— Elena Grigorescu —

Data pelerinajului: 12 septembrie 2015
Participanţi: Preot Cătălin-Cristian Radu, coordonator al pelerinajului, împreună cu 51 creștini de la biserica Popa Rusu şi din alte parohii
Traseu: București- Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă- Mănăstirea Nămăiești, Mănăstirea Negru Vodă Câmpulung, Mănăstirea Aninoasa, Mănăstirea Corbii de Piatră, Mănăstirea Curtea de Argeș
Scopul: vizitarea unor vechi mănăstiri rupestre, dar și a altor mănăstiri din județul Argeş, cu o însemnătate istorică deosebită.
Pelerinajul se înscrie în contextul activităţilor derulate în cadrul „anului omagial 2015, dedicat misiunii parohiei şi mănăstirii azi”, proclamat de Patriarhia Română.

Traseul este destul de lung, aşa că ora de plecare stabilită este matinală. La ora 6,15, ne adunăm în biserică, pentru a primi binecuvântarea de călătorie. Însă, suntem anunţaţi că autocarul va întârzia aproximativ 45 minute, care devin, de fapt o oră, aşa că plecăm la ora 7,30. A plouat peste noapte şi o ploaie uşoară continuă să ne însoţească drumul.

Se prezintă programul zilei de pelerinaj şi se împart pelerinilor materiale documentare.

După ce am trecut de oraşul Târgovişte, ploaia a încetat complet. Încep să apară renumitele ferme pomicole de la Voineşti- Dâmboviţa şi a început perioada culesului de mere. Frumuseţea fructelor expuse este prea ademenitoare şi, deşi suntem în întârziere, ne oprim pentru o scurtă pauză, la marginea unei livezi de meri, de unde majoritatea pelerinilor cumpără fructe proaspete şi suc de mere.

Ne continuăm drumul spre comuna Cetăţeni şi drumul nostru începe să fie în tovărăşia râului Dâmboviţa. În sfârşit, ajungem la poalele Meteorei româneşti, Mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă. Coborâm din autocar şi aerul proaspăt şi frumuseţea peisajului ne taie respiraţia.

După ce traversăm podeţul peste Dâmboviţa, observăm nişte grupuri masive de stânci, prăvălite chiar în râu. Poteca noastră se strecoară printre acestea şi începem să urcăm spre mănăstire. Drumul este destul de abrupt, dar nu prezintă pericol, daca mergi cu atenţie.

La un moment dat, întâlnim o stâncă pe care este aşezată o cruce de piatră, numită Crucea lui Negru Vodă; aceasta se observă bine şi de pe Valea Dâmboviţei.

De-a lungul întregului traseu, întâlnim 14 troiţe, care reprezintă opririle Mântuitorului pe drumul Calvarului de pe Golgota. Cea de-a 15-a oprire a Mântuitorului, o reprezintă masa Sfântului Altar din bisericile de pe înălţimea stâncoasă, la care urmează să ajungem.

Efortul nostru de a urca aici este bine răsplătit, căci se zăresc clădirile mănăstirii.

Mănăstirea se află la altitudinea de 881 m, pe malul stâng al râului Dâmboviţa, între „Valea lui Coman” şi „Valea Chiliilor”. Biserica din mănăstire are două hramuri: Adormirea Maicii Domnului şi Izvorul Tămăduirii.

Valea stâncoasă a pârâului Cetăţuia este plină de peşteri, unele naturale, iar altele scobite de sihaştrii locului. În aceste peşteri s-au nevoit numeroşi călugări sihaştri şi, din ceea ce ne povesteşte fratele Andrei, vieţuitor în mănăstire, încă se mai nevoiesc pustnici, în sihăstrie. Moaştele unuia dintre aceşti sihaştri au fost descoperite în ultimele decenii, într-o peşteră suspendată în peretele abrupt al muntelui. Moaştele acestui Cuvios, galbene precum ceara, frumos mirositoare şi nemişcate de mâna omului, erau aşezate într-o scobitură de piatră, în formă de mormânt, iar deasupra, pe perete, era scris în piatră: „Ioanichie Schimonah 1638.” Acestea sunt singurele Moaşte întregi ale unui Cuvios român din secolul al XVII-lea, păstrate până în zilele noastre.

Ctitorul mănăstirii nu a fost încă stabilit cu certitudine. Se crede, totuşi, că principalul ctitor al mănăstirii a fost voievodul Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I. Acesta apare în al treilea strat de frescă, în naos. Cu toate acestea, tradiţia locală susţine că primul ctitor a fost Negru Vodă, urmele paşilor acestuia rămânând imprimate în piatra muntelui, alături de ale doamnei sale, Margareta. Biserica din peşteră, atribuita voievodului Negru Vodă, a fost construită în secolul al XIII-lea, odată cu cetatea Câmpulung- Muşcel, prima capitală a Ţării Româneşti.

Schitul Cetăţuia este amintit în timpul lui Mihai Viteazul care, în anul 1595, după lupta de la Călugăreni, a trecut prin aceste locuri. În primăvara anului 1658, pentru o vreme, domnitorul Constantin Şerban s-a refugiat în acest loc retras, din cauza tătarilor. În anul 1690, însoţind oastea turco-tătară, spre Ardeal, Sfântul Constantin Brâncoveanu se adăposteşte şi el în acest loc, biserica şi chiliile fiind în buna stare la acea vreme. În timpul răscoalei din 1821, turcii au distrus schitul şi chiliile. Mai târziu, la cererea credincioşilor din satul vecin, în 1859 Mitropolia dă acceptul ca aceştia să repare schitul de pe stâncă. După o vreme, acesta se va ruina din nou, ajungând chiar adăpost pentru vite. Între anii 1915-1916, schitul Negru Vodă este renovat, prin grija unor preoţi şi călugări.

