantacuzinilor. De aici, se înţelege şi faptul că biserica se dorea a fi necropola familiei Brâncoveanu, cât şi a neamului său.

Pronaosul păstrează câteva morminte. Mormântul cel mai de seamă, lucrat din marmură şi acoperit cu o placă sculptata, pregătit pentru ctitorul voievod, nu şi-a împlinit niciodată rostul său. Astfel, se crede că Sfântul Constantin Brâncoveanu ar fi fost înmormântat, pe ascuns, de frica turcilor, în Biserica Sfântul Gheorghe, din Bucureşti. Un alt mormânt din pridvor este cel al vrednicului egumen, Ioan Arhimandritul.

Catapeteasma cea mare, sculptată în lemn de tei şi aurită, este donată de Doamna Maria Brâncoveanu. În rândul mobilierului din lemn, alături de extraordinarul iconostas sculptat şi aurit, se află şi Tronul Domnesc, maiestos sculptat, care poartă stema Cantacuzinilor. Alături de acestea, stranele şi marele policandru, datează toate din vremea ctitorului.

Măn. Hurezi a avut obşte de monahi până în anul 1872, când a devenit mănăstire de maici. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, la Măn. Hurezi a funcţionat o şcoală de sculptură şi de pictură. De-a lungul vremii, aşezământul monahal de la Hurezi a fost reparat şi restaurat de mai multe ori (1827, 1872, 1907-1912, 1954, 1960-1978).

Târziu, după ora 22,00, cu ajutorul lui Dumnezeu ajungem la locul de cazare, Tabăra Tismana, aflată în faţa porţii de intrare a Mănăstirii.

Ne cazăm în camere, apoi facem o scurtă plimbare spre mănăstire, în dorinţa de a face o rugăciune. Din păcate, găsim uşa bisericii încuiată, ora fiind înaintată, dar ne mulţumim să ne închinăm la mormântul Sf. Nicodim cel Sfinţit şi să admirăm ceea ce se vede în pridvor.

Pentru a doua zi, Părintele Diacon a stabilit ca la ora 7,30 să fim prezenţi în sala de mese, ca să reuşim sa plecăm spre Schiturile Cioclovina de jos şi de Sus, cel târziu la ora 8,15.

Mănăstirea Tismana, situată la 30 km vest de oraşul Târgu Jiu şi la 5 km N de comuna Tismana, acest aşezământ monahal este printre cele mai vechi din Țara Românească, având un rol primordial în menţinerea credinţei ortodoxe de-a lungul veacurilor. Toponimul cuvântului Tismana vine de la „loc fortificat de ziduri”. Însă, numele poate fi luat şi de la arborele „tuia” care împădurea pe vremuri aceste locuri.

În stânca din sudul bisericii se află şi peştera Sf. Cuvios Nicodim (26 dec. 1406), care a dus viaţă de schimnic. Acesta a întemeiat mănăstirea în sec. al XIV-lea cu sprijinul material al domnitorilor Basarabi, Radu I (1374-1385) al fiilor săi, Dan I (1385-1386) şi Mircea cel Bătrân (1386-1418), fiind ridicată pe locul unui schit din lemn.

Hramuri: Adormirea Maicii Domnului, Sf. Cuvios Nicodim

Din cercetări reiese că Nicodim călugărul, viitorul stareţ al Tismanei, a trecut în Țara Românească din ţinutul Crainei, pe atunci în ţaratul bulgăresc al Vidinului, unde desfăşurase o bogată activitate pe tărâm monastic, în momentul în care acest ţinut cade – temporar – sub ocupaţia regatului catolic maghiar (după anul 1365). Odată cu el, a trecut Dunărea o mica obşte de 11 călugări.

Cu ajutorul domnitorilor Vlaicu vodă şi Radu I, întemeiază mănăstirea Vodiţa (1369), Tismana (1377), Gura Motrului, Vişina,, Topolniţa şi Aninoasa, iar în Țara Haţegului Măn. Prislop (sf. sec. al XIV lea). Spre sfârşitul vieţii, Sf. Nicodim se retrage la nevoinţă aspră, post şi priveghere de toată noaptea şi în neîncetată rugăciune, în peştera de deasupra mănăstirii.

Mănăstirea Tismana reprezentă unul din monumentele de seama ale arhitecturii munteneşti de la începutul secolului al XVI-lea, o biserică de mari dimensiuni pentru acele vremi, compusă din altar, naos, pronaos şi exonartex deschis, încununată cu trei turle.

Probabil că Radu cel Mare nu a reuşit să termine construcţia. Numai aşa se explică lipsa pisaniei cioplită în piatră încastrată după obicei pe faţadă, cum se vede la alte ctitorii (Măn. Dealu).

