(………) Din ce motiv, omule, bogăţia ţi se pare lucru important? Neîndoielnic pentru că-ţi plac ospeţele scumpe, pentru că simţi mulţumire când alţii te admiră şi te invidiază, pentru că poţi cu banii tăi să le faci rău duşmanilor şi, în fine, pentru că toţi se tem de tine datorită puterii pe care ţi-o dă bogăţia. Da, din aceste patru motive alergi după bani, pentru plăcere, desfrâu, răzbunare şi frică. Alt motiv nu există. Căci, de obicei, bogăţia nu-l face pe om nici mai înţelept, nici mai cuminte, nici mai bun sau de oameni iubitor. Bogăţia nu ne poate sădi în suflet nici o virtute. Ci dimpotrivă, dacă află acolo unele virtuţi, le dezrădăcinează, ca să sădească în noi răutăţile corespunzătoare. (……..)

Aşadar bogăţia este un trădător, trădător şi fugar şi ucigaş. Atunci când nu te aştepţi îţi scapă şi te părăseşte şi te distruge. Vrei s-o ţii cu adevărat lângă tine? N-o ascunde, ci împarte-o săracilor. Bogăţia este fiară. Dacă e ţinută aproape, pleacă. Dacă este risipită, rămâne. Risipeşte-o ca să rămână. N-o ţine la tine, ca să nu-ţi scape.

„Unde este bogăţia voastră?” i-aş întreba pe cei care au avut-o şi au pierdut-o. Şi i-aş întreba nu pentru a-i batjocori – să nu fie! – nici pentru a scormoni rănile, ci ca să fac din naufragiul lor liman al mântuirii voastre. Pentru a vă da seama că cei care astăzi sunt bogaţi, mâine vor ajunge săraci. De aceea de multe ori am râs, când am citit testamente care scriau: „Cutare să aibă stăpânire peste ogoare sau peste casă, însă altul să se folosească de acestea”. Dar toţi avem doar foloasele, nimeni nu este stăpân pe ceva. Chiar şi dacă am rămâne bogaţi în toată perioada vieţii noastre, când vom muri, fie că vrem sau nu, vom încredinţa bogăţia noastră altora. Goi vom pleca în viaţa de dincolo, după ce pentru câţiva ani am fost doar cheltuitori, nu şi stăpâni ai bogăţiilor.

Ştiţi cine sunt cu adevărat stăpâni peste bogăţii? Cei care nesocotesc foloasele lor şi batjocoresc desfătările. Cei care-şi risipesc banii şi-i împart săracilor, îi cheltuiesc cu înţelepciune şi pleacă din lumea aceasta cu adevărat bogaţi, bogaţi în fapte bune şi în iubirea şi harul lui Dumnezeu.

Dar de ce consideri bogăţia vrednică de râvnit? De ce-i fericeşti pe cei care au bani mulţi? Care este diferenţa dintre bogat şi sărac? Nu sunt amândoi oameni? Îţi voi dovedi că unul are nevoie de altul, astfel încât nici bogatul nu poate trăi fără sărac, nici săracul fără bogat. Dumnezeu a iconomisit cu înţelepciune această dependenţă a unuia de altul, ca să există iubire şi sprijin reciproc, comuniune socială şi bună rânduială. Şi trebuie să subliniez aici că bogaţii au mai mare nevoie de săraci decât săracii de bogaţi. Şi pentru a pricepe asta, îţi voi da un exemplu: Să presupunem că am construi două cetăţi, şi prin lege am stabili ca într-una să locuiască doar bogaţii, iar în cealaltă doar săracii. Dacă în cetatea bogaţilor nu există nici un sărac şi în cetatea săracilor nici un bogat, să vedem care dintre ele va fi mai bine administrată.

Aşadar în cetatea bogaţilor nu vor exista nici meşteri, nici zidari, nici tâmplari, nici cizmari, nici brutari, nici agricultori, nici fierari, etc. Căci ce bogat se va apuca să practice vreuna din aceste meserii, de vreme ce şi cei care le practică, după ce se îmbogăţesc le părăsesc? Dar în felul acesta cum va putea fi întreţinută cetatea? Nu există altă soluţie decât să se desfiinţeze legea pe care am stabilit-o la început, şi să fie chemaţi meşterii, pentru a se ocupa de nevoile practice.