Biserica rupestră este lungă de 12 m, lată de 4 m şi înaltă de peste 3 m. Aceasta este împărţită clasic, în Altar, naos şi pronaos. La intrarea în peşteră, a fost construit un pridvor din lemn. În naos se intră printr-o uşă săpată în peretele despărţitor. Naosul este înzestrat cu toate cele necesare serviciului divin, iar clopotniţa este din lemn, fiind construita deasupra bisericii din piatră.

Biserica rupestră păstrează trei straturi suprapuse de pictură, constatate de pictorul Teodorescu, în anul 1922. Când acesta a înlăturat stratul de pictură făcut în anul 1859, pe peretele de apus, deasupra uşii de intrare în naos, pe partea stângă, au ieşit la lumină chipurile ctitorilor locaşului: Alexandru Voievod, Radu Negru Voievod şi jupanul Gheorghe Vineţeanu şi stareţul Iosif (aceştia din urmă au fost descoperiţi sub al doilea strat de pictură, datând din 1760).În biserică se află icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

În perioada cuprinsă între Izvorul Tămăduirii şi Adormirea Maicii Domnului, în biserica din peşteră, în Sfântul Altar, izvorăşte apa dintr-un mic izvor.

După 1989, Schitul Cetăţuia Negru Vodă începe să fie iarăşi îngrijit. În anul 1992, acesta este ridicat la rangul de mănăstire. Începând cu anul 1993, schitul este luat în grijă de Episcopia Argeşului şi Muşcelului. Din acest an, mănăstirea de pe stanca a intrat într-o perioadă de refacere, atât materială, cât mai ales, duhovnicească. In mănăstire se ridică şi o biserică nouă, construită din lemn, în stil maramureşean.

După anul 1993, s-a construit o clopotniţă; s-a amenajat o bibliotecă, cu peste 5000 cărţi; s-a construit o magazie pentru materiale; s-a ridicat un pridvor, la biserica rupestră; s-a ridicat un aghiasmatar şi un corp de chilii, pentru monahii nevoitori. In anul 1997, în mănăstire a fost introdus curentul electric.

Părticele din moaştele Sf. Ioanichie cel Nou de la Muşcel (26 iulie) se află spre închinare în biserica cea nouă, partea cea mai importantă a acestor sfinte moaşte se află la Mănăstirea din Câmpulung, unde accesul este mai puţin anevoios. În biserica cea nouă, fratele Andrei, cu o figură angelică şi cu un glas blând, izvorând din pacea sufletului, ne-a povestit istoricul acestei mănăstiri şi cu multă smerenie, ne-a oferit şi un cuvânt de folos.

12►

Însoţiţi de fratele Andrei, mergem spre Crucea Dorinţelor. Mai întâi, trecem pe lângă un zid pictat, pe un fond albastru-azuriu, pe care se disting, pe lângă figuri de sfinţi şi de îngeri, şi chipurile lui Burebista şi Decebal.

Am trecut apoi peste urmele de paşi, rămase întipărite în piatră din vremuri străvechi.

În sfârşit, am ajuns la o frumoasă cruce de lemn sculptat, ridicată în memoria părintelui Pimen Bărbieru (Crucea Dorinţelor).

Zăbovim puţin pe această înălţime, pentru a ne bucura  de peisajul ce ne înconjoară şi de întreaga panoramă a râului Dâmboviţa, care se desfăşoară la picioarele noastre.

În spatele bisericii rupestre, într-o peşteră săpată în piatră, se află „Peştera Moşului”, socotită a fi fost chilia stareţului vechiului aşezământ monahal. În partea de sud a peşterii se află o clădire etajată, care adăposteşte chiliile şi celelalte încăperi trebuincioase vieţii monahale, construită în secolul al XIX-lea. Lângă „Peştera Moşului”, silueta dăltuită a „Cavalerului Trac” stă de veghe la capătul cimitirului în care se află câteva cruci, pe care stau scrise numai câteva nume, fără să se precizeze momentul trecerii la cele veşnice. Celebrul şi misteriosul „Cavaler Trac” avea un cult răspândit din Carpaţi, până la Marea Mediterană.

Coborâm cu sufletul şi trupul pline de încărcătură duhovnicească şi, din când în când, ne mai oprim să admirăm ceea ce ni se oferă ochilor, neuitând să Îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem mai aproape de Locaşurile mâinilor Sale.

Plecăm spre Mănăstirea Nămăieşti, aflată în apropiere de oraşul Câmpulung, la Valea Mare Pravăţ. De la parcare, se urcă o serie întreagă de trepte, până la porţile mănăstirii. La intrare, îmbrăcat în sticlă, se află un gen de troiţă, cu un inspirat montaj de icoane, din care nu lipsesc Sf. Ioan Rusul şi Sf. Efrem cel Nou, doi sfinţi atât de dragi tuturor.

Ajungem în curtea mănăstirii, frumoasă şi îngrijită, în cadrul căreia pe lângă corpul de chilii se află şi un muzeu al portului popular.

