La ora 6,50 ne adunăm în sfânta noastră biserică, spre a primi un cuvânt de folos şi binecuvântare de călătorie din partea părintelui paroh, pr. Gheorghe Burlănescu.

Ne-am propus un itinerar destul de lung şi anevoios pentru o singură zi, dar nădăjduiam în ajutorul lui Dumnezeu să îl ducem la bun sfârşit şi cu folos duhovnicesc.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să plecăm la ora 7,15, cu destinaţia Buzău. Mai întâi, a fost un pic de ceaţă, dar binefăcătorul soare a ieşit învingător şi lumina clară a dimineţii s-a revărsat din plin în autocar. Părintele diacon ne-a îndemnat să începem călătoria cu o rugăciune şi cântări duhovniceşti. După acestea, parcă am simţit o sporită siguranţă a călătoriei şi nădejdea că ne vom îmbogăţi sufletele prin lucrurile de o rară frumuseţe, pe care urma să le admirăm.

Cu aproape 20 km înainte de a ajunge în oraşul Buzău, pe stânga, în depărtare, se vedea profilându-se marele deal al Istriţei, pe care se află şi localitatea Pietroasele, unde s-a descoperit faimosul tezaur „Cloşca cu pui de aur”, atribuit vizigoţilor lui Atanaric, care în anul 376 rătăceau pe aceste meleaguri. Expoziţia sudică, solul calcaros şi condiţiile de microclimat de tip submediteranean favorizează cultivarea viţei de vie.

În jurul orei 9,00 am ajuns la primul obiectiv al călătoriei noastre: vechea Catedrală Episcopală din Buzău, ctitorie a voievodului Ţării Româneşti, Matei Basarab (1632-1654). Aceasta are drept hram praznicul Adormirii Maicii Domnului (15 august). Ghidul care ne-a întâmpinat de cum a văzut grupul nostru, ne-a prezentat informaţii preţioase despre ctitori, contribuţia deosebită avută de episcopului Chesarie (1825-1846), despre pictura din interior, executată în stil frescă de pitarul Nicolae Teodorescu, conducătorul şcolii de zugravi de la Episcopie, ajutat de nepotul dinspre soţie, Gheorghe Tattarescu. Deosebit de valoroasă este şi pictura de pe catapeteasmă, executată pe foiţă de aur de acelaşi N. Teodorescu.

Eram în ziua prăznuirii Sf. Teodosie de la Brazi; în interiorul bisericii, preotul vorbea despre viaţa şi nevoinţele acestui Sfânt, iar în stânga naosului, noi ne-am închinam unei părţi din Sf. Moaşte ale acestuia, alături de cele ale Sf. Stelian. Iată prima mare bucurie duhovnicească!

În curtea Episcopiei, am admirat frumoasa construcţie a Palatului Episcopal, datând din anul 1844, de arhitectură brâncovenească, în prezent transformată într-o măreaţă sală de recepţie, în urma lucrărilor de restaurare dintre anii 1982-1986. În drumul spre ieşire, în dreapta, se află clădirea vechiului Seminar Teologic realizată în stil neoclasic, constituind un important monument de arhitectură din ţara noastră. Clădirea a fost realizată din iniţiativa episcopului Chesarie şi s-a inaugurat în mai 1838. Prin vremuri şi vremi, această construcţie poartă cu sine un dublu mesaj istoric: originea poporului român şi Unirea Principatelor Române (1859), ambele motivate de faptul că pe peretele de est al clădirii se pot vedea (deasupra ferestrelor de la parter) capete de daci şi romani, iar deasupra ferestrelor de la etaj stemele celor două provincii româneşti (Moldova şi Ţara Românească).

Am ieşit prin culoarul Clopotniţei catedralei episcopale, construită din cărămidă şi lemn, o clădire monumentală, cu o arhitectură specifică secolului al XVII-lea; care adăposteşte trei clopote, dintre care unul din anul 1776. În vremea arhipăstoririi la Buzău a P.S. Dr. Antonie Plămădeală (1980-1982), pereţii şi bolta ce marchează spaţiul prin care se intră în curtea catedralei au fost pictate cu figuri de ierarhi de seamă ai Buzăului şi domnitori ale căror nume se leagă de trecutul istoric al Eparhiei.