Să mergem acum şi în cetatea săracilor. Dacă, după cum am stabilit, nu are nici un locuitor bogat şi nici o bogăţie, nici aur, nici argint, nici pietre preţioase, nici purpură, nici veşminte cusute-n fir de aur, ce părere ai? În asemenea condiţii, va fi grea viaţa în cetate? Deloc. Deoarece, dacă trebuie să se construiască case sau se să prelucreze fierul sau să se ţeasă haine, nu e nevoie de aur, argint şi mărgăritare, ci de meşteri şi mână de lucru. Şi dacă trebuie să săpăm şi să cultivăm pământul, de ce avem nevoie, de bogaţi ori de săraci? Negreşit de săraci. Unde vom avea deci nevoie de bogaţi? Doar dacă ne hotărâm să dărâmăm cetatea.

Bogaţii sunt nefolositori, da, nefolositori, în afară de cei care sunt milostivi şi iubitori de oameni. Dar, din păcate, puţini bogaţi, foarte puţini se disting prin iubirea lor de oameni. Cei mai mulţi sunt afundaţi în egoism, în neîndurare, în păcat. De aceea să nu-i invidiezi. Tu să te gândeşti la Petru şi la Pavel, să te gândeşti la Ioan şi la Ilie, să te gândeşti la Însuşi Hristos, care n-avea unde să-şi plece capul. Urmează sărăcia Aceluia şi a sfinţilor Lui, care erau lipsiţi de bunuri materiale, dar care aveau o negrăită bogăţie duhovnicească. Să-ţi aduci aminte mereu şi de spusele Domnului, care ne-a încredinţat că e foarte greu ca bogatul să se mântuiască: „Cei ce au bogăţii, cât de greu vor intra ei în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu!” (Luca 18, 24-25). Alături de această predică dumnezeiască pune, dacă vrei, tot aurul pământului, şi vei vedea că nu poate cumpăni vătămarea pe care ţi-o provoacă deţinerea lui. Adică, chiar dacă ai avea pământurile şi mările tale, ţările şi oraşele lumii, dacă ar lucra pentru tine toată omenirea, dacă izvoarele ar ţâşni aur în loc de apă, şi atunci aş spune că nu valorezi nici trei bănuţi, de vreme ce ai pierdut împărăţia cerurilor. (………)

Apostolii Petru şi Ioan mergeau într-o zi împreună la templu. Era ora trei după-amiază, ceasul rugăciunii. În faţa porţii templului, zisă Cea Frumoasă, era adus un bărbat olog şi lăsat acolo în fiecare zi ca să ceară milostenie. Aşadar acesta, îndată ce i-a văzut pe Petru şi pe Ioan pregătindu-se să intre în templu, le-a cerut milostenie. Petru i-a spus: „Uită-te la noi!”. Ologul i-a privit cu luare-aminte, aşteptând să primească ceva de la ei. Dar Petru a zis: „Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau: În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, ridică-te şi umblă!”. Şi apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat. Atunci acela, dintr-o săritură, a stat în picioare şi a început să meargă. Apoi a intrat în templu împreună cu Apostolii, slăvindu-L pe Dumnezeu (Fapte 3, 1-8).

„Argint şi aur nu am”, a spus Petru. Ce cuvinte sunt mai cuvioase ca acestea? Câtă măreţie şi câtă bogăţie ascund în ele! Alţii se laudă cu bani şi avuţii, zicând cu mândrie: „Am atâţia şi atâţia talanţi de aur, atâtea hectare de pământ, atâtea case, atâtea animale”. Petru, neavând absolut nimic, nu numai că nu este întristat de sărăcie, dar se şi împodobeşte cu ea. Astfel, fără să ai nimic, poţi să le dobândeşti pe toate; şi avându-le pe toate, poţi să nu ai nimic. Căci cel ce consideră că bogăţia sa este a tuturor, nu numai a lui, şi o împarte cu ceilalţi, deţine şi averea străină, căci va lua de la toţi cele de trebuinţă. Pe când cel care se consideră pe sine stăpân peste lucrurile pe care le are şi nu dă nimănui nimic, nu numai că nu va lua câtuşi de puţin de la ceilalţi, dar nici peste ale sale nu este stăpân, de vreme ce acestea în cele din urmă nu-i aparţin lui, ci tâlharilor şi datornicilor şi moştenitorilor. (…..)