Tot grupul încearcă să îţi facă loc în biserica destul de mică, în care să asculte informaţii pline de interes, date de un părinte. Apoi ne închinăm , în ordine, la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

Biserica mănăstirii este săpată în piatră, în stânca muntelui. Documentele istorice în legătură cu mănăstirea Nămăieşti şi cu satul Nămăieşti menţionează anii 1503-1547 în hrisoavele domnitorilor Radu cel Mare şi Mircea Ciobanul. Biserica mănăstirii este considerată monument istoric din secolul al XIV-lea. Date exacte în legătură cu întemeierea mănăstirii şi a bisericii nu se cunosc, însă legendele transmise oral, din moşi strămoşi, pomenesc chiar de numele domnitorului Negru Vodă.

Tradiţia povesteşte că trei păstori ajungând cu oile deasupra stâncii în care a fost apoi săpată biserica, au poposit acolo peste noapte. Toţi trei au avut peste noapte acelaşi vis: au auzit bătăi de clopot  şi un glas care le-a spus că în sânul acelei stânci, de veacuri stă ascunsă o icoană zugrăvită după adevăratul chip al Maicii Domnului. Visul s-a repetat trei nopţi la rând; în cea de-a treia noapte, Maica Domnului însăşi le-a arătat locul de intrare în peşteră. Trezindu-se din acest vis, ciobanii începură să sape cu râvnă şi după 3 zile şi 3 nopţi, dădură de o bisericuţă de piatră, în forma de peşteră, cu icoane şi odoare bisericeşti.

Hramurile alese de ei au fost Intrarea în Biserică a Maicii Domnului şi Izvorul Tămăduirii. Se crede că tot atunci le-a spus Maica Domnului că numărul vieţuitorilor din mănăstirea ce se va întemeia aici să fie întotdeauna 33, după anii trăiţi de Mântuitorul nostru pe pământ; tradiţie păstrată până nu demult.

Pictura icoanei a fost deteriorată de vreme. Este considerată ca una dintre cele mai vechi icoane nu numai din ţară, ci şi din întreaga creştinătate. Se presupune că ar fi una dintre cele 12 astfel de icoane pictate de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca (alţii presupun că este doar una dintre copiile făcute după icoana Sf. Ap. Luca), ea fiind adusă aici de Sfântul Apostol Andrei, care a propovăduit în Dobrogea şi a plecat apoi spre Dacia Superioară, făcând popas lângă un templu păgânesc, închinat zeului Zamolxes. Apostolul Andrei, care crezuse ca în grota trăieşte un slujitor al zeului, pe care-l va încreştina, nu găseşte pe nimeni în grotă şi s-ar fi adresat celor cu care călătorea: „Nemo est.” (Nu este nimeni.), de unde şi numele de Nămăieşti. Apostolul Andrei a coborât în grotă şi a lăsat icoana în partea de nord, aproximativ pe acelaşi loc în care se află acum în biserica mănăstirii.

În anul 1798, icoana a fost ferecată în argint de către Enache Postelnicul, iar în anul 1913, soţia unui general din armata română a pus să i se facă o ramă de argint. Astăzi, icoana este renumită pentru ajutorul dat femeilor care se roagă înaintea ei cu nădejdea de a putea avea copii, cât şi pentru vindecări ale unor afecţiuni grave şi pentru alte necazuri. De atunci, Maica Domnului a săvârşit multe minuni cu cei ce veneau să se închine la icoana ei.

În vremea primului război mondial, între anii 1916-1918, biserica, stăreţia şi o parte din chilii au luat foc din cauza bombelor căzute în zonă. Sergentul Ion Mustaţă a fost acela care a salvat icoana Maicii Domnului, împreună cu puţine cărţi şi odoare bisericeşti. El a mărturisit mai târziu că s-a trudit o noapte întreagă să stingă focul, iar spre dimineaţă, flăcările s-au stins dintr-o dată, când au ajuns lângă icoană.

Icoana ajunsese într-o aşa stare avansată de distrugere, încât oamenii care încercau să vadă chipul Maicii Domnului, aveau parte doar de un lemn aproape putrezit, din care nu se mai distingea aproape nimic, în afară de forma celor două capete, cel al Maicii şi cel al Pruncului care puteau fi intuite, după forma ferecăturii.

Date fiind condiţiile extreme de mediu în care a stat atâtea secole, conform canoanelor Bisericii Ortodoxe, icoana trebuia ori grabnic restaurată, ori pusă pe foc.

Dumnezeu a îngăduit ca să se facă restaurarea icoanei, după o metoda athonită, folosită încă din secolul al XVI-lea, la icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Vatoped. Restaurarea icoanei a fost încredinţată tânărului Alexandru Nicolau, care a lucrat vreme de câteva luni la aceasta, în prezenţa maicii stareţe, cu o atentă supraveghere a fiecărei etape de lucru.

Un român creştin stabilit în Anglia, trecând pe la sfânta icoană, a aflat despre dorinţa maicilor de a îmbrăca icoana în aur, dar a văzut şi lipsa de bani a mănăstirii. El s-a oferit în a finanţa lucrarea, astfel încât de la Monetăria Statului, el a adus puţin peste 1,5 kg aur, spre a o acoperi.

Ieşim din curtea mănăstirii prin poarta de sub clopotniţă, întâlnim un izvor cu apă tămăduitoare şi apoi coborâm spre parcare. O tonetă prezintă spre vânzare diferite produse alimentare naturale, specifice zonei: siropuri din fructe de pădure, diverse dulceţuri şi şerbeturi, miere, etc.

La câteva zeci de metri de parcare, se găseşte Casa Memorială George Topârceanu.