Lucrările de construcţie au fost continuate de Neagoe Basarab „toata biserica o au acoperit cu plumb si alte lucruri au obârşit”. Cum tot el a dăruit Tismanei şi o serie de obiecte necesare cultului, se poate presupune că în timpul domniei lui a început să se slujească în noua biserică, deşi interiorul nu fusese încă zugrăvit.

In vremea lui Radu Paisie, se aşează frumoasele chenare de piatra ale uşilor (1541). În anul 1564, în timpul domniei lui Petru cel Tânăr, vornicul Nedelco Balăceanu zugrăveşte interiorul bisericii. Atunci se aşează şi pisania pictată, importantă atât pentru faptul că este cea mai veche atestare privind numele ctitorilor, cât şi pentru faptul că a consemnat numele meşterului zugrav „Dobromir ot Targoviştea”.

La 1610-1611, o cumplită prădăciune a oştilor principelui Gabriel Bathory a adus stricăciuni zidurilor înconjurătoare ale mănăstirii. Înainte de a lua domnia, închis între zidurile Tismanei, Matei Basarab a rezistat victorios asediului oştilor trimise împotriva lui de Leon-Vodă.

De îndată ce devine domn, Matei Basarab reface incinta şi clădirile mănăstireşti (1646-1651). Tot el construieşte paraclisul, aşezat în afara incintei, la marginea platoului de răsărit. Câţiva ani după aceste transformări, în 1657, Paul de Alep, ucenicul, arhidiaconul şi secretarul Patriarhului Macarie al Antiohiei, vizitând aşezările monastice romaneşti, face o prima descriere a Tismanei. Însemnările sale de călătorie sunt preţioase informaţii despre multe din monumentele acelei vremi. Mai târziu, între 1718 şi 1739 Tismana cade, o dată cu întreaga Oltenie, sub ocupaţie austriacă. Echipe de ingineri militari ai armatei imperiale inspectează provincia pentru a alege punctele strategice care urmau să fie întărite cu fortăreţe. Planul şi vederea de ansamblu făcute cu aceasta ocazie de inginerul Johann Weiss, reprezintă primul document grafic cunoscut asupra incintei Măn. Tismana (1728-1731).

Mănăstirea a fost silită de împrejurări, mai ales în sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea, când vechile fortăreţe ale Țării Româneşti fuseseră distruse din ordinul Porţii, să servească şi drept cetate. Începând cu anul 1605, documentele menţionează existenţa armelor la Tismana. La 1600, 1614, 1784, 1793 sunt reînnoite scutirile de dări ale unor sate care aveau în schimb dubla obligaţie de a „păzi plaiul”, adică hotarele dinspre Transilvania şi de a apăra mănăstirea de tâlharii care încercau adesea să o prade.

În sec. al XVIII-lea pictura originală suferă o restaurare masivă, de asemenea se fac importante lucrări de restaurare şi se adaugă piese de mobilier sculptat.

La începutul mişcării pandurilor, Tudor Vladimirescu foloseşte zidurile mănăstirii pentru a „ţine în pază” pe ispravnicii din plăşile Olteniei. Mai târziu, aici se vor uni două detaşamente de panduri conduse de D. Macedonski şi D. Gârbea, însumând vreo 3500 de oameni. Dacă la anul 1821 multe mănăstiri ca Strehaia, Cozia, Bistriţa, Polovragi, au servit ca baze de rezistenţă ale răsculaţilor, Tismana a fost, fără îndoială, cea mai importantă dintre ele.

În pronaos, se află mormintele a doi fondatori: Matei Gloveanu (+1731), în dreapta şi Rositei Brăileanu (+1747), pe stânga. Mormântul Sf. Nicodim, trecut la cele veşnice în 26 decembrie 1406, este în pridvorul bisericii.

Moaşte: o racla din argint, cu trei părticele din sfintele moaşte ale Sf. Nicodim (degetul), Sf. Ignatie Teoforul şi Sf. Ioan Gură de Aur, împreună cu crucea de plumb purtată de Sf. Nicodim. Pe capac sunt prezentaţi în medalioane emailate aceşti sfinţi. În exterior, pe raclă, sunt redate scene din viaţa şi minunile Sfântului Nicodim.

Icoane făcătoare de minuni: Icoana maicii Domnului

Dis-de-dimineaţă, pelerinii se găseau în curtea taberei, părând bine refăcuţi după somnul de noapte. Am mers cu toţii în sala de mese, după rugăciunea de dimineaţă, am servit micul dejun.

Cea mai mare parte dintre pelerini s-au arătat dispuşi să participe la drumeţie. Ziua se arăta frumoasă şi însorită şi potrivită pentru scopul propus. Pelerinii, care nu s-au încumetat să depună acest efort fizic, au rămas să participe la liturghia de la mănăstire şi să se odihnească în aer curat.

rămas să participe la Sfânta Liturghie şi au vizitat locul de rugăciune, de priveghere şi odihnă al Cuviosului, aflat pe stânca de lângă mănăstire.

