Pentru copilul care a înviat şi a mărturisit pe cel ce l-a ucis

O femeie oarecare îmbunătăţită, – cu frică de Dumnezeu şi cu mare evlavie către Preasfânta, avea de soţ pe un necredincios şi nelegiuit bărbat. Căci trăind în fărădelege cu altă femeie, pe a sa, cea după lege, o ura şi o vrăjmăşuia (după cum fac unii ca aceştia) şi nici cele mai de trebuinţă ale ei nu i le da.

Deci, fiindcă el nu aducea cele trebuitoare în casă, ci lipsea cu zilele pentru ca să-şi facă voile lui cele rele, sărmana femeie neavând cu ce trăi, a luat un copil al unui om bogat pentru ca să-l alăpteze.

Însă, într-o noapte, pe când ea dormea, soţul ei care o ura de moarte şi voia să o piardă, a intrat pe furiş în casă şi orbit fiind de diavolul, sau mai bine-zis de voirea lui cea rea, a omorât copilul, socotind în minte că judecata o va găsi vinovată şi o va condamna la moarte pe soţia sa.

Deci făcând aceasta a fugit, furişându-se binişor. Iar dimineaţa, când femeia a găsit pruncul mort, a început a plânge şi a se tângui, neştiind cum s-a întâmplat pricina. Şi adunându-se toţi vecinii, a venit şi tatăl copilului care, plângând pentru că l-a aflat mort aşa deodată, n-a crezut ce-a spus femeia, ci socotind că ea l-a omorât, a tras-o la judecată pentru ca să fie condamnată la moarte ca ucigașă.

Iar adevăratul ucigaş, făţărnicindu-se înaintea lumii, spunea minciuni, zicând că soţia sa este o desfrânată şi se făcea că este foarte supărat pe dânsa!

Şi aşa nevinovata aceea a fost condamnată la moarte cu nedreptate. Deci, pe când o duceau la locul osândei, pentru că n-a avut nenorocita pe pământ nici un ajutor sau apărător la o nevoie ca aceea să mijlocească la judecător pentru dânsa, a chemat puterea şi ajutorul cel de sus, zicând: „Preaslăvită şi Atotputernică Stăpână şi Doamnă a toată zidirea, ajută-mi mie ticăloasei în această năpăstuire şi înduplecă pe Dreptul Judecător ca să nu lase să mă omoare cu nedreptate”. Aşa a zis din adâncul inimii şi îndată (O! grabnicul ajutor şi sprijin!) s-a arătat înaintea tuturor o femeie cu chip prea încuviinţat şi cinstit, foarte frumoasă la faţă şi strălucită, având un prunc în braţe, care a zis către judecător aşa: „Aşteaptă puţin ca să facă această judecată Fiul meu”.

Atunci a zis lor Dumnezeiescul Prunc: „Nu judecaţi după faţă ci după dreptate ca să nu luaţi de la Dreptul Judecător veşnică pedeapsă. Pentru ce, o! necunoscătorilor, aţi osândit fără dovezi pe cea nevinovată? Aşa poruncesc legile? Aduceţi pruncul cel ucis aici ca să fac Eu dreptate ucigaşului”.

Deci, auzind cei ce stăteau de faţă atâta înţelepciune din gura unui prunc,
s-au spăimântat şi aducând pe cel mort, a zis către dânsul Fiul cel ceresc: „În numele Domnului ridică-te şi ne spune nouă cine te-a ucis?”.

Atunci, înviind pruncul mort, a vorbit curat şi a zis ucigaşului pe nume arătându-l cu degetul întru înfricoşarea tuturor celor de faţă.