Plecăm din Nămăieşti spre oraşul Câmpulung-Muşcel, prima capitală a Ţării Româneşti. Aici urmează să vizităm Mănăstirea Negru Vodă.

Mănăstirea Negru Vodă, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, constituie un important centru monastic, istoric şi cultural al vechii Curţi Domneşti a Basarabilor. Numele Mănăstirii se leagă de legenda întâiului descălecător în Ţara Românească, Negru Vodă, care la sfârşitul sec al XIII-lea a plecat din ţinuturile Amlaşului şi Făgăraşului şi a întemeiat în ţinutul dintre Carpaţi şi Dunăre statul Ţara Românească, construind oraşe, curţi domneşti, biserici şi mănăstiri. Biserica mănăstirii Negru Vodă este necropolă domnească şi păstrează cea mai veche lespede de mormânt voievodal, scrisă în limba slavonă, aparţinând lui Nicolae Alexandru Basarab. De asemenea, adăposteşte o frumoasă pictură realizata de Gheorghe Tattarescu.

După tradiţie, mănăstirea Negru Vodă a fost ctitorită în anul 1215 de Radu Negru Voievod. Conform documentelor vremii şi a tradiţiei, se spune că atât Basarab I , Tihomir, numit Negru Radu Vodă în tradiţia locală, cât şi fiul acestui Nicolae Alexandru Basarab sunt înmormântaţi în biserica acestei mănăstiri.

După moartea lui Nicolae Alexandru Voievod, în 1364 şi-a început domnia tot la Câmpulung fiul lui, Vladislav, căruia contemporanii i-au spus şi Vlaicu Vodă. În timpul domniei acestuia, scaunul domnesc a fost mutat la Curtea de Argeş.

Biserica Negru Vodă s-a surpat în anul 1628, din cauza unui cutremur puternic. Matei Basarab o reconstruieşte în perioada 1635-1636. Biserica a fost reconstruită pe locul celei vechi, folosindu-se pietrele cioplite de la prima zidire. Curtea ei a fost închisă cu zid făcut din piatră de râu. Matei Basarab i-a schimbat destinaţia din biserică de mir in mănăstire de călugări, dându-i organizare proprie. Domnitorul a dat un Hrisov din care reieşea evlavia şi grija deosebită ce arăta ca şi urmaşii săi să nu se atingă de bunurile mănăstirii şi să nu se închine la străini ctitoria sa.

Încă din anul 1635, a fost întemeiată lângă mănăstire o tipografie. Literele şi celelalte obiecte necesare au fost aduse din Rusia, prin mijlocirea mitropolitului roman Petru Movilă, care a dat în acelaşi timp şi doi meşteri în ale tiparului. Prima carte ieşită de sub tipar aici, a fost Molitvenicul slavonesc.

Când a vizitat această biserică, în 1746, mitropolitul Neofit I reproduce în impresiile sale de călătorie cele două pisanii şi menţionează că în biserică erau zugrăviţi Negru Voievod, fiul său Dan Voievod, Nicolae Alexandru Voievod, Matei Basarab Voievod şi Doamna lui Ilina.

Biserica va rămâne aşa până în 1827, când arhiereul Filaret Beldiman, cu ajutorul domnitorului Grigorie Ghica, o reface pentru a treia oară şi o târnoseşte în 1832. Construcţia este realizata de arhitectul Frantz Walet, în acelaşi loc şi cu aceleaşi pietre de la prima construcţie.

În anul 1864 s-au secularizat averile mănăstireşti. Dintre proprietăţile pe care le deţinea Mănăstirea Negru Vodă, aceasta a rămas doar cu curtea din jur. Mănăstirea a fost transformată ulterior în biserică de mir, având ca slujitori preoţi mireni. A rămas totuşi catedrala oraşului, unde se oficiau slujbele solemne, la care luau parte şi autorităţile. Rămasă fără avere şi transformată în biserică de mir, a început să se ruineze. La începutul sec al XX-lea, construcţiile erau o ruină.

În 1920, a început construirea clădirii Orfelinatului, pe vechile ruine ale chiliilor, iar la 1 septembrie 1922 se inaugurează aici Seminarul Orfanilor de Război “Patriarhul Miron”. Pe măsură ce anii treceau, numărul copiilor orfani devenea tot mai mic, ultimii copii fiind trimişi la alte Seminarii din ţară; în anul 1934, acesta s-a desfiinţat.

Un eveniment dureros pentru Mănăstirea Negru Vodă a fost incendiul din 8 mai 1934, când au ars o parte din Seminar, stăreţia cu muzeul, turla sau cupola cea mare şi învelişul clopotniţei. Clădirile au fost refăcute în scurt timp, regele Carol al II-lea donând un clopot frumos de circa 1000 kg, ce a înlocuit clopotele distruse în incendiu. In anul 1927, începe construcţia unui impozant Ateneu popular în partea de sud a mănăstirii, care a fost inaugurat în anul 1928.

În 1928, patriarhul Miron transformă acest lăcaş din nou în mănăstire, totodată mănăstirea fiind împroprietărită cu 250 ha pădure în muntele Berevoiescu Mic.

În 1959 mănăstirea este desfiinţată de regimul comunist şi transformată în biserică de enorie, rămânând astfel până în Ziua de Florii a anului 1989, când Preasfinţitul Calinic, episcop de Argeş şi Muşcel, reînfiinţează mănăstirea de călugări, cu viaţă de obşte.