Drumul pe cărări croite prin pădurea de foioase, amestecată pe alocuri cu ceva conifere, nu era de o dificultate deosebită, doar că predomina urcuşul. Ne luam destul de des scurte pauze, în care ne hidratam cu cantitatea de apă, minimă necesară. Drumul spre schitul de Jos trece prin Pasul Cerna, un loc de o naturaleţe şi odihnă rară. De aici, paşii urcă prin pădurea deasă a pantei ce merge până la schitul de Jos.

După aproape două ore de mers, am ajuns la Schitul Cioclovina de Jos, plasat într-o poiană pitorească.

Schitul Cioclovina de Jos este unul dintre cele doua schituri aflate puţin mai sus de Măn. Tismana. Din cele mai vechi timpuri ale creştinismului, unii călugări ce trăiau în mănăstiri cu viaţă de obşte, pentru mai multă zdrobire a vrăjmaşului mântuirii şi pentru o mai mare curăţie a sufletului, se retrăgeau în pustietăţile cele mai adânci, unde trăiau în singurătate, prin peşteri, în lipsurile cele mai grozave, aproape ca fiarele sălbatice. Astfel de eremiţi sau pustnici se aflau şi-n desele păduri ale Tismanei.

Odinioară, pe aceşti munţi nebătuţi de paşii multora, erau îngrijiţi cei bolnavi de ciumă; îngrijitorii acestora, numiţi „ciocli”, dând numele întregii zone. O altă erminie a numelui locului este aceea care întemeiază cuvântul pe două cuvinte de origine turcească, împrumutate însă de călugării sârbi din aceasta zonă: „cioc”, care înseamnă „mult” şi „lovina”, care înseamnă „vânat”, prin urmare ar însemna „mult vânat, multe animale sălbatice”.

Muntele Cioclovina se află pe sine lăcaş neîncetatelor rugăciuni ale unor suflete sihastre. Pe la începutul secolului al XVIII-lea, din cauza războaielor dintre turci si austrieci, pustiindu-se Măn. Tismana, călugării s-au risipit fiecare încotro a putut. Unii călugări fiind sârbi au trecut în tara lor, iar călugării români s-au afundat în pădurile adânci ale munţilor Cioclovinei. Cele două schituri de aici, care au constituit cetatea de rezistenţă a pandurilor lui Tudor Vladimirescu, se aflau într-o zonă greu accesibilă, dar deosebit de pitorească.

Schitul Cioclovina de Jos, ridicat în jurul anului 1660, având hramul Sfinţii Voievozi, adică Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Prima menţionare documentară a Schitului Cioclovina de Jos o avem încă din anul 1660. În anul 1662, iubitorul de Dumnezeu Radu Ştirbei dăruieşte sihăstriei de la Cioclovina de Jos o podgorie. Până în anul 1949, schitul a fost locuit de călugări, mai apoi devenind de maici.

Bisericuţa de lemn a fost înlocuită de una din piatră în anul 1715, sub domnia lui Şerban Cantacuzino. Biserica actuală, micuţă, dar cu multă profunzime a detaliilor, a fost refăcută în anul 1715, de doi dintre egumenii din Măn. Tismana, cuvioşii Nicodim şi Atanasie, ajutaţi material de Stanca Glogoveanu. Toţi trei ctitorii sunt menţionaţi în pisania păstrată pe zidul bisericuţei.

Biserica de la Cioclovina de Jos, în formă de navă, este zidită din piatră de munte şi are nouă metri lungime. Intrarea în tainica bisericuţă de piatră se face din partea de nord a pronaosului, unde, în anul 1849, a fost zidit un micuţ pridvor. Ctitorul acestuia este vrednicul de pomenire Arhimandrit Spiridon. Iniţial, bisericuţa a avut doar un Altar, naos şi pridvor închis. Construindu-se mai târziu noul pridvor spaţios şi cu cerdac, vechiul pridvor a rămas ca pronaos. Între naos şi pronaos este un perete din zid, care are o uşă din lemn, prin care se circulă.

Turla bisericuţei, octogonală şi aşezată deasupra naosului, este foarte scundă. Turla mai mare, deschisă pe naos în forma octogonală, este pătrunsă de opt ferestre, iar cea mică, din lemn, aşezată pe pridvor, este oarbă, servind pe post de clopotniţă.

Catapeteasma din lemn sculptat este mai veche decât biserica, aparţinând probabil altei biserici. Altarul bisericuţei este luminat de o fereastră a peretelui dinspre răsărit, înaltă de jumătate de metru şi foarte îngustă. O a doua fereastră, mai înaltă şi mai lată este săpată în peretele din dreapta. O a treia fereastră, aşezată pe peretele din stânga are cam 30 de centimetri înălţime şi 10 centimetri lăţime.