Pe peretele din stânga clopotniţei, latura de sud, se află o placă de bronz pe care sunt înscrise următoarele cuvinte: „1819-1852. În această clădire a poposit marele revoluţionar şi istoric Nicolae Bălcescu, în anul 1843, pentru a cerceta fosta bibliotecă documentară a Episcopiei şi a revenit la 22 iunie 1848, luând măsuri energice pentru reuşita Revoluţiei.”

Ne-am închinat şi în impozanta şi noua catedrală arhiepiscopală a Buzăului, a cărei construcţie a fost finalizată în anul 2010. Şi aici se află o raclă cu moaşte ale Sf. Teodosie de la Brazi, mitra şi omoforul acestuia, deasupra căreia veghează Sfântul dintr-o mare icoană.

După ce am privim spre clădirile şi palatul municipal din centrul administrativ al Buzăului, ne-am urcat din nou în autocar şi am pornit spre următorul obiectiv, Vulcanii noroioşi din comuna Berca. După ce am ieşit prin zona industrială Simileasca, drumul a devenit pitoresc, cu dealuri cu vegetaţie încă destul de verde, ornamentată ici-acolo de petele de culoare ale toamnei. După vreo 25 km, am traversat râul Buzău, apoi am ajuns în zona Berca. De aici, şoferul nostru, dl. Nicu a dat dovadă de o adevărată artă în a conduce marele autocar pe un drum îngust, cu multe serpentine şi cu un asfalt destul de precar, care s-a soldat cu … spargerea unui cauciuc! (din fericire, a mai putut merge aşa o perioadă, până ce a găsit un loc potrivit şi timpul necesar pentru a-l drege).

În sfârşit, cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns şi la Pâclele.

Am început să urcăm în acest decor selenar, de culoare gri, în cadrul căruia sunt presărate conurile vulcanice care „bolborosesc”, cu multă grijă deoarece solul era alunecos, iar încălţările noastre se umpleau de noroi. După ce am terminat această stranie vizită, ne-am străduim să ne curăţăm cât de cât încălţămintea, ca să nu murdărim covorul autocarului. Ne-am amuzat de textele hazlii de pe pancartele din jurul hanului de la Pâclele, cu care acesta încearcă să îşi atragă clienţii.
Am plecat de la Pâclele, cu satisfacţia de a fi văzut un fenomen geologic rar, declarat monument al naturii (fenomene similare cu cele întâlnite aici se mai pot găsi doar în Siberia şi Australia).

Am ajuns la Mănăstirea Răteşti, o mănăstire de maici, cu o bogată tradiţie. Deoarece era trecut de ora prânzului, aici doream să gustăm din pachetele pe care ni le-am adus. În curte ne-a întâmpinat o măicuţă, care ne-a rugat să mai aşteptăm puţin, deoarece sala de mese era încă ocupată. Aşa că, am ales să vizităm mai întâi frumoasa biserică principală a Mănăstirii, apoi muzeul.

Mănăstirea Răteşti, a cărei biserică este închinată Sfintei Treimi şi Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, este o mănăstire ortodoxă cu viaţă de obşte, în care se nevoiesc in jur de 60 de maici.

Sf. Moaşte: Sfinţii 40 mucenici şi Sf. Haralambie

Din pictura lui Nicolae Teodorescu se mai păstrează astăzi doar catapeteasma, restul picturii a fost renovată în mai multe etape, ca urmare a intemperiilor intervenite. Ca elemente de artă sculpturală, biserica prezintă catapeteasma, iconostasul, strana arhierească, opere ale atelierului de sculptura de la Episcopia Buzăului.

În anul 1861, în Mănăstirea Răteşti s-a înfiinţat o Şcoală pentru maici şi pentru fetele sărace din comunele învecinate, înfiinţată şi finanţată de Preasfinţitul Dionisie Romano. Tradiţia şcolii de la Răteşti a fost reluată aici prin Şcoala de Adulte, în anul 1912, şi prin Şcoala de Cântări Bisericeşti, din anul 1922; de asemenea, prin actualul Seminar Teologic, înfiinţat în anul 1996, prin grija Preasfinţitului Epifanie Norocel.

