— Elena Grigorescu —
Data pelerinajului: 09– 10 septembrie 2017
Pelerini: preot Cătălin Radu și enoriaşi ai bisericii Popa Rusu (total 50 persoane)
Destinaţia propusă: Mănăstirea Pătrunsa, jud. Vâlcea, Arhiepiscopia din Râmnicu Vâlcea, Mănăstirea Iezerul, jud. Vâlcea și Schitul Pahomie
Scopul pelerinajului: închinare la locașuri ridicate în foste sihăstrii din județul Vâlcea, vetre de înaltă trăire creștină și de rugăciune și se înscrie în cadrul manifestărilor din Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.
Pelerinajul se desfășoară cu binecuvântarea părintelui paroh Gheorghiță Burlănescu.
Ziua 1, sâmbătă 09 septembrie 2017
La ora 6,15, ne-am adunat în biserică, spre a primi binecuvântarea de călătorie de la părintele Cătălin Radu. Mergem cu toții la autocar, unde ne întâmpină șoferul Nicușor Enache, o persoană deosebit de amabilă. Cu ajutorul lui Dumnezeu, pornim la drum în jurul orei 6,50. Ieșirea spre autostrada A1 nu este foarte aglomerată, dată fiind ora matinală. Vremea se arată a fi bună, soarele își trimite razele blânde ale începutului de toamnă.
Cântăm cu toții Imnul acatist al Maicii Domnului, apoi se prezintă programul celor două zile de pelerinaj. Atmosfera din autocar este antrenantă și veselă: frumoase cântări duhovnicești interpretate de cântăreții noștri, alternând cu programul de la Radio Trinitas, așa că nici nu ne dăm seama când ajungem la primul popas, aflat la ieșirea din Râmnicul Vâlcea spre Târgu Jiu. Stăm pe terasă, aerul este răcoros, dar extrem de curat și astfel, ne desfătăm cu o cafea și o gustare de dimineață.
Până în ora 11,00, ajungem la capătul comunei Bărbătești, jud. Vâlcea, de unde ne pregătim de drumeția spre Măn. Pătrunsa.
Zona prin care ne vom deplasa face parte din Rezervația Naturală Buila- Vânturarița. Doar două persoane rămân la autocar împreună cu șoferul, pentru acestea drumeția ar fi prea dificilă.
După ce mergem cam 500 metri pe drum forestier, până la Casa de oaspeți a Mănăstirii Pătrunsa, unde întâlnim și „ajutoarele de nădejde” folosite la transportul materialelor și alimentelor spre Mănăstire, măgărușii.
Pe la ora 11,10 începem să urcăm. Drumul are pante pe alocuri mai abrupte, dar în general urcă lin. În unele locuri se merge pe poteci pe margine de prăpăstii, iar uneori se merge pe pietriș. În general, îți trebuie mare atenție, iar un toiag de ajutor este binevenit.
Cam pe la jumătatea urcușului, ne oprim pentru un popas la o Troiță din lemn, dăm slavă lui Dumnezeu că am ajuns până aici și ne rugăm pentru continuarea cu bine a drumeției spre mult-așteptata Mănăstire Pătrunsa.
Reușim să ne încadrăm în timp și după ora 13,30 ajungem într-o loc de „belvedere”, o panoramă cu aspect de rai, situată la poalele unor înălțimi pietroase (Munții Builei), în care se văd „presărate” chiliile și curtea împrejmuită a Mănăstirii.
Mănăstirea Pătrunsa este un lăcaș monahal de o frumusețe aparte, poate și pentru faptul ca la aceasta nu se poate ajunge cu mașina, fiind așezată într-un loc retras, în Parcul Național Buila- Vânturarița; locul oferă o liniște atât de benefică dezvoltării unei vieți lăuntrice deosebite.
Ansamblu monahal de la baza muntelui a fost construit în anul 1740, de către Episcopul Climent al Râmnicului, în amintirea faptului ca aici a fost născut de mama lui. Pe numele ei Paraschiva Modoran, originară din localitatea Pietrarii de Jos, mama episcopului a trecut muntele, de frica otomanilor și s-a sălășluit la poalele Muntelui Buila, loc numit astăzi „Pătrunsa”.
Mănăstirea (Schitul) Pătrunsa a fost distrusă în urma căderii unei stânci, aceasta fiind refăcută în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, de către postelnicul Dumitru, protopopul Pietraru și postelnicul Ion Bărbătescu, probabil vrednici urmași ai episcopului Climent.