Naosul bisericuţei este luminat de câte o fereastră pe dreapta şi stânga, foarte mici.

Pronaosul, adică fostul pridvor, are două ferestre foarte înguste, una pe peretele din apus, alta pe cel din dreapta. Pe partea nordică este uşa din lemn, masivă şi rudimentară. Numai ferestrele naosului sunt prevăzute cu grilaj metalic. Pardoseala bisericii este din scândură şi acoperişul din şindrilă.

Pereţii exteriori ai schitului de Jos sunt simpli, văruiţi in alb. Pe faţada exterioară a pronaosului sunt pictaţi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, hramul locului. Sub cornişe sunt două rânduri de piatră, aşezată pe muchie şi vopsită. Pentru a se ajunge în pridvor, se urcă o scară din lemn cu trei trepte, aceasta ca urmare a diferenţei de nivel a terenului. Sub pridvor, este săpat un beci, spre păstrarea celor de trebuinţă bisericuţei. În stânga bisericii, sunt două clădiri din lemn şi piatră, iar la vest una din lemn, pentru chilii, trapeză, bucătărie, magazie.

De la izvorul cu apă rece şi gustoasă, majoritatea pelerinilor umplu sticle cu apă, pentru a le transporta la schitul de sus, unde nu există nici o sursă de apă potabilă.

De la Cioclovina de Jos, după vreo trei kilometri de mers prin pădure, iar în ultima porţiune urcare unei pante abrupte, apare schitul Cioclovina de Sus, o Sfântă pată albă încununată de verdeaţa vegetaţiei.

Schitul are hramul Sfântul Prooroc Ilie (după ctitorie) şi Schimbarea la Faţă. Sihăstria din vârful masivului Cioclovina pare înfiptă în stâncă; aceasta duce pelerinul cu gândul la „casa a cărei temelie este puternic înfiptă pe stâncă”, de care vorbeşte Hristos. Nici vremea şi nici anii nu au reuşit să înlăture acest locaş de isihie; tot aşa şi sufletul zidit pe temelia pusă de Hristos, nimic nu îl poate clinti.

Este ridicat în 1714 de egumenul Nicodim şi serdarul Pătru Obedeanu, în vremea lui Ștefan Vodă Cantacuzino. Este refăcut de arhim. Spiridon, în anul 1841. A fost părăsit până in 1940, când a fost restaurat parţial. Începând cu anul 1998, viaţa de sihăstrie a reînviat prin grija maicii Vartolomeea. Cu ajutorul mânăstirii s-a zidit o casă, biserica a fot tencuită şi repictată de Grigore Popescu. Biserica a fost resfinţită pe 31 iulie2005, de către ÎPS Teofan.

Întâlnirea (pentru unii dintre pelerini, reîntâlnirea) cu maica Vartolomeea este emoţionantă. În ochii dânsei vezi albastrul curat al cerului, iar vocea pare a unui înger în trup. Cu statura-i firavă şi cu privire smerită de monah, maica Vartolomeea se bucură sincer de sosirea unui grup atât de mare de credincioşi (de obicei grupurile care se încumetă să urce în acest loc sunt de 3-4 persoane). Ne spune că prin noi vede cerul, iar noi suntem steluţele acestuia, iar în fiecare dintre noi vede un univers.

În semn de bun-venit, sunetul clopotului tras de gazda noastră, străpunge liniştea cuibului din vârful muntelui (970 m), pe fondul sonor al cântării Învierii, „Hristos a Înviat!“, pe care cu toţii o intonăm cu multă bucurie.

Maica Vartolomeea propune părintelui Diacon să citească acatistul Învierii Domnului; pentru aceasta, întinde repede o prelată pe iarbă, pe care îngenunchem câţi putem încăpea. Părintele Diacon citeşte acatistul, iar noi cu toţii răspundem cu repetarea ultimei părţi a fiecărui condac sau icos. La terminarea acatistului, maica Vartolomeea, cu ochii în lacrimi, apreciază cântarea noastră.

Cu paşi vioi şi siguri, maica Vartolomeea merge în chilie, pentru a-şi îndeplini atribuţiile de gază primitoare, oferindu-ne dulciuri şi ouă roşii. În timp ce noi gustăm din trataţia oferită, maica se aşează pe o bancă şi noi, în jurul dânsei, ascultăm cu nesaţ expunerea privind istoria schitului, astfel aflând detalii despre sprijinul deosebit pe care l-a primit la revigorarea schitului, din partea vrednicului de pomenire mitropolit al Olteniei, Nestor Vornicescu, a cărei fotografie o păstrează la intrarea în biserică, cu o candelă aprinsă în faţa acesteia.

În continuare, maica ne dă mai multe sfaturi, îndrumări şi recomandări, utile pentru a avea o viaţă trăită cât mai corect creştineşte.

