SFÂNTUL GLUMEŢ

Un părinte mi-a povestit următoarea minune, care are puţin umor în ea.
Era o fată care dorea să se căsătorească, dar nu-şi găsea partea. Spunându-i bunicii ei, aceasta i-a dat o icoană cu Sfântul Apostol Anania şi i-a zis: „Ia această icoană şi să te rogi 40 de zile la sfântul acesta, dar să ştii că sfântul acesta este cam glumeţ şi mai face câteodată şi unele minuni hazlii”.
Luând fata icoana, s-a dus acasă, a aprins o candelă în faţa icoanei şi s-a pus pe rugăciune şi post. Când s-au împlinit cele 40 de zile, fata fiind supărată că nu i s-a împlinit dorinţa, a zis supărată către sfânt: „M-am rugat atâta timp şi nu ai vrut să mă asculţi, de acum nu mai am nevoie de tine!”. Zicând acestea, a luat icoana şi a aruncat-o pe fereastră, fără să se uite unde a căzut. După puţin timp, aude pe cineva bătând la uşă. Când a deschis, a văzut un tânăr cu capul spart şi fiind plin de sânge pe faţă. „Mă iertaţi de deranj, a zis el, dar mi-a căzut această icoană în cap şi văzând că a căzut de la geamul dumneavoastră, v-am adus-o înapoi”.
Atunci fata, cerându-şi iertare, l-a rugat să intre să se spele şi să-i bandajeze rana. După ce l-a îngrijit, l-a întrebat cum îl cheamă şi tânărul a zis că Anania. Fata l-a rugat să treacă şi în ziua următoare, ca să-i schimbe bandajul. Şi aşa, trecând tânărul de mai multe ori, s-au împrietenit, iar apoi, după scurt timp, s-au căsătorit.
Sfântul a făcut minunea, dar în felul în care a spus bunica ei.

COPIII BINECUVÂNTAŢI

Cu patru ani în urmă am întâlnit în Bucureşti o familie cu cinci copii de care m-am folosit foarte mult duhovniceşte.
Mama copiilor este o femeie credincioasă, cu frică de Dumnezeu, fiind cadru medical, iar soţul este un om cu suflet bun, dar mai puţin credincios. Cele două fete mai mari ale familiei, fiind gemene, sunt căsătorite amândouă. Alte două fete şi un băiat, care este cel mai mic copil al familiei, au fost crescuţi în frică de Dumnezeu, deoarece mama era foarte apropiată de Biserică.
Fetiţa cea mai mare a reuşit să atragă la biserică aproape pe toţi colegii ei. Îmi spunea că-i pare rău că termină clasa a opta şi nu a reuşit să-i aducă chiar pe toţi la biserică. Această fată face acum Seminarul teologic şi mi-a spus că vrea să intre în monahism. Sora ei mai mică este mai liniştită şi tot timpul cu zâmbetul pe buze. Au un duhovnic bun cu care ţin legătura permanent.
Îmi spunea mama lor că atunci când părintele Sofian a trecut la cele veşnice, a mers cu băieţelul, care avea şase ani, aproape de sicriu. Atunci băiatul i-a zis: „Uite, mamă, ce frumos zâmbeşte părintele şi se uită la mine!”. Acest copil este cu totul deosebit. Vedea anumite lucruri pe care numai un om duhovnicesc putea să le distingă. Dacă vreodată se întâmpla să-l doară ceva sau se lovea, că era cam jucăuş, se ducea imediat la racla cu moaştele Sfântului Dimitrie şi se ruga simplu, în felul lui, apoi se întorcea la mama sa spunând că nu-l mai doare nimic, deoarece sfântul l-a făcut bine.
Odată, îi spunea mamei lui: „Dacă merg pe drum ca să mă joc sau să-mi cumpăr ceva şi mă loveşte o maşină şi mor, o să mă duc în iad, că m-a aflat moartea în lucrurile lumeşti, iar dacă merg la biserică sau la spovedit şi mă loveşte o maşină şi mor, atunci o să mă duc în rai, deoarece făceam aceste lucruri spre slava lui Dumnezeu”. Îmi mai spunea mama lui că de multe ori îşi punea mâinile pe cap şi se văieta, gândindu-se ca nu cumva să-l prindă moartea în lucrurile lumeşti.
M-am minunat de gândirea acestui copil la vârsta de numai şase ani. Oare, noi cei mari cu anii, ne punem totdeauna în faţă problema mântuirii sufletului sau suntem nepăsători?

PĂRINTELE IULIAN, DUHOVNICUL

Odată a venit în vizită la chilia noastră un duhovnic de la Mitropolia din Veria. Aflând că bisericuţa noastră este închinată Sfântului Mare Mucenic Artemie, mi-a zis că o să-mi dea câteva părticele din moaştele sfântului, pe care, de altfel, le-a şi adus.
După ce a vizitat schitul nostru, am fost împreună la Schitul românesc Prodromul, unde ne-am închinat la icoana Maicii Domnului Prodromiţa, care s-a pictat singură. Când am plecat, în apropierea schitului l-am întâlnit pe părintele Iulian, duhovnicul. Atunci preotul de la Mitropolie a luat binecuvântare şi i-a cerut câteva sfaturi părintelui Iulian. Deoarece părintele nu ştia greceşte, i-am tradus eu. Printre altele, l-a întrebat cum să procedeze cu oamenii care vin la mărturisire, dar nu se pocăiesc. „Le-am dat canon, am încercat în toate chipurile, dar degeaba, şi atunci le-am spus să se ducă la alt duhovnic, că eu nu pot să-i mai mărturisesc”.
Părintele Iulian i-a zis: „Nu trebuie procedat aşa. Dacă tu îl alungi, altul îl alungă, atunci ce se va întâmpla cu el? Va deznădăjdui şi se va duce la sectari sau în altă parte. Cu oameni ca aceştia trebuie avută multă răbdare, oricât de greu ar fi; nu trebuie alungaţi, ci ajutaţi prin sfânta rugăciune. Chiar dacă sunt mai neputincioşi, Dumnezeu văzând răbdarea şi dragostea duhovnicului, îi va întoarce la credinţă şi îi va mântui”.
Atunci duhovnicul de la Mitropolie a zis: „Nimeni nu mi-a dat un asemenea sfat şi a început să mă mustre conştiinţa pentru persoanele pe care le-am alungat de la spovedit, căci, într-adevăr, mulţi au plecat din biserică. Vai mie, ce am făcut!”.
Mulţumind părintelui, am plecat în drumul nostru. Pe cale, duhovnicul îmi repeta mereu ce mult s-a folosit de părintele Iulian şi de sfaturile sale.

(Din Povestiri duhovnicești, Monah Pimen Vlad- Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, www.munteleathos.com)