În anul 1895, schitul de la Pătrunsa a fost iarăși părăsit și lăsat fără slujitori. Obștea monahală a renăscut pe aceste locuri abia între anii 1934-1935, biserica schitului fiind resfințită în ziua de 23 august 1936, prin truda ieromonahului Veniamin Grigorescu.
Actuala biserica datează din secolul al XIX-lea, iar pictura este lucrată în stil brâncovenesc, cu influențe populare.
Mergem și ne închinăm în Biserica veche, care are hramul Sfânta Cuvioasă Parascheva. Hramul se datorează dorinței ctitorului, a cărui mamă purta numele Cuvioasei Parascheva.
Biserica veche a suferit modificări in anii 1963 si 1977, când a fost construită casa starețului Veniamin Grigorescu (1935-1975) și Paul Niculescu (1975-1990). În această perioadă, pridvorul bisericii a fost închis, iar biserica a fost acoperita cu tablă.
În biserică se află o raclă de lemn cu argint, conținând părți din Moaștele unor sfinți cuvioși și mucenici necunoscuți, din Pustiul Hozevei.
Astăzi, mănăstirea dezvoltă o viață monahală deosebit de vie, biserica acesteia fiind declarată monument istoric. În partea de nord a bisericii vechi, câțiva metri mai la vale, se află o chilie singuratică, cu înveliș galben, în care a stat ascuns vrednicul de pomenire Bartolomeu Anania, în anii în care era urmărit de Securitate.
În anul 2006 a început ridicarea bisericii celei mari, cu hramul Sfântul Ioan Teologul, o biserică măreață, cu o pictură frumoasă și cu icoane măiestrit realizate, în care se află și o raclă mare din lemn cu părți de Moaște de la mai mulți sfinți din pustiul Hozeva și Sf. Pahomie Sârbul, pustnic din Sf. Munte Athos.
Tot timpul vizitării Mănăstirii Pătrunsa, am fost conduși de Părintele econom, care ne-a dat multe explicații cu multă dragoste, blândețe și smerenie. Conform obiceiului locului, nu am fost lăsați să plecăm până nu am stat la masă: o gustoasă ciorbă de cartofi, un pilaf cu ceva verdețuri la fel de gustos, o mămăligă deosebit de bună, o pâine excelentă – făcută în mănăstire, colivă și un lapte „adevărat” ! O adevărată desfătare!
Într-o încăpere aparte, din curte, se află mai multe relicve sfinte – oseminte descoperite atunci când s-au făcut săpături pentru biserica cea nouă șu alte construcții din incinta mănăstirii.
Ne despărțim cu mare greutate de acest loc de vis și părintele econom ne conduce o parte de drum, dându-ne explicații asupra locației geografice în care ne aflăm.
Coborâm spre Bărbătești; coborâșul abrupt ne face să mergem cu mare atenție și, într-adevăr, genunchii noștri sunt puși la mare încercare. Coborâm la drumul forestier, ne odihnim un pic, refacem provizia de apă și mergem spre autocar, deși un pic cam osteniți, dar tare satisfăcuți! O baie în pârâul din preajma autocarului, ne înviorează.
Cu autocarul, ne deplasăm spre Râmnicul Vâlcea. Norii negri încep să se adune pe cer, dar de acum suntem în siguranță, Dumnezeu ne-a ajutat să facem drumeția la Măn. Pătrunsa în cele mai favorabile condiții meteo.
Ajungem în jurul orei 18,00 la Restaurantul „Artoprod” Râmnicu Vâlcea, aflat în Zona Industrială Nord, aproape de Fabrica „Boromir”.
Prin milostivirea lui Dumnezeu, care lucrează prin oameni, cina ne este oferită ca milostenie, în memoria adormiților din familia Preda, proprietara acestui restaurant. Mai întâi se face o slujbă de pomenire pentru cei adormiți, menționați anterior, apoi stăm la o masă bogată și gustoasă, într-un ambient aranjat cu multă dragoste, cu simț estetic, curat și funcțional.
Mulțumind gazdelor, ne îndreptăm spre Olănești, spre locul de cazare., unde ajungem la Hotel Parâng, după ora 20,00.
Ziua a 2-a – 10 septembrie 2017
La ora 7,00 începem să încărcăm bagajele în cala autocarului și plecăm spre capătul satului Cheia, de unde vom fi preluați, în două tranșe, de un mini-autocar ce ne va transporta la Mănăstirea Iezerul Vâlcei. Dimineața este încă cu ceva ceață, după ploaia care a căzut noaptea; aerul este răcoros și foarte curat, iar luna încă mai lucește pe cer. Pe măsură ce ne îndreptăm spre satul Cheia, se arată piscurile Munților Buila, pe care îi revedem într-un alt moment al zilei și din altă direcție. Ajungem la punctul de întâlnire cu mini-autocarul de 26 locuri. Urcă o primă tranșe de persoane, celelalte rămân în autocar așteptând reîntoarcerea mini-autocarului de la Man. Iezer.