În partea dreaptă a naosului se află o raclă cu sfinte moaşte, cu părticele Sf. Pantelimon; Sf. Varvara; Sf. Mercurie; Sf. Ioan Botezătorul, în dreptul căreia este o frumoasă icoană a Sf. Nectarie de la Eghina. Urmează mormântul voievodal al lui Nicolae Alexandru Basarab.

În partea stângă se află racla cu moaşte ale Sf. Ioanichie de la Muşcel, cu care avem o a doua întâlnire de suflet.

Tot pe partea stângă, înspre ieşire , se află o veche şi emoţionantă Cruce a Mântuitorului cel Răstignit, asemănătoare celei de pe Golgota.

Aproape de ieşire, pe partea stângă, ne închinăm la Icoana făcătoare de Minuni a Maicii Domnului Galactotrofusa; sec. al. XVII-lea.

Plecăm spre Mănăstirea Aninoasa, cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, situată la o depărtare de aproximativ 18 km sud-vest de Câmpulung- Muşcel, pe o colină, la 460 m altitudine, la marginea localităţii cu acelaşi nume. Monument istoric şi de arhitectură, mănăstirea este un ansamblu arhitectonic de tradiţie brâncovenească, cu o incintă dreptunghiulară, prevăzută cu un turn-clopotniţă, chilii şi paraclis. Numele mănăstirii Aninoasa vine de la pădurile de anini sau arini, copaci înalţi şi drepţi, specifici zonelor umede care, în trecut, împrejmuiau pe arii mult mai largi mănăstirea. Astăzi, doar ici şi colo pe valea râului Bratia, se mai găsesc astfel de copaci.

Mănăstirea datează din secolul al XVII-lea, anul 1677, şi este ctitoria unui boier din zonă, Tudoran Vlădescu. Boieri pământeni, Vlădeştii au dat şi numele unui sat din apropiere, Vlădeşti. Iniţial, se dorea ca biserica mare să fie biserică de curte pentru neamul boieresc. Însă, chiar în anul in care s-a pus temelia acesteia, soţia boierului, Alexandra, a decedat. În pronaos, se află doua pietre tombale (Alexandra, soţia ctitorului şi Safta Vlădescu, cumnata Alexandrei). La moartea soţiei, Tudoran Vlădescu, s-a călugărit, devenind monahul Teodosie, iar funcţionalitatea bisericii de cult s-a schimbat în aceea de mănăstire de călugări.

Biserica construită iniţial fără pridvor şi exonartex, doar pronaosul, naosul şi altarul, avea o singură turlă. Pridvorul, zidurile împrejmuitoare şi clădirile anexe cuprinse între acestea s-au construit mai târziu, între 1722 şi 1730, cu subvenţia Mitropolitului Ungro-Vlahiei de atunci, Chir Daniil (care fusese călugărit aici la Aninoasa şi care apoi a devenit Episcop de Buzău şi ulterior, Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Daniil Aninoşanul).

Biserica mare a fost pictată la origine de către Pârvu Mutu câmpulungeanul, fondator de şcoală de pictură laică şi religioasă, foarte renumit prin portretistica sa. Deasupra uşii de la intrarea in biserica mare se poate vedea tabloul votiv, reprezentând ctitorii împreună cu 11 copii din neamul boieresc, tabloul fiind specific portretisticii lui Pârvu Mutu. Pârvu Mutu era finul de botez al unchiului ctitorului, Pârvu Vlădescu. Când a pictat mănăstirea Aninoasa era foarte tânăr; abia după aceea a devenit pictor de curte al Cantacuzinilor. În biserică se află părticele din Sfintele Moaşte ale Sf. Ierarh Nicolae.

12►

Mănăstirea este fortificată, zidurile au o grosime maxima de 1,84 m, este unică în zona. Scopul fortificării era cel de apărare împotriva deselor jafuri, fiind foarte bogată (mii de cai, sute de vaci, robi ţigani folosiţi în administrarea averilor, aveau metocuri şi moşii în vreo şapte judeţe)

În 1863-1864, ca urmare a aplicării legii secularizării a lui Cuza, mănăstirea a fost desfiinţată, a rămas doar biserica mare, biserică de mir a satului iar clădirile anexă au devenit post de jandarmi şi mai târziu, depozite ale CAP-ului.

Abia în 1993, s-a redeschis ca mănăstire de maici şi în paralel, până în 2001, a funcţionat aici şi biserica satului, pentru că nu era alt lăcaş în zonă. Cu bani donaţi de mănăstire, de săteni şi de sponsori, în 2001 a fost finalizată biserica satului, sfinţită la

1 octombrie 2001 cu hramul ”Acoperământul Maicii Domnului”.

În partea stângă, în apropierea porţii de la intrarea în mănăstire, se află şi un paraclis cu hramul Sfinţii Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie. Paraclisul are catapeteasmă din zid, la fel ca şi biserica mare şi a fost construit în anul 1773 – deci cu aproape 100 de ani mai târziu decât biserica mare. Pictura din paraclis este realizată în stil post-brâncovenesc şi, datorită prezenţei jandarmilor de la începutul secolului XX, este deteriorată. Parţial s-a realizat restaurarea acesteia, dar rigorile tehnicilor de restaurare moderne nu permit să fie adăugat nimic faţă de ceea ce există din vechea pictură, deoarece se consideră că ştirbeşte ceva din valoarea istorica.