Este de remarcat harul deosebit al maicii Vartolomeea în alegoria pe care ne-a prezentat-o, referitoare la modul în care a luptat cu condiţiile deosebit de aspre ale iernii din acest an, când a fost nevoită să îndure cu bărbăţie gerul, zăpada şi vântul, pe care le-a dovedit, prin mila şi marea purtare de grijă ale lui Dumnezeu

Timpul a trecut pe nesimţite, nu ne mai săturam de vocea blândă şi melodioasă a maicii Vartolomeea şi de bogăţia poveţelor sale. Aşa că, ne-am luat rămas bun şi, gândind să mai repetăm această experienţă valoroasă, am început coborârea. Drumul la coborâre a fost mult mai uşor şi a durat mult mai puţin.

Masa de prânz gustoasă şi consistentă a fot o bine-meritată răsplată a efortului fizic depus.

Cei care au fost mai harnici la pregătirea bagajului, au mai putut face o scurtă incursiune la mănăstirea Tismana, unde au mulţumit lui Dumnezeu pentru grija pe le-a purtat-o în drumeţie şi folosul duhovnicesc al popasului pe aceste locuri pline de sfinţenie.

În jurul orei 18,00 am plecat spre Măn. Polovragi, unde ne-am propus să facem un mic popas pentru a ne închina.

Admirăm frumuseţea naturii de primăvară a dealurilor subcarpatice, panorama munţilor Parâng, silueta zveltă a Coloanei Infinitului a lui Brâncuşi, când trecem prin Tg. Jiu şi multe alte măreţii naturale ale lui Dumnezeu.

Este situată la nord-est de Tg. Jiu, pe şoseaua Tg. Jiu – Rm. Vâlcea, într-un cadru pitoresc, la poalele muntelui Piatra Polovragilor, în apropiere de Cheile Olteţului, un peisaj de o frumuseţe aparte.

Intrarea în incinta mănăstirii se face printr-o poartă masivă din lemn, frumos sculptată, pe care scrie: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”. În partea dreaptă a porţii este o frumoasă troiţă din lemn sculptat, pe postament de beton, închinată eroilor şi martirilor României.

Hramul mănăstirii este Adormirea Maicii Domnului

Recentele cercetări istorice stabilesc vechimea mănăstirii Polovragi în jurul anului 1505, ctitori fiind Radu Comisul şi Pătru Spătaru, fiii marelui boier Danciu Zamona, menţionaţi într-un hrisov emis la 18 ianuarie 1480 de voievodul Basarab cel Tânăr. În 1629, în timpul domnitorului Alexandru Ilieş, mănăstirea intră în posesia jupânului Pârăianu Milescu, ban al Craiovei. Timp de un secol şi jumătate, documentele nu mai pomenesc nimic despre aceasta mănăstire. În 1643, Danciu Pârăianu, construieşte biserica actuală, cu ajutorul domnitorului Matei Basarab. Un hrisov emis la 6 iulie 1648 de Matei Basarab, constituie prima atestare documentară a bisericii. Închinată Sfântului Mormânt de cel de-al doilea ctitor al său, mănăstirea este răscumpărată de domnitorul Constantin Brâncoveanu de la Patriarhul Dositei al Ierusalimului, în anul 1693 şi făcută metoc al mănăstirii Hurez. În timpul lui domnitorului Constantin Brâncoveanu s-a restaurat biserica, căreia i-a înălţat turla şi i-a adăugat un pridvor în stil brâncovenesc,s-a zugrăvit interiorul, a refăcut chiliile, clopotniţa, precum şi zidurile de cetate. În timpul stăpânirii austriece asupra Olteniei, a fost trecută în rândul mănăstirilor corespunzătoare fortificaţiilor defensive. Generalul Stainville a ales-o drept reşedinţă, adăpostind între zidurile ei un batalion de oşti (1718-1739). Mai târziu, la 27 aprilie 1802, mănăstirea a fost prădată de trupele tâlhăreşti ale lui Pasvantoglu. Legenda spune ca atunci călugării au ascuns în apa Olteţului odoarele mănăstirii.

Biserica mănăstirii Polovragi este zidită în stil bizantin, având forma trilobată cu abside laterale. Turla este de formă poligonală, cu firide largi, ornamentate în partea superioară şi acoperită cu tablă ca şi biserica . Naosul şi pronaosul sunt spaţioase, având practic aceeaşi mărime. Catapeteasma, executată din lemn de tei, reprezintă o adevărată capodoperă a vechii sculpturi româneşti, având o bogată ornamentaţie cu împletituri florale. Pridvorul, în stil brâncovenesc, este spaţios, deschis, susţinut de opt coloane din piatră. In pridvor este piatra funerară a surorii ctitorului. Este unica mănăstire din ţară a cărei pictură de pe faţada pridvorului reprezintă o parte din mănăstirile din Sf. Mt. Athos.