Drumul forestier urmează firul apei (Cheia) și porțiuni de chei înguste. Troițele sunt dese și bine întreținute. După ce trecem pe lângă izvorul Sf. Antonie, ajungem la poarta Mănăstirii Iezer.
Este încă devreme, dar avem timp să vizităm curtea mănăstirii și chiar să intrăm și să ne închinăm în biserica cea nouă, unde se află și Moaștele Sf. Antonie de la Iezerul, până la sosirea celorlalți pelerini cu mini-autocarul.
De obștea Mănăstirii Iezerul ne leagă frumoase amintiri, din toamna anului 2016, când la prăznuirea Sf. Mc. Mina, la Biserica noastră au fost aduse Sf. Moaște ale Cuv. Antonie de la Iezerul.
Mănăstirea Iezer se află pe teritoriul satului Cheia, orașul Olănești, județul Vâlcea.
Așezământul monahal de la Iezer stă în strânsă legătură cu viața Sfântului Antonie de la Iezeru Vâlcea, care a sihăstrit pe aceste meleaguri, într-o peșteră ascunsă.
Schitul Iezer din Vâlcea este una dintre cele mai izolate sihăstrii din nordul Olteniei, situată în muntele Cheia din județul Vâlcea. Sfântul schimonah Antonie de la Iezeru, trăitor în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, o personalitate marcantă a vieții monahale din zonă, a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în iunie 1992.
Sfântul Cuvios Antonie de la Iezeru Vâlcea se prăznuiește în fiecare an, la data de 23 noiembrie. Sfintele sale Moaște se află păstrate, cu mare evlavie, în paraclisul cel nou al mănăstirii – aflat în stânga bisericii, în corpul de chilii.
Scurt istoric
În apropierea actualului schit a existat un schit mai vechi din lemn, atestat documentar încă din anii 1495-1501, în vremea lui Radu cel Mare, care a acordat schitului unele venituri. Schitul actual a fost ctitorit de Mircea Ciobanul și de soția sa, Doamna Chiajna, între anii 1552-1553, însă lucrările au fost terminate în anii 1567-1568, după moartea ctitorului.
În decursul vremurilor, schitul inițial s-a degradat. Ieromonahul Chiriac Râmniceanu istorisește următoarele, auzite în 1806, din gura bătrânului Ștefan Ieromonahul, starețul schitului: „Fiindcă același domn, mai sus pomenit, Mircea având două fete și măritând-o pe cea mai mică înaintea celei mari, s-a scârbit cea mai mare fată și fugind de la tatăl său Mircea Vodă, în țara ungurească, a luat în căsătorie pe un ungur – Nemeș – mare păgân.
Mai știa fata că tatăl sau, Mircea Vodă, făcuse această mănăstire înzestrând-o cu moșii și alte ce au trebuit, încă și un cazan cu bani puse în zidul Mănăstirii Iezerul, ca pentru când se va întâmpla de se strica mănăstirea, găsindu-se să se facă la loc. Așa că, necăjită fiind pe tatăl său, a spus de cea mănăstire soțului său, unde a îngropat și banii, iar acela pornindu-se de acolo ca un tiran, venind peste munții Nemțești si sosind la acel loc pustiu, pe părinții călugări și pe cine au găsit i-au tăiat în bucăți și mănăstirea au surpat-o toată la pământ, cautand și acei bani și găsindu-i i-au luat și a plecat în țara lui.”
„Pe lângă Iezer, se zice, ca au fost mine de aur exploatate de sașii din Ardeal. Tradiția spune, că însuși Mihai Vodă – Viteazul și-a lăsat la Iezer rezerva vistieriei sale, mai înainte de a pleca în războiul din Ardeal, și că după ce a fost ucis pe Câmpia Turzii, mănăstirea a fost devastată de năvălitori străini, care au omorât 300 de călugări ce locuiau pe atunci într-însa și au luat cu ei comorile ascunse de Mihai, la Iezer.” (Alexandru Odobescu)
Ajungând metoc al Episcopiei Râmnicului, Episcopul Ilarion, ajutat de schimonahul Antonie, a reclădit schitul în anul 1714, după cum spune și inscripția de pe peretele bisericii: „Această Sfântă Biserică unde se prăznuiește Vovidenia făcutu-o dintru întâiu răposatul Mircea Voievod cu Doamna Chiajna la 1553 și prin trecerea vremurilor din necăutare s-au surpat, iar mai pe urmă s-a făcut de iubitorul de Dumnezeu, Chir Ilarion Episcop, ajutând și Antonie schimonahul, iar acum, în zilele lui Damaschin, Episcop al Râmnicului, s-au zugrăvit și s-au înfrumusețat de smeritul între Ieromonahi Chir Nicolae, Sin Nicoli ot Teius meseta Mart din 9 leat 7222 (1714).”