Mai există nişte tunele, dar sunt impracticabile, erau tainiţe în perioada respectivă; sătenii spun ca ar duce undeva spre Câmpulung, poate chiar până în oraş, dar nu se ştie cu siguranţă. Dar, când s-a făcut nivelarea curţii, foarte aproape de nivelul de călcare,

s-au descoperit nişte bolţi de cărămidă. Undeva intr-o monografie mai veche, din 1933, al cărei autor a fost un preot din Câmpulung, scria că sunt trei tunele.

Curtea mănăstirii arată ca o grădină din castelele occidentale; extrem de minuţios îngrijită şi cu flori ale căror culori împletesc o paletă armonioasă.

Nu putem să nu zăbovim mai mult  în curtea mănăstirii şi să profităm de amabilitatea deosebită a măicuţelor care lucrează la îngrijirii peluzelor şi a plantelor, spre a afla câte ceva  despre „secretele” care stau la baza acestui paradis. Pentru a păstra vie amintirea acestui loc, realizăm mai multe fotografii de grup.

Şi cum, pelerinului îi stă bine cu drumul, cu mare greutate reuşim să ne desprindem de la Mănăstirea Aninoasa, fiecare dintre noi punându-şi în minte, că dacă Dumnezeu va îngădui, să mai revină aici măcar încă o dată.

Ieşim în drumul principal şi rulăm în direcţia Curtea de Argeş; drumul merge printr-o regiune de dealuri, pe care le îmbracă o bogăţie de pomi fructiferi. De acum, soarele care merge spre apus, este stăpânitor peste întregul peisaj. Ne încadrăm, apoi, pe drumul secundar spre comuna Corbi şi parcurgem aproximativ 10 km în compania râului Bratia, peste care trecem de 3 ori, până ajungem la Mânăstirea Corbii de Piatră, cu hramurile: Adormirea Maicii Domnului, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Sf. Neagoe Basarab

Urcăm porţiunea în pantă , pe lângă clopotniţa din lemn, până la uriaşa stâncă care adăposteşte biserica rupestră.

Suntem întâmpinaţi de un ghid foarte bine pregătit, care ne prezintă istoricul şi particularităţile acestei mănăstiri. Începuturile vieţii monahale la Corbii de Piatră sunt mai puţin cunoscute. Majoritatea aşezămintelor monahale au apărut în locul altora mai vechi, lucru ce se crede că s-a întâmplat şi la Corbii de Piatră. Locul este recunoscut drept o vatră ascetică românească.

Prima atestare documentară, la 23 iunie 1512, nu reprezintă şi înfiinţarea mănăstirii. Astfel, avem marturii certe conform cărora locaşul ar fi existat şi înainte de aceasta dată.

Biserica rupestră de la Corbi derivă tipologic din bisericile sală, cu două altare, dedicate unui hram dublu si caracteristice lumii bizantine din secolul al X-lea. Ea se înrudeşte tipologic cu grupul de biserici rupestre din Capadocia.

O particularitate unică la noi în ţară este altarul dublu racordat la o singură navă. Ea poate fi regăsită numai în Bulgaria la Saborenata Tarcva şi Tarcvata. Aceasta soluţie apare probabil în cazul unor mici comunităţi de călugări, care se pot lipsi de diaconicon.

Caracteristicile stilistice, calitatea picturii, însoţite în exclusivitate de inscripţii greceşti, coroborate cu ştirile documentare, permit datarea cu certitudine a ansamblului la începutul secolului al XIV-lea. Ansamblul rupestru de la Corbii de Piatră constituie dovada concretă a existenţei unor nuclee monastice de tip anahoretic în Ţara Românească, încă înainte de organizarea bisericii muntene, din secolul al XIV-lea.

La 23 iunie 1512, monahia Magdalina, fiică şi soţie de boier, proprietara ereditara a moşiei de la Corbi, reînfiinţează mănăstirea de la Corbii de Piatră, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, pe care o închină domnitorului Neagoe Basarab, mănăstirea căpătând astfel încă de la reînfiinţarea ei, statutul de mănăstire domnească. Este şi prima mănăstire de călugăriţe atestată documentar la noi în ţară.

Diaconul Paul de Alep, care în 1658, îl însoţeşte pe patriarhul Macarie al Antiohiei în Tara Românească, vizitează şi biserica din piatră de la Corbi despre care spune ca este „o biserică mică, dar foarte frumoasă, în care se mai pot încă vedea pe pereţi urmele vechii zugrăveli şi care a fost redeschisă în urma viziunii pe care a avut-o un eremit sfânt”.

După doar trei ani, probabil din cauza condiţiilor vitrege de vieţuire, la Corbi sunt aduşi călugări, maicile fiind mutate la mănăstirea Cornetu.

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, mănăstirea devine biserică de mir, ca urmare a aşezării în jurul ei a unei puternice colonii de români, veniţi din motive de prigoană religioasă din Jina Sibiului.

La începutul secolului următor, biserica va fi modificată, luând înfăţişarea pe care o are şi astăzi. Atunci, arhiereul Iosif de Sevasta, ia hotărârea de a mări sfântul locaş, dăltuind în stâncă un pronaos de 5,5 m x 4,5 m, cu intrare spre nord în naos. Tot atunci se sparge zidul despărţitor dintre cele două altare, din care ia naştere noua sfântă masă şi se construieşte o nouă catapeteasmă, care va fi pictată de un oarecare Ştefan zugravul.

În anul 1882, în timpul slujbei de Înviere, peretele vestic al naosului s-a surpat, nerănind pe nimeni, iar credincioşii, în vara aceluiaşi an, au adus nişte meşteri italieni cioplitori în piatră, de la Albeştii de Argeş, care au cioplit din stânca surpată nişte cărămizi imense, ca de cetate, cu care au reconstruit peretele surpat.