În stânga bisericii celei mari a mănăstirii se afla o fântână, ridicată în anul 1911, de către Fotinia Xenocrat. Aproape de cişmea, se afla clădirea muzeului, care adăposteşte colecţia de artă veche bisericească a mănăstirii. Colecţia a luat fiinţă în anul 1975, fiind amenajată într-o sală spaţioasă, fosta trapeză a mănăstirii, pictată în anul 1859, de monahul Elisei de la Mănăstirea Ciolanu, astfel încât sala însăşi constituie o adevărată expoziţie de artă.

Referitor la colecţia de carte veche bisericească expusă în sala muzeului, încă din anul 1878 aici existau in jur de 180 de volume de carte, între care figurau cele ale Sfinţilor Macarie Egipteanul, Teodor Studitul, Ioan Scărarul, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur etc. În anul 1900, în colecţie se aflau deja mai multe manuscrise, cel mai preţios fiind un Tetravanghel copiat în 1780, fost al Mănăstirii Butoiul, din judeţul Dâmboviţa.

Colecţia de artă bisericească, înfiinţată în anul 1975, este compusă din icoane pe lemn şi sticlă, broderii artistice, obiecte de cult, carte veche (o raritate o constituie „Biblia poliglotă”, format mare, tipărită la Paris de Antonius Vitray, în anul 1629). Tot din colecţie fac parte broderii în fir de aur şi argint (bederniţe, palitine, veşminte arhiereşti: mantie, omofor), obiecte liturgice din argint (cruci, sfeşnice, candele, căţui, ripide, cădelniţe), două chistornice din piatră, obiecte sculptate în lemn, precum şi unele pomelnice ctitoriceşti, scrise pe lemn.

După vizitarea muzeului, mai admirăm odată frumoasa curte a mănăstirii, apoi mergem să ne potolim foamea la sala de mese a Seminarului de fete, unde sunt condiţii deosebit de civilizate.

Între timp, dl. Nicu şoferul a reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu să schimbe cauciucul spart şi am pornit la drum spre următorul obiectiv.

Urma să parcurgem un drum cam de 18 km, înspre munţi (direcţia Braşov). La indicatorul spre stânga, din dreptul Complexului Măgura, am părăsit drumul principal şi am urmat un urcuş îngust şi în serpentină, dar cu o bună calitate a asfaltului, prin pădure (urcam dealul Măgura). În dreptul Taberei de Sculptură, am coborât din autocar şi pe potecă prin pădure am urcat înspre Schitul Cetăţuia. Urcuşul, în parte anevoios, a fost parcurs cu voie buna şi interes, spre a ajunge la un foarte dorit obiectiv. După cam jumătate de oră de mers, ne-am trezit direct în faţa porţilor masive de metal ale Schitului, care se află pe platoul cel mai înalt al culmii Cetăţuia.

Biserica veche a Schitului Cetăţuia poartă hramul “Schimbarea la Faţă” şi a fost realizată în perioada 1854-1862. Pisania, sculptată în piatră şi aflată deasupra intrării, în exterior, ne spune că: “Făcutu’s-a această Sf. Biserică din temelie, cu hramul Schimbarea la Faţă, an 1854, prin stăruinţa şi osteneala Singhel. Iosif cu ucenicii săi Eftimie şi Isidor – Eromohahi, cu ajutorul Episcop Filotei şi a mai multor pioşi creştini; s’a sfinţit în 1862 şi s’a zugrăvit în 1868 de M. S. Domnul Carol I. Iară în 1898 devenind în stare de stricăciune, s-a reînnoit din nou cu zugrăveala şi cu alte îmbunătăţiri, de către D. Ioan Pencovici şi D. soţia sa Smaranda bucureşteni. Acesta înnoire e provenită prin Ierom. Eftimie Georgescu pictor care au eczecutat lucrări”. Locaşul nu impresionează prin dimensiuni. Este o construcţie în formă de cruce, ridicată din blocuri de piatră cioplite manual (netencuite) si are o singura turla octogonala. De jur împrejur, totul este frumos şi îngrijit (gazonul, florile), iar în faţă se află o capelă şi clopotniţa veche. În dreapta intrării, este o cruce tot de piatră, ce a fost înălţată înaintea Bisericii, în 1849. În interior, atrag atenţia câteva lucruri. Unul ar fi că turla nu este şi nu a fost niciodată pictată. Un altul, că lângă intrare, există o pictură cu regele Carol I. Povestea este simplă: acest loc, chiar dacă deja se înălţase Biserica, a fost ales de Carol pentru a construi o reşedinţă de vară (ceea ce apoi avea să fie Castelul Peleş). În urma unor semne Dumnezeieşti, a renunţat la acest plan şi dându-şi seama de greşeala ce putea să o facă, a dorit să aducă o contribuţie, oferind banii necesari pentru pictarea acesteia (devenind neoficial în acelaşi timp şi unul din ctitori). Însă ceea ce cu adevărat atrage atenţia în acest sfânt lăcaş este icoana ce o întruchipează pe Maica Domnului, icoană despre care se spune ca este făcătoare de minuni.