După refacerea schitului, aici s-a adăpostit o mare obște monahală, cu peste 300 de călugări. O parte din aceștia trăiau viața de obște în mănăstire, iar alții au luat calea sihăstriei prin peșteri sau chilii retrase, venind doar duminica și în sărbători să asiste la slujbele săvârșite în sfânta biserică din schit. Un rol important în refacerea Schitului Iezer l-a avut Sfântul Cuvios Antonie de la Iezer, care a donat toate economiile sale și a muncit pentru zidirea chiliilor.
Între anii 1909-1912, ctitoria aflându-se „in sărăcie de istov”, Iosil Lascu Protosinghelul, pe vremea lui Ghenadie Episcopul, zugrăvește în întregime altarul, înalta clopotniță, unde așează două clopote, repară chiliile, făcând și alte îmbunătățiri gospodărești.
Schitul Iezer a mai fost restaurat și între anii 1865-1890, când s-au reparat și chiliile și s-a zidit clopotnița, precum și în anul 1970, de către Episcopia Râmnicului și Argeșului, care a făcut mai multe îmbunătățiri de ordin gospodăresc.
Viața monahală la Iezeru Vâlcea a fost dusă de călugări până în anul 1946. Între anii 1946-1960, lăcașul de rugăciune a fost ocupat de maici, care au părăsit schitul obligate de decretul din 1959. Abia după evenimentele din anul 1989 au revenit și maicile, acum viața monahala desfășurându-se normal.
Măicuțele au construit o nouă biserică, mai mare, mai încăpătoare. Biserica cea nouă, zidită ca paraclis, se află în partea stângă a bisericuței centrale, încadrată în corpul de chilii. Este în curs de renovare și străvechea bisericuță cu picturi din secolul al XVII-lea.
Schitul (mănăstirea) Iezer are trei clădiri din zid, etajate, cu cerdac din lemn. Curtea interioară, de mici dimensiuni, este înconjurată cu zid de piatră. Biserica veche poartă hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” (21 noiembrie). Biserica are formă de navă, cu proscomidiar, naos cu două ferestre, cu o ușă laterală la nord și cu prestol în fereastră. Biserica nu are turlă, iar pereții exteriori au un brâu median. Nișele cu icoane pictate împodobesc doar fațada pronaosului. Clopotnița este din zid și are o chilie în interiorul ei.
Pictura în frescă a fost făcută de Ieromonahul Nicolae, dar în ceea ce privește data realizării acesteia, în cazul în care construcția a fost făcută în anul 1714 de Episcopul Ilarion, nu putea să fie pictată tot în anul 1714 – la acea dată Episcop fiind Damaschin; este posibil sa fie o greșeală, iar pictura să fi fost făcută mai târziu, poate prin anul 1720.
Pictura generală a fost terminată în anul 1720 de ieromonahul Nicolae – sin. Nicoliot Teiuș – pe timpul Episcopului Damaschin al Râmnicului. Restaurată între anii 1865-1870 de Ieromonahul Dositei din Cheia, în anul 1881 din porunca Starețului Nicandru, i se zugrăvește din nou tinda, o parte din altar și se scrie pisania, pictor fiind Moise Zugravul.
O noua pisanie de pe zidul bisericuței spune următoarele: „Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu plinirea Sfântului Duh s-a restaurat pictura Bisericii, cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, între anii 2003-2004, prin contribuția Sfintei Episcopii a Râmnicului, în timpul arhipăstoririi P.S. Episcop Gherasim.”
După ce grupul nostru se întregește, intrăm cu toții în biserica cea nouă, pregătim toate cele necesare pentru Sf. Liturghie și, după ce se citește Acatistul și Ceasurile, conform rânduielii Mănăstirii, începe Sf. Liturghie în jurul orei 10,00.