Pictura de tradiţie bizantină, executata în frescă a fost realizată în timpul lui Constantin Brâncoveanu între 1698-1705 (unele surse indică anii 1703-1712), de primii meşteri ieşiţi din şcoala brâncovenească de la Hurez (Andrei Constantinos, Gheorghe Istrate şi Ranite).

In nordul incintei, într-o altă curte, se află bolniţa, ctitorită de episcopul Clement Lavrentie, 1732-1738. Biserica mânăstirii Polovragi este înconjurată de chilii, formând o puternică cetate de apărare. În ea se pătrunde printr-o poartă masivă deasupra căreia se înalţă clopotniţa.

Moaşte: raclă cu moaşte de la mai mulţi sfinţi

Suntem copleşiţi de atâta noian de frumuseţe, spiritualitate, istorie şi de imaginea de neşters a maicii Vartolomeea. Deja devenim mai tăcuţi, căci şi oboseala îşi spune cuvântul, iar noaptea se apropie. Din fericire, nu mai este mult până la Măn. Bistriţa.

Ajungem în faţa porţilor mănăstirii şi o umbră se desprinde de lângă poartă şi se apropie de autocar; este maica Arsenia, cea care se ocupă de găzduirea noastră în această seară. Pentru mulţi dintre noi ne este cunoscută, căci a venit la această mănăstire direct de la Biserica Popa Rusu.

Suntem cazaţi în camere şi urmează o bine-cuvenită noapte de odihnă, pentru a fi pregătiţi pentru Sfânta Liturghie din ziua următoare.

Biserica Măn. Bistriţa are hramul Adormirea Maicii Domnului şi este ctitorie a boierilor Craioveşti, datând din jurul anului 1490. Însă, prima atestare documentară a mănăstirii se păstrează în “Hrisovul de danie” datat 16 martie 1494, aparţinând lui Vlad Vodă Călugărul. Din 1497, marele ban Barbu Craiovescu a adus de la Constantinopol moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul (780-842). A fost puternic avariată de expediţia condusă de Mihnea cel Rău în 1509. După înlăturarea acestuia, banul Barbu, cu sprijinul lui Neagoe Basarab o reface intre 1515-1519.

Pisania: “Sfânta această şi dumnezeiască mănăstire pomeneşte-se a fi zidită din temelie de Barbu banul Craiovescul carele aici şi îngerescul cin al călugăririi mai pe urmă au luat…”(1683). Din ctitoria Craioveştilor astăzi se mai păstrează bisericuţa Bolniţei (1520-1521).

De remarcat faptul că în complexul monahal de la Bistriţa s-a instalat prima tiparniţă din Țara Românească, a ieromonahului Macarie, precum şi o legătorie de cârti bisericeşti. Aici – dupa opinia unor cercetători – s-a tipărit în 1508 Liturghierul slavon al calugarului Macarie, prima carte tipărita pe pământ românesc.

Ieromonahul Eftimie, egumen al mănăstirii, a redactat în limba română primul act mănăstiresc, cunoscut sub numele de Zapisul lui Eftimie 1573. Un alt reprezentant al scolii slavo-române este ieromonahul Mihail Moxa, care în 1620 tipăreşte Cronica Universală, iar în 1640 Pravila de la Govora.

In anul 1683, domnitorul Constantin Brâncoveanu dăruieşte mănăstirii un policandrul ornat cu ouă de struţ, lucrat la Viena, mai multe obiecte de cult, cărţi liturgice şi clopotul mare, care cântăreşte 800 kg. Tot acum a fost reparat întreg complexul monahal, aşezământ zugrăvit în 1820 de banul Grigore Brâncoveanul.

Pictura noii biserici, construita in stil neogotic, a fost executata de Gheorghe Tattarescu în 1850, o pictura realistă monumentală cu registre largi.

După 1877, au funcţionat în Măn. Bistriţa diferite aşezăminte monahale. În 1948 a fost transformată, prin hotărârea Sfântului Sinod, în mănăstire cu obşte de maici, iar apoi prin decretul 410/1959 desfiinţată. Din 1984 se începe un amplu proces de revigorare a vieţii monahale la Măn. Bistriţa, sub îndrumarea PS Gherasim, organizându-se un centru de conservare şi restaurare a bunurilor de patrimoniu: icoane şi cărţi. Din 2003 sa deschis în incinta mănăstirii Bistriţa şi un Muzeu al tiparului şi cărţii bisericeşti vâlcene.