Sf. Moaşte: Iosif şi Eftimie, întemeietorii schitului

Noul Paraclis poarta hramul “Naşterea Maicii Domnului” şi a fost sfinţit pe 6 august 2009, ziua hramului Sfântului Schit. Biserica este mai încăpătoare decât cea veche şi în prezent, aici se fac slujbele. Interiorul este impresionant, dominat de lemn sculptat.

Înainte de era noastră, aici ar fi fost un depozit dacic de armament, prevăzut cu trei tunele ce făceau legătura cu localităţile din jur. După Hristos, în timpul prigoanei creştinilor, oamenii s-au refugiat la munte şi au găsit rămăşiţele vechiului aşezământ, transformându-l într-o Biserică ortodoxă. Prima refacere s-a făcut prin secolul IX, apoi în 1517, de către Doamna Neaga. Lucrarea actualei Biserici ar fi început, de fapt, în 1844, iar când lucrarea ajunsese la acoperiş, a venit regele Carol. Din 1952, Schitul rămâne pustiu, acesta fiind anul când moare ultimul pustnic stabilit aici. Din 2003, lăcaşul este din nou locuit de două măicuţe şi se începe readucerea la viaţă a acestui loc.

În curtea exterioară, se construieşte o nouă clădire ce va avea camere pentru găzduirea pelerinilor.

La Biserica veche a schitului, ne-a întâmpinat cu multă bucurie maica egumenă Olimpiada Zaiţ, care ne-a prezentat informaţii despre istoricul acestor locuri şi care, în final a mulţumit Maicii Domnului care ne-a trimis, spre a primi din partea grupului nostru ajutor material necesar achiziţionării de materiale de construcţii. Începea să se lase seara, aşa că ne-am despărţit de măicuţă cu regret, dar şi cu speranţa de a răspunde invitaţiei acesteia de a reveni, poate în noua casă de oaspeţi….

La coborârea dealului a fost mult mai uşor, parcă am zburat!…. cauza să fie oare vorbele duioase, poveţele de viaţă şi nădejdea maicii Olimpiada?

Am ajuns din nou la Tabăra de Sculptură. Tabăra de la Măgura este rodul strădaniilor depuse de autorităţile judeţului Buzău şi de Uniunea Artiştilor Plastici din România şi a avut, încă de la început, o concepţie unitară simbolică. Sufletul, organizatorul şi liantul acestei tabere a fost sculptorul Gheorghe Coman. În 1970, când a fost înfiinţată, urma să marcheze cele 16 veacuri de atestare documentară a Buzăului. A fost programată ca vreme de 16 ani – 16 sculptori, mereu alţii, să vină să lucreze în poienile Măgurii.

Copiii din grupul nostru au fost mari „admiratori” ai operelor de artă; fotografiindu-se pe multe dintre sculpturi.

După vreo 200 metri am ajuns la Mănăstirea Ciolanu.

Din Grecia, în jurul anului 1830, au fost aduse la Ciolanu moaştele mai multor sfinţi, care se află într-o raclă, în biserica mare. Astfel, mănăstirea se bucură de ocrotirea Sfinţilor Gheorghe, Mercurie, Pantelimon, Haralambie, Trifon, Eftimie, Ignatie, Acachie, Neofit şi Parascheva.

După ce ne-am închinăm icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului Junghiată de turci, la moaştele sfinţilor şi am ascultat o parte din slujba Utreniei, am plecat spre autocar. Se lăsase seara de-a binelea.

Pe drum, am asistat la un splendid apus de soare, apoi s-a instalat noaptea…. dar în sufletele noastre era încă lumina celor văzute în decursul zilei.

Să ne fie acest pelerinaj spre întărire şi de mult folos duhovnicesc.