Părintele nostru, Cătălin, alături de preotul mănăstirii oficiază Sfânta Liturghie, care ne acoperă cu toți cu un văl Sfânt, parcă purtat de fâlfâitul de aripi îngerești ale corului măicuțelor de la strană. Armonia este deplină, iar atmosfera din timpul Sfintei Liturghii este harică, pe nesimțite cuprinși fiind cu toții de Duhul Sfânt. Nici nu ne dăm seama când ajungem la finalul Liturghiei, apoi mai mulți dintre noi primesc Sfintele Taine.
După terminarea slujbei, ne închinăm și în biserica cea veche, apoi stăm pe băncile din curte, bucurându-ne din plin de vremea frumoasă de început de toamnă și de mireasma și splendoarea florilor.
Apoi suntem poftiți la masă și ne bucurăm de un prânz deosebit de gustos și frumos servit de măicuțe.
După aceasta, mulțumind lui Dumnezeu și măicuțelor pentru hrană, plecăm pentru o binecuvântată „siestă” spre peștera Cuviosului Antonie de la Iezer, o drumeție scurtă și deloc dificilă. Urcăm treptele de lângă cimitir, apoi urmează un drum prin pădure, după care urcăm printr-o frumoasă fâneață, cu mulți agriși și cu o fântână până la Peșteră.
Sfântul Cuvios Antonie de la Iezeru Vâlcea – viața și nevoințele
Sfântul Cuvios Antonie de la Iezer vine în Țara Românească în anul 1648 și se stabilește la Râmnicu Vâlcea, ocupându-se de comerț. Ajuns la vârsta de 64 de ani, binecuvântatul Antonie s-a hotărât sa aleagă calea monahală, spre liniștire și petrecere în rugăciune. Astfel, el renunță sa meargă la Sfântul Munte, precum vroia inițial, la îndemnul episcopului Ilarion, alege Schitul de la Iezer – Vâlcea.
Sfântul Cuvios Antonie are un rol important în refacerea Schitului Iezer, donând toate bunurile sale și muncind nemijlocit la zidirea chiliilor. Acestea se păstrează și astăzi în partea de apus a bisericii.
Dornic de o viață de pustnic, Cuviosul Antonie a găsit în munte o peșteră unde a stat câteva zile în rugăciune. În acest timp i-a apărut un înger ce l-a îndemnat să sape o biserică în stâncă. Astfel, timp de trei ani, Cuviosul Antonie a dăltuit în stancă sfânta biserică, la aproximativ 600 de metri spre răsărit de Schitul Iezer, într-o poieniță ascunsă în pădurea ce acoperă muntele, împlinind astfel porunca divină. Tot aici el și-a construit chilia în piatra stâncii, iar apoi și-a găsit odihna veșnică în locul pregătit lângă peșteră, la 23 noiembrie 1720, având vârsta de 92 ani.
Ne închinăm în Peșteră la locul de nevoință al Cuv. Antonie și cântăm Troparul Cuviosului.
După ce se iese din Peșteră, drept înainte urmează o cărare care merge spre un Paraclis din lemn, al Sf. Cuv. Antonie.
Coborâm prin aceeași frumoasă fâneață, având prilejul să admirăm o minunată panoramă a culmilor muntoase.
În apropiere de mănăstire, avem ocazia să facem câteva fotografii întregului ansamblu al mănăstirii, frumos îngrijite și bine gospodărita de măicuțe.
Mulțumim maicii starețe Antonia pentru ospitalitatea cu care am fost primiți și făgăduim să ne rugăm unii pentru alții.
Mergem la poarta mănăstirii, unde ne așteaptă mini-autocarul și prima parte dintre noi pleacă spre satul Cheia, dar ne oprim curând, pentru a ne umple sticlele cu apă de la izvorul Sf. Antonie. Între timp, și pelerinii rămași la Mănăstire, o pornesc ușor spre izvor, ca mai apoi să fie și ei preluați de mini-autocar.
Parcurgem același frumos drum forestier, prin defileul Cheii, până ajungem la capătul satului, unde suntem așteptați de autocarul nostru.
Fiind prea mare distanța până la Schitul Pahomie, pentru a fi parcursă pe jos, deși obiectivul era prevăzut în programul inițial, am hotărât de comun acord să mergem spre Mănăstirea Sărăcinești, situată în Satul Valea Cheii, chiar în drumul nostru spre Rm. Vâlcea.
Mănăstirea se află la confluența râului Olănești cu râul Cheia, în mijlocul satului Valea Cheii, care până în anul 1964 s-a numit Sărăcinești, așa cum ne informează pisania, de aproape 300 de ani stă în bătaia vânturilor și vijeliilor Biserica fostei Mănăstiri Sărăcinești.