În partea sudică, se află trapeza mănăstirii, dăltuită la randu-i în piatră şi care în vechime, slujea şi de divan, când domnitorul ţării lua parte la hramul mănăstirii cu care ocazie judeca cele mai grele procese şi stingea anumite neînţelegeri.

Deasupra bisericii, încastrată în stancă, se află crucea de piatră de la 1700, iar în faţa bisericii, este paraclisul de lemn cu clopotniţa construit in 1890.

În ultimul timp, în biserică se slujea rar, o data pe an, de Sf. Ap. Petru şi Pavel, praznic care a fost preluat de evlavia localnicilor ca hram al bisericii.

Astăzi, la Corbii de Piatră, prin purtarea de grija a Prea Sfinţiei Sale P.S. Calinic Argeşeanul, de la 23 martie 2003 s-a reînnodat firul vieţii monahale întrerupt acum mai bine de 200 de ani. Biserica a intrat într-un program de restaurare , întrucât cu mila lui Dumnezeu, cu sprijinul comunităţilor creştine şi cu sponsorizări s-a găsit o parte din fonduri pentru a demara lucrările.

După ce ne închinăm în biserică, mai zăbovim puţin în trapeza din exterior, săpată în piatră, apoi coborâm spre autocar. În casa din dreptul autocarului este un adevărat târg de obiecte vestimentare din lână naturală, iar „tricotezele” etalează adevărate probe de măiestrie.

A fost construit vis a vis de mănăstire, în cadrul satului, un complex chinovial alcătuit din corp de chilii, paraclis şi clădiri anexe.

Parcurgem distanţa de 10 km până la drumul principal şi de acum menţinem direcţia spre oraşul Curtea de Argeş.

Ajungem la Mănăstirea Curtea de Argeş pe înserat. La intrare, ne întâmpină o construcţie din cărămidă roşie, în lucru. Aflăm că va fi noua Catedrală Arhiepiscopală.

Ansamblul mănăstiresc cuprinde biserica episcopală, unul dintre cele mai celebre monumente de arhitectură din Ţara Românească şi Paraclisul Sf. Nicolae, unde se află moaştele Sfintei Filofteia.

Biserica principală, construită de Neagoe Basarab este inclusă în Lista monumentelor istorice din România. În timpul lui Carol I, biserica a fost transformată în necropolă pentru familia regală a României.

Vizităm mai întâi Paraclisul şi ne închinăm la moaştele Sfintei Filofteia, care emană cea mai plăcută mireasmă simţită de mirosul omenesc, probabil datorită vârstei crude, la care a trecut la Domnul. La ceas de seară, Sfânta ne salută tainic, iar noi primim aceasta ca o binecuvântare a sfârşitului de pelerinaj.

Biserica principală a fost construită de Neagoe Basarab (1512 – 1517) pe locul vechii mitropolii (1359) şi are hramul Adormirea Maicii Domnului. Pictura interioară, realizată de zugravul Dobromir, a fost terminată în anul 1526, în timpul domniei lui Radu de la Afumaţi.

Construită din piatră făţuită şi profilată, biserica are un plan triconic, inspirat din planimetria bisericii Vodiţa II, reluat ulterior şi în alte construcţii (mitropolia din Bucureşti, biserica fostei mănăstiri Cotroceni, mănăstirea Tismana etc.).

Dintre monumentele care au fost făurite de-a lungul veacurilor, din câte au împodobit Argeşul voievodal, de bună seamă că biserica înălţată de Neagoe Basarab este cea mai valoroasă construcţie de artă şi arhitectură bisericească.

Începută în 1514, din dorinţa lui Neagoe Basarab de a crea un monument fără seamăn de frumos, lucrările s-au încheiat trei ani mai târziu, aşa încât la 7 ianuarie 1517, ctitorul putea chiar să vorbească de „mănăstirea domniei mele de la Argeş”, şi să-i hărăzească „vama ce este la Ocna Mică de la Târgovişte…”. Ascultând nu numai legenda, ci şi unele ştiri istorice, se pare că din lipsă de bani, cu toată jertfirea podoabelor Doamnei sale, dar mai ales din lipsă de zile, zugrăvirea bisericii n-a putut fi isprăvită înainte de trecerea întru cele veşnice a lui Neagoe Basarab.

Aşadar, ginerele voievodului, Radu de la Afumaţi (1522-1529), odată urcat pe scaun, a consfinţit continuarea decorării aşezământului, prin pisania din 10 septembrie 1526, care menţionează şi numele lui Dobromir zugravul.

După toate izvoadele, Neagoe Basarab a clădit biserica sa pe fundaţiile unui locaş mai vechi, care nu fusese altul decât sediul primei Mitropolii a Ţării Româneşti. Pe aceasta, Neagoe găsind-o „dărâmată şi neîntărită… a zidit-o şi înălţat-o din temelii”, fapt pe care un cronicar al înfăptuirilor marelui voievod, Gavriil Protul, îl întăreşte. În această formă, biserica Mănăstirii Curtea de Argeş cunoscută din 1793, sub denumirea de „Biserica Episcopală”, când a devenit reşedinţa Episcopiei Argeşului, rămâne, pentru arhitectura veacului al XVI-lea, dacă nu monumentul cel mai de seamă, una dintre cele mai reprezentative construcţii al sale.