La ora 8 dimineaţa suntem prezenţi în impunătoarea biserică a mănăstirii; ne închinăm în linişte la moaştele Sf. Grigorie Decapolitul şi la icoane, apoi ascultăm Acatistul Învierii Domnului. În jurul orei 8,30 începe slujba Sfintei Liturghii, la care Părintele Diacon slujeşte în Altar, alături de preoţii locului. Biserica a devenit aproape neîncăpătoare; mulţi localnici sau din satele din zonă participă regulat la Sfânta Liturghie de la această mănăstire, având mare evlavie la Sf. Grigorie, care le este ajutător şi ocrotitor. De la Maica Arsenia, aveam să aflăm că Sfântul face, în continuu, nenumărate minuni cu toţi care îi cer sprijinul în necazuri şi suferinţe.

După ce ieşim de la biserică, majoritatea pelerinilor, însoţiţi de Maica Arsenia pornesc într-o mică ascensiune, spre peştera unde s-a nevoit Sf. Grigorie Decapolitul, aflată la aproape 15-20 minute de mers.

Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul este situată în creasta calcaroasă a Munţilor Căpăţânii. De-a lungul mileniilor, apele Bistriţei au dăltuit-o în stâncă, la altitudinea de 850 metri.

Raportată la alte peşteri din ţara noastră, este relativ mică (250 m lungime); nu are stalactite, nici stalagmite, dar oferă două bisericuţe, adevărate bijuterii ale artei religioase medievale, unde s-au închinat voievozi şi ierarhi, călugări şi mulţime de credincioşi, iar la sfintele altare au liturghisit ieroschimonahi iubitori de linişte şi sfinţenie, transformând peştera într-o adevărată „sală a tăcerii” spirituale.

Peştera Sf. Grigorie Decapolitul prezintă o importanţă deosebit de mare şi prin elementele sale istorice, prin completările şi funcţionalităţile atribuite ei de către om, caz aproape unic în ţara noastră.

Culoarul de pătrundere în peşteră conduce într-o „galerie principală”, asemenea unei săli spaţioase. înaintea unei „scări”, cam la 10 metri, se află o „lespede suspendată”; de pe ea se ajunge într-un „culoar înfundat”, reprezentând „etajul superior” al peşterii. Din „galeria principală”, se urcă un mic „prag” şi se pătrunde într-un „culoar”, unde se găseşte „izvorul” – două mici fire de apă.

Punctele de atracţie ale Peşterii Sfântului Grigorie Decapolitul sunt cele două bisericuţe. Din „galeria principală”, culoarul stâng, duce în direcţia vestică, unde este situată „Bisericuţa Ovidenia” şi tot în acel punct, o scară coboară spre est, către „deschizătura mare” a peşterii, unde este amplasată „Bisericuţa Sfinţii Arhangheli”.

Deschiderea, numită „Fereastra Peşterii”, aflată la 30m deasupra albiei râului Bistriţa, permite pătrunderea luminii zilei şi chiar a razelor soarelui, care încălzesc şi luminează o parte a spaţiului.

Viaţa Sfântului Grigorie, de smerenie, răbdare, blândeţe, milostenie, stăruinţă în rugăciune, dragoste de Dumnezeu şi de semeni, ca şi dârzenia cu care a apărat dreapta credinţă, trebuie să constituie şi pentru noi, credincioşii de neam român, o pildă vrednică de urmat.

Ne luăm rămas bund de la maica Arsenia şi cu autocarul ne deplasăm la pensiunea Evrika, situată la drumul principal pentru masa de prânz. Mesele sunt plasate în aer liber, sub corturi. Mâncarea este gustoasă, bine gătită, suficientă şi binecuvântată prin rugăciunea noastră. După rugăciunea de mulţumire, ce îmbarcăm în autocar şi ne îndreptăm spre Măn. Govora, unde ne-am propus să facem o scurtă oprire.

Măn. Govora, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, este un vechi aşezământ monahal, amplasat la poalele dealului Coşul Mare, pe raza comunei Mihăeşti, la 6 km distanţă de Băile Govora şi la 18 km de Râmnicu Vâlcea. Mănăstirea constituie un monument arhitectonic medieval de o rară frumuseţe.

Este o mănăstire de maici, una dintre cele mai vechi mănăstiri din Țara Românească.

Numele Govora – vine de la cuvântul slavon „gavariti”, care se traduce „a vorbi”, „a spune”, sau „izvor”, „murmur de izvor”, ori din dialectul traco-dac, însemnând „adâncitură”, vale cu multe izvoare.

Mănăstirea a fost ridicată parţial în secolul al XIV-lea si al XV-lea, sub domnia lui Vlad Dracul. Fiind pustiită de boierul Albu cel Mare, în vremea domniei lui Vlad Țepeş (1448-1476), mănăstirea a fost refăcută de Vlad Călugărul şi Radu cel Mare, între anii 1492-1496.