Din actul de danie făcut la 7 iunie 1687 de Tanasie Păușescu comisul și Marta monahia, mama sa, către părintele Ștefan – episcopul Râmnicului, rezultă că moșia în mijlocul căreia a fost zidită biserica și clădirile mănăstirești fusese a boierilor Sărăcinești, de unde rămâne și numele mănăstirii și a satului din jur – Marta monahia, în mirenie se numise Mihalcea, soția lui Radu Păușescu clucerul. Fata lui Nicula Logofătul Sărăcinescul împreună cu fiul său Tanasie Păușescu moștenesc moșia Sărăcinești de la fratele și unchiul Tanasie Comisul Sărăcinescul – pentru ca „alți coconi den trupul lui nu au rămas”, așa cum s-a întâmplat și cu Tanasie Păușescu, de pe urma căruia nu au fost urmași.
Construcția începe în anul 1688 într-o epocă de plină dezvoltare a artei bisericești bizantine pe pământul nostru. În anul 1693 moare ctitorul principal Episcopul Ștefan și este înmormântat în tinda bisericii pe care o lasă nepictată. Episcopul Damaschin împreună cu Paisie ieromonahul, Ioan Arhimandritul Hurezilor și Dosoftei ieromonah, 30 de ani mai târziu la 1718 (7226) aduce la Sărăcinești pe Teodosie, Gheorghe și Preda, aceiași pictori care au zugrăvit paraclisul de la Hurezi și alte așezăminte brâncovenești, de au săvârșit pictura bisericii așa cum se vede și azi. Ctitorii despre care am pomenit până acum sunt pictați în pronaosul bisericii, precum urmează: Episcopul Ștefan și Episcopul Damaschin ținând bisericuța în mâini (deasupra ușii), în interior; Ioan Arhimandritul, Paisie și Dosoftei colaboratori la pictura pe peretele de la miazăzi; Tanasie vel comisul Sărăcinescu cu jupânita lui Ilina, Tanasie vel clucer Păușescu cu jupânița lui Aspra, pe peretele de miazănoapte.
Din clădirile și inventarul anilor 1688-1693 mai există:
Biserica în forma ei originală; Clopotnița pe zidul căreia se poate vedea inscripția: „Sava 7200 = 1692”; Clădirea dinspre miazănoapte de biserică, care a servit de stăreție și chilii, a cărei origine medievală o dovedesc zidurile și construcția beciului; Clopotul cel mic, turnat pentru prima data în anul 1612 și returnat în anul 1930 de Ieronim Protosinghelul
O cruce din lemn ferecată de mână, cu inscripția: „†Ștefan episcop 7200 = 1692”.
În scurgerea vremurilor, acest așezământ a mai fost ajutat și de alții, care s-au dovedit cu dragoste față de sfintele lăcașuri.
A fost mânăstire de călugărițe până în jurul anului 1860, după aceea a fost mănăstire de călugări pana în 1873. Din 1873 pana în 1913, biserica a fost filială a parohiei Cheia, iar casele au adăpostit școala primară, la care veneau elevi din satele vecine: Păușești, Olănești și Cheia.
Din 1913 pana în 1960 a fost mănăstire de călugărițe, când a fost desființată în mod abuziv. A fost reînființată în anul 1991 ca mănăstire de călugărițe. Proprietatea mănăstirii (biserica și incinta) a fost retrocedată mănăstirii în urma unor ample demersuri și astfel, abia în 2008 a putut să se formeze obștea
Mănăstirea are ca Hram Adormirea Maicii Domnului și are o raclă cu Moaște, părticele ale Sf. Iacob Persul.
Plecăm de la Măn. Sărăcinești spre Rm. Vâlcea, unde ne oprim la Catedrala Arhiepiscopală.
Istoric
Prima biserică a fost construită la sfârșitul secolului al XIV-lea. Pe locul acesteia s-au ridicat alte biserici, în anii 1576 și 1737. Actuala biserică a fost ctitorită de Sfântul Calinic de la Cernica, între anii 1850-1856. Biserica a fost pictată în ulei, între anii 1854-1855, de Gheorghe Tattarescu.
Catedrala Arhiepiscopală din Râmnicu Vâlcea, cu hramul istoric Sfântul Ierarh Nicolae, a fost construită pe temelia unor biserici mai vechi.
Se crede că prima biserică, cea mai veche, a fost construită spre sfârșitul secolului al XIV-lea, foarte probabil de către Voievodul Dan I (1383-1386), fratele lui Mircea cel Bătrân.