Ca atare o pomenesc documentele şi o amintesc toţi călătorii străini, care şi-au aflat adăpost în chiliile ei. Unii dintre ei, ca Paul de Alep, în 1654, considerau vechea aşezare a lui Neagoe drept „una din minunile lumii”. Aceleaşi cuvinte de înaltă preţuire le notează, în 1794, şi englezul Robert Ainslie şi – mai târziu – pictorii Bouquet şi Lancelot, ale căror însemnări de călătorii şi stampe au făcut să circule şi în afara graniţelor ţării faima mănăstirii lui Neagoe Basarab.

Legenda Mănăstirii Argeşului spune că meşterul Manole şi-a zidit în zidurile acestei magnifice mănăstiri soţia (Ana), deoarece în mod inexplicabil tot cea ce era construit în timpul zilei se dărâma noaptea. Tot legenda dă o explicaţie şi pentru fântâna meşterului Manole: când domnitorul a văzut această măreaţă construcţie, i-a întrebat pe cei zece meşteri dacă pot construi o mănăstire şi mai frumoasă decât aceasta. Aceştia răspunzând afirmativ, domnitorul, pentru a împiedica posibila construcţie a unei mânăstiri mai frumoase, a poruncit ca schelele pe care erau urcaţi meşterii să fie dărâmate şi astfel cei „zece meşteri mari, calfe şi zidari” au rămas blocaţi pe acoperiş. Ei şi-au făcut aripi din şindrile şi s-au aruncat de pe acoperişul mănăstirii sperând să ajungă jos nevătămaţi, dar toţi au murit. În locul unde s-a prăbuşit meşterul Manole a apărut un izvor – fântâna meşterului Manole.

Pe zidul exterior al bisericii ridicate de meşterul Manole se află inscripţionat cu roşu locul unde se spune că a fost zidită Ana.

Fântâna meşterului Manole, constructorul legendar al ctitoriei lui Neagoe Basarab şi eroul mai multor balade populare, se află în afara curţii mănăstirii.

Dacă în 1857 complexul monastic era păstrat în întregime, două incendii din 1866 şi 1867 au distrus clădirile seminarului, respectiv locuinţele, paraclisul şi turnul de intrare. Biserica a fost restaurată începând cu 1875 de către arhitectul francez Lecomte du Noüy, a cărui tehnică controversată constă din demolarea completă a edificiilor şi refacerea lor din temelii, ceea ce a dus şi-n cazul mânăstirii Curtea de Argeş la distrugerea frescei originale şi înlocuirea acesteia cu o pictură „nouă, rece şi străină de monument”.

În anul 1886 s-a terminat restaurarea bisericii şi a început construirea palatului administrativ din latura de est a complexului.

Pictura originară este păstrată fragmentar în Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti.

12►

Vizitând monumentala biserică a lui Neagoe Basarab, suntem marcaţi de chipul plin de blândeţe şi înţelepciune al domnitorului, aflat în faţa mormântului acestuia. PS. Calinic, arhiepiscop Argeşului îl numeşte pe Sfântul Neagoe Basarab (26 septembrie) „domn creştin ortodox şi bazileu, purtând coroana împărătească a credinţei în Hristos”.

De asemenea, într-o casetă din sticlă se află Evanghelia scrisă şi pictată de Regina Elisabeta, soţia regelui Carol I, ambii având mormintele în interiorul acestei biserici. Regina Elisabeta a fost o patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poet, eseist, scriitor. Este, de asemenea, cunoscută sub numele de Principesa Elisabeth von Wied, ca patroană a artelor purta pseudonimul Carmen Sylva, iar ca fondatoare de instituţii caritabile a fost supranumită de oamenii din popor „Mama răniţilor”.

Mulţumiţi şi bucuroşi că paşii noştri au parcurs într-o singură zi atâtea locuri încărcate de istorie şi credinţă, ieşim din monumentala biserică şi încercăm să mai privim încă o dată întregul ansamblu.

Seara s-a instalat este aproape de ora 20,00 şi trebuie să ne îndreptăm spre Bucureşti, dar nu înainte de a admira silueta fără egal a Sfintei Ctitorii a lui Neagoe Basarab.

Aş încheia aceste însemnări cu un fragment al „Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, care deşi în limbaj arhaic, au o esenţă de actualitate notorie:

„Şi să nu ne înşălăm cumvaş, fraţilor, şi să mérgem după basnele şi minciunile ereticilor, precum bârfescu ei şi nu cred că Dumnezeu s-au pogorât pre pământ şi fu şi Dumnezeu şi om, ci zic că nu s-au arătat cu adevărat (ci cu nălucire). Iar noi să crédem cu tot sufletul şi să mărturisim şi nu cu vreo părére cumvaş, ci cu toată adeverinţa, cum s-au arătat în lume şi pentru mila sa cea multă s-au pogorât pre pământ şi să întrupă din duhul sfântu şi din curată fecioara Maria şi fu om deplin şi Dumnezeu deplin. Om fu, ca pre om să izbăvească din întunéric, iar Dumnezeu fu, ca şi pre Adam să-l facă Dumnezeu şi să-l spăsească. Cum şi lucrurile lui îl arată şi-l mărturisescu, şi puterile lui céle dumnezeieşti cu socoteală învaţă că iaste Dumnezeu adevărat; iar pateméle lui îl spun şi-l vădescu că iaste om deplin. Şi de va gândi cinevaş şi să va socoti în slăbiciunea cugetului său într-alt chip, acela greu va să fie întrebat şi ispitit în ziua cea groaznică şi înfricoşată a judecăţii.”