Între anii 1640-1645, domnitorul Matei Basarab repară în întregime mănăstirea, în vederea instalării tiparniţei pe care i-o dăruise, la cererea sa, cu meşteri cu tot, mitropolitul cărturar, roman de origine, Sfântul Petru Movilă de la Kiev. Sfântul domnitor Constantin Brâncoveanu, prin Ieromonahul Paisie, stareţul monastirii Govora, face renovarea şi completarea ansamblului monahal cu clopotniţa şi clădirile de pe latura stângă şi de nord. Trapeza mănăstirii a fost adăugată complexului în anul 1775.

În data de 20 iulie 1959, regimul comunist, printr-un act arbitrar, modifică statutul Mănăstirii Govora, transformând-o în mănăstire de maici, prin aducerea aici a 21 de călugărite, de la Mănăstirea Bistriţa de Vâlcea, în frunte cu stareţa acestora, Evghenia Racoviţă (1959-1964).

Săpăturile arheologice, efectuate în mănăstire si in jurul acesteia, au arătat şase faze de extindere a incintei, in cea de la mijlocul secolului al XVII-lea funcţionând si tipografia lui Meletie Macedoneanul.

Biserica centrala a mănăstirii, închinată Maicii Domnului, prăznuind ca hram, „Adormirea Maicii Domnului”, aşa cum se prezintă azi, datează din timpul Sfântului Constantin Brâncoveanu. Ridicata în mijlocul incintei, pe un plan treflat, având o singură turlă, aşezată pe naos, biserica are o cornişă de cărămidă în formă de dinţi de fierăstrău. Exteriorul bisericii este simplu, zugrăvit în alb, decorat prin brâul median, compus din trei muluri la fel de groase, pictate.

Naosul bisericii este despărţit de pronaos printr-un zid gros, care lăsa o deschidere mare pe mijloc. Pridvorul este deschis, susţinut de opt coloane din piatră sculptată. Catapeteasma bisericii este din lemn de tei aurit, sculptata in stil brâncovenesc. Pictura bisericii este lucrată în frescă, în renumitul stil brâncovenesc, fiind executată în anii 1711-1712 de zugravii aparţinând Școlii de la Hurez, fapt atestat prin inscripţiile murale păstrate până astăzi.

Datorita instalării aici a tiparniţei dăruită de Sfântul Petru Movila de la Kiev, Mănăstirea Govora a contribuit efectiv la promovarea culturii neamului romanesc, fapt pentru care avea sa se înscrie pentru totdeauna între mănăstirile de cultură din tara.

Între anii 1636-1642, în tiparniţa de la Măn. Govora s-au tipărit: „Psaltirea” (1637), precum şi alte cărţi de slujbe în slavonă apoi „Pravila Mică (1640)” şi „Pravila de la Govora”, prima carte de lege în limba română, tradusă din slavona de călugărul Moxa. Meşter tipograf era cuviosul Ieromonah Meletie Machedoneanu, venit de la Kiev, care a devenit ulterior egumenul Măn. Govora.

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul „Hodighitria” de la Mănăstirea Govora

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, de la Mănăstirea Govora, datează din anul 1530. Aceasta icoană, zugrăvită după modelul numit „Hodighitria”, adică „Îndrumătoarea”, se presupune a fi una dintre primele icoane zugrăvite într-un atelier local. Aceasta reprezentare a Maicii Domnului este cel mai frecvent tip iconografic bizantin. Icoana redă cu mare acurateţe un model bizantin, fiind realizată în tonalităţi calde, de brun, ocru, verde şi roşu închis, pe un bogat fundal aurit. Luminile care modelează drapajul sunt în tonuri deschise sau marcate fin cu aur. În colţurile de sus apar busturile Arhanghelilor Mihail şi Gavriil. Pe rama masivă, în partea de jos, a existat o inscripţie în slavonă, care a ajutat la datarea icoanei: „Dorothei… Maicii Domnului şi pururea Fecioarei Maria”, a fost însă îndepărtată cu prilejul unei restaurări. Despre Dorotei se ştie că a fost egumen al Mănăstirii Govora, în al treilea deceniu al secolului al XVI-lea şi astfel s-a convenit datarea piesei în anul 1530. Concepţia şi modul de tratare încadrează stilul icoanei ca aparţinând unui atelier de şcoala grecească târzie.

În amurgul auriu al frumoasei zile de duminică, încărcaţi de darurile duhovniceşti ale acestor zile, ne întoarcem spre casă, unde ne aşteaptă cei dragi şi grijile cotidiene. Purtăm în gând dorinţa de a împărtăşi bucuria şi celor care nu au putut participa la acest pelerinaj, din binecuvântate pricini.

Să ne ajute Dumnezeu şi Maica Domnului, ca acest pelerinaj să fie un bun prilej de sporire duhovnicească, înţelegere a sensurilor adevăratei credinţe ortodoxe şi întărire pe calea mântuirii!

„Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12,14)