Săracul nu-şi doreşte atât de mult cele necesare, pe cât doreşte bogatul pe cele de prisos. Săracul nu are atâta îndemânare în munca cinstită, cum are bogatul în înşelăciune şi în câştigul nelegiuit. Aşadar, de vreme ce şi vrea şi poate face orice vrea, e evident că va cere din ce în ce mai mult.

Dumnezeu te-a îmbogăţit ca să-i ajuţi pe cei care sunt în nevoi, pentru a-ţi fi iertate păcatele prin iubirea ta de oameni. Nu ţi-a dat bani ca să-i păstrezi şi să-i cheltuieşti fără rost, ci ca să-i împarţi şi în felul acesta să te mântuieşti. Din această pricină a făcut şi bogăţia nesigură, provizorie, nestatornică, ca să micşoreze pofta ta nebună pentru bani. Aşadar dacă acum, când păstrarea bogăţiei este nesigură, dar şi plină de primejdii, uneltiri şi temeri, o doreşti cu atâta turbare, câte crime ai fi făcut fără şovăială, dacă ai fi avut încredinţarea că o poţi păstra! (……)

Aşadar când pierdem bogăţii şi bani, să nu ne tulburăm, ci să zicem: „Slăvit să fie Dumnezeu”, şi vom afla bogăţie mult mai mare. Cât ne folosim din aceste cuvinte nu ne-am folosi nici dacă am cheltui tot ce avem pe binefaceri, nici dacă am umbla peste tot căutând săraci pentru a-i ajuta, nici dacă ne-am risipi banii pentru a oferi mâncare celor înfometaţi. Din această pricină nu-l admir atât de mult pe Iov pentru că-şi ţinea casa deschisă celor aflaţi în nevoi, ci pentru faptul că a îndurat pierderea bunurilor sale mulţumindu-I şi slăvindu-L pe Dumnezeu. Cel care poate, atunci când este încercat de necaz, să spună sincer şi fără cârteală ceea ce a spus Iov, „Domnul a dat, Domnul a luat” (Iov 1, 21), fie doar din pricina asta va fi arătat drept împreună cu Iov şi va sta în slavă alături de Avraam. Când diavolul îţi înşfacă bogăţia prin orice mijloc şi tu Îl slăveşti pe Domnul, îl răneşti îndoit pe vrăjmaş, pe de o parte pentru că nu ţi-a părut rău pentru cele pe care le-ai pierdut, şi pe de altă parte pentru că primeşti chiar şi necazul mulţumindu-I lui Dumnezeu. Diavolul, dacă vede că te-ai necăjit din cauza pierderii banilor şi că te ridici împotriva lui Dumnezeu, atunci nu va înceta să-ţi provoace ispite asemănătoare. Însă dacă vede că întâmpini chiar şi cea mai mare nenorocire cu răbdarea lui Iov, va înceta să te mai războiască, ca să nu-ţi aducă, fără să vrea, cununi mai strălucitoare. Chiar Iov, datorită atitudinii sale plăcute lui Dumnezeu, a primit înapoi îndoit cele pe care le pierduse. Tu, însă, nu vei primi îndoit sau întreit, ci însutit le vei primi pe toate, dacă rabzi cu vitejie duhovnicească nenorocirile care ţi se întâmplă şi, mai important, vei moşteni viaţa veşnică, de care doresc să ne bucurăm cu toţii, cu harul Domnului.

Sf. Ioan Gură de Aur – Problemele vieţii