A doua biserică a fost zidită pe locul celei dintâi între anii 1576-1586, de către Episcopul Mihail al II-lea. Aceasta a fost refăcută de Voievodul Matei Basarab (1632-1634), dar a fost arsă și dărâmată de turci în timpul războiului pe care aceștia l-au avut cu austriecii (1736-1737).
A treia biserică, zidită pe același loc, a fost ctitorită de Episcopul Climent, cândva între anii 1737-1745, dar și aceasta a căzut pradă unui mare incendiu, care a cuprins orașul Râmnic în Duminica Învierii din anul 1847.
Actuala biserică a fost ctitorită de către Sfântul Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului (15 septembrie 1850 – 11 aprilie 1868), între anii 1850-1856. Ea a fost proiectată și construită de ucenicii Sfântului Calinic, care au zidit și bisericile Sfintelor Mânăstiri Cernica, Pasărea şi Frăsinei, foarte asemănătoare între ele. Dintre acești ucenici arhitecți, cel mai însemnat a fost meșterul Costache. La construirea acesteia a contribuit financiar și Barbu Dimitrie Știrbei, domnul Țării Românești.
Pisania originală, săpată în piatră și așezată deasupra ușilor principale, este scrisă cu litere amestecate (chirilice și latine), ca semn al trecerii de la vechiul alfabet chirilic, la cel latin.
Textul acesteia mărturisește următoarele:
„Întru mărirea Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, s-a clădit din temelie această sfântă biserică, numită din vechime Arhiepiscopie a Râmnicului Noul Severin, de iubitorul de Dumnezeu Episcop al acestei Eparhii D.D. Calinic Cernicanul, întru cinstea Sf. Ierarh Nicolae de la Mira Lichiei, în care, acest loc şi de a fost mai înainte biserica clădită de Arhiepiscopul Eftimie al Severinului şi Mihail Episcopul, dar în anul 7243 (1735) în vremea războiului, turcii cu nemţii, arzând, s-a făcut a doua oară, de părintele Climent Episcopul, apoi d-atunci şi până la anul 1847, stricându-se de vechime, precum şi (de) focul întâmplat în anul acela prin mai multe oraşe, cum şi într-aceasta, mistuind atât o parte din oraş, cum şi această Episcopie, cu toate împrejurimile ei şi Bolniţa, au rămas numai nişte ziduri ruinate, până la anul 1850, când, după alegerea făcută de obştescul divan al Țării, suindu-se pe scaunul episcopal Prea Sfinţia Sa D.D. Calinic, şi văzând cu părere de rău dărăpănarea lor, nu după mult timp au pus în lucrare mai întâi facerea caselor arhiereşti, neavând alt loc de locuinţă, apoi, împins de râvnă, dragoste şi de zel religios, au început această sfântă biserică, precum se arată, din temelie, şi a împodobit-o cu zugrăveli, odoare şi altele, care să vede, prefăcând încă şi seminarul, precum asemenea au mai clădit iarăşi din nou casele de lângă Bolniţă pentru şcoala candidaţilor la preoţie şi altele care se văd împrejur, toate acestea luând desăvârşire în zilele bine credinciosului domn stăpânitor al Ţării, Barbu Dimitrie Ştirbei Vodă, anul 1856, noiembrie 3”.
Biserica este zidită în formă de cruce. Este împărţită în Altar, naos, pronaos şi pridvor închis. Zidurile au peste un metru grosime. Biserica este încununată cu trei turle, una central, de mari dimensiuni, şi două frontale, mai mici. Are cinci ferestre mari, împodobite cu vitralii: Naşterea Domnului şi Învierea, în naos; Sfântul Ierarh Grigore Teologul şi Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, în pronaos; Sfântul Ierarh Nicolae, în Sfântul Altar.
Biserica a fost pictată în ulei, în stilul realist al Renaşterii, între anii 1854-1855, de către pictorul român Gheorghe Tattarescu, un mare admirator al Sfântului Ierarh Calinic. În pronaos, pe peretele de sub cafas, sunt pictate două tablouri votive de mare valoare, anume chipul ctitorului (Sfântul Ierarh Calinic) și chipul domnitorului vremii (Barbu Dimitrie Știrbei).
Pictura bisericii a fost restaurată pentru prima dată în vremea Episcopului Ghenadie (1889), de un pictor neexperimentat, care mai mult a degradat-o, prin intervenții necorespunzătoare. Mai târziu, în 1968, pictura a fost restaurată iarăși, de pictorul Traian Trestioreanu.
Catapeteasma este sculptată în lemn masiv de tei, în stil gotic, și poleită cu aur. Prezintă numeroase împletituri și ghirlande florale din lemn aurit. Icoanele care o împodobesc nu mai sunt pictate de Gheorghe Tattarescu, ci, cel mai probabil, de ucenicii lui.
