Modestia este o formă anevoie de îndeplinit a binelui – cum să biruim mândria

Odată, într-o casă unde fusese poftit, Hristos a văzut cum cei chemaţi alegeau locurile de frunte. Băgând de seamă acest detaliu de viaţă, Domnul, pentru Care nimic nu era de mică însemnătate în lumea morală, a rostit cuvinte care au rămas să răsune asupra lumii: „Când vei fi chemat de cineva la nuntă, nu te aşeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat de ei altul mai de cinste decât tine, şi venind cel care v-a chemat pe tine şi pe el, îţi va zice: „dă acestuia locul” – şi atunci, cu ruşine, te vei duce să te aşezi pe locul cel mai de pe urmă. Ci tu, când vei fi chemat, mergând aşează-te în cel din urmă loc, ca atunci când va veni cel ce te-a chemat, el să-ţi zică: „Prietene, mută-te mai sus”. Atunci vei avea cinstea în faţa tuturor celor care vor şedea împreună cu tine, căci oricine se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe sine va fi înălţat” (Luca 14, 8-11).

Manifestarea orgoliului omenesc se săvârşeşte cel mai des tocmai în împrejurări de zi cu zi: în ospeţie, în sufragerie, la masă. La fel ca în vremurile de demult, oaspetele contemporan vrea să şadă pe un loc de vază. Această năzuinţă se bucura de mare trecere la boierii Rusiei Moscovite, care (fără să vădească în această privinţă nici un pic de duh ortodox!) se străduiau să se aşeze care mai de care pe locurile de vază de la masa ţarului. Bineînţeles însă că, în afara meselor celor mai săraci oameni, în toate ţările are loc, chiar dacă nebăgată de seamă, o întrecere a orgoliilor.

Omul ce se gândeşte cu încordare cum să nu rămână mai prejos de altul şi cum să ajungă mai presus de altul nu e în stare de efort constructiv, şi cu atât mai mult de cel suprem, duhovnicesc. Lucrul acesta este poate valabil şi în privinţa noastră, a păstorilor de suflete. Slava deşartă este semn nu numai al stagnării morale, ci şi al celei mintale.

Prin cuvinte înţelepte şi liniştite, Hristos ne-a descoperită nouă, oamenilor, adevărul – dar înainte de a da în vileag atât de pătrunzător omenirea, El Şi-a arătat dumnezeiasca milostivire vindecând un bolnav. Aceasta s-a întâmplat în casa „uneia dintre căpeteniile fariseilor”, şi a avut loc sâmbăta, în zi de sărbătoare, când orice muncă era interzisă. La fel ca în epoca noastră, nici atunci mulţi nu înţelegeau în ce constă duhul sărbătorii religioase, nu înţelegeau că el constă nu în litera moartă a îndeplinirii exterioare a prescripţiilor, ci adevărata sărbătoare religioasă este zi de ascultare a milostivirii.

Şi iată că oamenii, neînţelegând acest sens religios al sărbătorii, au considerat vindecarea bolnavului de către Hristos în zi de sărbătoare drept o încălcare a poruncii cu privire la odihna celei de-a şaptea zile. Iată cum este orbirea omenească. Domnul a venit însă pentru a-i mântui pe cei orbi… În ziua când Hristos a fost în ospeţie la farisei, un om bolnav de idropică era înaintea Lui. Şi răspunzând Iisus, a zis către învăţătorii de lege şi către farisei, spunând: „cuvine-se a vindeca sâmbăta ori nu?” ei însă au tăcut. Şi luându-l, l-a vindecat şi i-a dat drumul. Şi către ei a zis: „care dintre voi, de-i cădea fiul sau boul în fântână, nu-l va scoate îndată în ziua sâmbetei?” Şi n-au putut să-I răspundă la acestea (Lc.14, 2-6).

Treaba omului este să facă binele şi să-i ajute pe fraţii săi oamenii totdeauna, şi mai ales în timpul sărbătorilor religioase. Orice zi este o zi a lui Dumnezeu, şi este bun al lui Dumnezeu şi a fost zidită spre bine. Şi sărbătoarea credinţei este milostivirea lui Dumnezeu şi cea omenească.

Învăţându-ne acest adevăr, Mântuitorul a arătat că orgoliul omenesc este cel care împiedică cel mai mult milostivirea să se arate – şi de aceea, dorind vindecarea tuturor oamenilor, El a zis: oricine se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe sine va fi înălţat.

În lumea aceasta, mulţi sunt cei care nu cunosc legile duhovniceşti – însă aceste legi există şi dovedesc netemeinicia necredinţei în lumea duhovnicească. Omul care, mândrindu-se, se laudă, produce o impresie penibilă, respingătoare, asupra tuturor, chiar şi asupra oamenilor lipsiţi de religiozitate – şi cu cât mai mult se laudă şi se îngâmfă, cu atât le pare mai penibil celor din jur. Aceasta e acţiunea legii duhovniceşti. Şi cu cât este mai modest omul, cu atât le este mai plăcut tuturor. Cei modeşti sunt iubiţi de toţi, cei mândri le sunt respingători tuturor. Vedem limpede că până şi în oamenii necredincioşi acţionează o lege nestrămutată – şi dacă cei necredincioşi nu preţuiesc modestia în ei înşişi, o preţuiesc întotdeauna în ceilalţi oameni.

Nu vom greşi dacă vom recunoaşte modestia drept una dintre trăsăturile cele mai dătătoare de mângâiere ale personalităţii umane. Modestia este, fără discuţie, egala milostivirii, fiindcă omul modest este deja milostiv faţă de ceilalţi oameni – nu-i agresează cu pretenţiile sale, nu-i chinuie dându-şi importanţă. Vrând sau nevrând, cel lipsit de mândrie întotdeauna Îl cinsteşte, în primul rând , pe Dumnezeu, iar apoi şi pe oameni, care de la Dumnezeu îşi iau toate darurile.

Ca atare, cel modest nu pierde niciodată în viaţă, talentele şi calităţile lui nu sunt diminuate de modestia lui, dimpotrivă, cresc şi mai mult.

De asemenea, modestia nu înseamnă nicidecum slăbiciune, aşa cum cred unii, care se tem de ea. Ea şi numai ea are putere şi vitejie a duhului. Şi în viaţa societăţilor şi popoarelor „mândria merge înaintea pieirii”. Nivelul de cultură autentică este direct proporţională cu modestia socială şi internaţională – şi de aceea Cuvântul, Care a zidit lumile, a luat asupra Sa o viaţă de Om modest şi a străbătut o cale de viaţă pătimitoare, arătând duhul modestiei ca pe o lumină care călăuzeşte la slava nesfârşită a Împărăţiei cereşti

Smerenia lui Iisus Hristos a devenit pecete a adevăratului în om.

(Cum să biruim mândria – Schiigumenul Sava – Editura Sofia – Bucureşti 2010, articol preluat de pe site-ul: catehetica.ro)