După care, femeia cea care se arătase cu pruncul în braţe înălţându-se la ceruri, judecătorii au poruncit să-l lege pe ucigaş de coada unui cal, şi să-l tragă prin toată cetatea. Deci târându-l astfel pe toate străzile cetăţii, în cele din urmă şi-a dat sufletul, ticălosul. Iar nevinovata femeie fiind liberată, a mulţumit pururea Fecioarei Stăpânei, ducându-se într-o mănăstire, unde cu viaţă îmbunătăţită trăind, s-a săvârşit întru Hristos Iisus Domnul nostru. Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Pentru copilul de iudeu, care împărtăşindu-se cu Dumnezeieştile Taine, a scăpat neatins de focul cuptorului În părţile Răsăritului era un iudeu care avea un copil de şapte ani.

Deci într-una din zile, luându-se cu alţi copii de ai creştinilor (cum se întâmplă adeseori), fără să bage de seamă, a intrat într-o biserică şi a primit cinstitul Trup şi Sânge al Domnului, după cum a văzut şi el pe ceilalţi copii că au făcut, căci Preotul n-a ştiut; a crezut că e un copil de creştin şi l-a împărtăşit. Iar după ce a luat şi anafura, ducându-se acasă a spus părinţilor săi.

Atunci tatăl său, ca un vrăjmaş a lui Hristos ce era, vrând să spele ocara făcută de pruncul, după cum ca un rătăcit al legii lui Moise socotea, a apucat pe nevinovatul copil şi l-a aruncat într-un cuptor cu foc, mai punând încă şi alte multe lemne pentru ca să-l ardă mai degrabă.

Însă Cel ce a păzit neatinşi pe cei trei coconi în mijlocul cuptorului Chaldeilor, a acoperit şi pe acel binecuvântat copil, şi nu a fost ars de focul cel atotmistuitor, ci şedea în foc ca şi cum ar fi stat în rouă, odihnindu-se.

De aceasta auzind maica lui, a alergat cu lacrimi socotind că-l va găsi prefăcut în cenuşă, însă ducându-se împreună cu alţii care se adunaseră acolo, au văzut pe copil stând în mijlocul flăcărilor, nimic suferind, că nici îmbrăcămintea nici perii capului său nu au fost atinşi.

Şi după ce l-au scos afară înspăimântaţi şi înfricoşaţi, au strigat toţi că se cuvine să fie aruncat în cuptor tatăl lui ca să moară cu asemenea moarte.

Şi aşa sa şi făcut; căci legându-l pe dânsul, şi aruncându-l înăuntru, îndată a fost mistuit, ticălosul.

Iar copilul întrebat fiind, a răspuns, zicând: „Femeia aceea care este în biserica unde am mâncat pâinea, şi ţine un prunc în braţele Ei, şedea aproape de mine şi mă acoperea cu haina Ei; şi nu s-a apropiat văpaia de mine nicidecum”. Atunci au înţeles că Preasfânta a fost aceea care la acoperit pentru că primise darul Sfintei împărtăşiri.

Iar evreica, cunoscând credinţa cea adevărată, a doua oară s-a născut împreună cu pruncul, botezându-se în numele Sfintei Treimi. Asemenea încă şi alţi iudei care au fost acolo au crezut în Domnul Hristos. Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

(MINUNILE 39 și 40 – din MINUNILE MAICII DOMNULUI CELE MAI PRESUS DE FIRE ALE PREA SFINTEI STĂPÎNEI NOASTRE DE DUMNEZEU NĂSCĂTOAREI şi PURUREA FECIOAREI MARIA CARE PUŢINE SÎNT DIN CELE NENUMĂRATE MINUNI CE S-AU SCRIS DE FELURI DE DASCĂLI CU BUNE ŞTIINŢE DE SFINTELE SCRIPTURI, DE AGAPIE ŞI ALŢII. Şi care tălmăcindu-se după limba veche grecească pe limba noastră românească, spre folosul sufletesc, la anul 1820 de Ieromonahul Rafail Protosinghelul, s-au tipărit după cum se vede spre folosul tuturor creştinilor care doresc mântuirea sufletelor lor. Tipărită întâia dată în româneşte la anul 1820 la mănăstirea Neamţ, apoi retipărită la anii 1924 şi 1990 tot la mănăstirea Neamţ.)