Ușile bisericii, sculptate în lemn masiv, sunt pecetluite cu emblema Eparhiei Râmnicului-Noul Severin, din vremea Sfântului Ierarh Calinic, și cu stema țării, din vremea domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei.
În anul 1958 s-a refăcut instalația de lumină, iar în 1959 s-a introdus încălzirea centrală. S-au pus strane noi, sculptate în lemn de stejar, de un călugăr de la Mănăstirea Cozia. În 1973 biserica a fost acoperită cu tablă de aramă.
După cutremurul din 1986, cu osteneala Episcopului Gherasim Cristea, biserica a fost consolidată, iar
pictura a fost reparată, de pictorul bisericesc Toma Lascoi. A fost montată o staţie de amplificare, instalaţia de aer condiţionat, iconostase și candelabre noi.
În 2001 s-a refăcut tencuiala exterioară şi pavajul din marmură, iar în 2003 a fost spălată pictura.
Începând cu 8 iunie 2014, când ÎPS Varsanufie, noul Arhiepiscop al Râmnicului, a fost întronizat, catedrala și întregul ansamblu arhiepiscopal din Râmnic a intrat într-un amplu proces de restaurare. Exteriorul bisericii a fost curățat, vopsit și văruit din nou, iar interiorul acesteia a fost îmbogățit prin aducerea de noi icoane, Sfinte Moaște și obiecte liturgice.
La 14 august 2015, cu binecuvântarea ÎPS Varsanufie, o copie a Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului Prodromița, de la Sfântul Munte Athos, a fost adusă de la Schitul românesc Prodromu și așezată spre închinare în Catedrala Arhiepiscopală din Râmnicu Vâlcea.
Sfinte Moaște
În partea stângă a pronaosului, într-un baldachin sculptat maiestuos în lemn, se află așezate spre închinare, încă din vechime, capul Sfântului Mare Mucenic Mercurie și o parte însemnată din Moaștele Sfinţilor Mucenici Carp și Teodor Stratilat. În ultimul an, acestora li s-au adăugat o parte din Moaștele Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina, din ale Sfântului Ierarh Luca al Crimeii și din ale Sfântului Mucenic Haralambie, toate primite ca binecuvântare de ÎPS Varsanufie.
Catedrala Arhiepiscopală din Râmnicu Vâlcea are patru hramuri: Sfântul Ierarh Nicolae (6 decembrie), hramul istoric; Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (11 aprilie) și Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul (27 septembrie), hramuri adăugate în cinstea celor doi ierarhi sfinți care au păstorit Eparhia Râmnicului; Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina, hram adăugat în cinstea celui care, precum spune troparul său, s-a arătat in vremurile din urmă prieten adevărat al virtuţii, (…) ca un dumnezeiesc slujitor al lui Hristos, care izvorăşte bogate tămăduiri celor ce striga cu evlavie: Slava lui Hristos! și care aleargă la Sfintele sale Moaște.
Cineva ne atrage atenția asupra picăturii de licoare sfântă, ce strălucește pe rama icoanei Sf. Calinic de la Cernica.
Plecăm spre București cu inimile încărcate de alese bucurii duhovnicești, după aproape două zile de pelerinaj prin locuri în care majoritatea dintre noi și-au dorit mult să se închine și să se roage.
Timpul a fost nemilos cu noi și a zburat mult prea repede; poate am fi dorit să rămânem mai mult în mijlocul naturii sfințite de la Pătrunsa sau Iezer sau să ajungem și la Schitul Pahomie….dar, să mulțumim Bunului Dumnezeu că a îngăduit să ajungem cu bine acolo unde ne-am dorit și să nădăjduim că vom mai avea prilejul să revenim pe aceste locuri.
Drumul nu este foarte aglomerat și se circulă confortabil.
Aproape de București facem un popas pentru a ne desfăta cu câte o înghețată, iar apoi în autocar, fetele de la strană ne bucură cu duioase cântări duhovnicești.
Alături de mulțumirile adresate în primul rând lui Dumnezeu, apoi pentru binecuvântarea pentru pelerinaj a Părintelui Gheorghiță și pentru profesionalismul și comportamentul ireproșabil al șoferului, părintele Cătălin ne oferă un cald și folositor cuvânt de învățătură.
Cam la 25 km distanță de București aglomerația devine presantă, însă experimentatul nostru șofer găsește o variantă de a evita aglomerația, așa că ajungem la Parohia Popa Rusu sănătoși și bucuroși, până în ora 20,00.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!