Ce se înțelege prin smerenie și care sunt dezastrele mândriei?

– Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creații a lui Dumnezeu și care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricoșându-se îngerii și toate puterile cerești, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiți ce pogorământ, dincolo de orice putere de înțelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.

Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Și numai prin două cuvinte: “Eu sunt…” – atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Si vă închipuiți, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă și mai cumplită. Că spune într-un loc: “Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori”. Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Și a preferat să meargă toată viața pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiți, atât e de grozav și de urât. Lumea își închipuie că acolo, în suferințe, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-știu-ce. Nu! Una dintre marile suferințe de acolo este și vederea dracilor!

Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura forță care poate elibera orice suflet si orice popor, în toată creația lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceiași identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul si pământul și Care a făcut tot ce există, sigur că creația Lui va trebui să stea la dispoziția Lui, smerită.

Un creștin cu viață bună, a bătut la ușa Mântuitorului să-i deschidă. Si a întrebat: “Cine este acolo?” “Un creștin iubitor al Tău”. “Nu se poate. Nu ești pregătit. Nu-ți deschid!” îngrijorat, foarte îngrijorat, și-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viață creștină cum a știut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam raționalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: “E smerit, mândrulețul!” S-a frământat el: “Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?” Și, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e ușor să te frămânți când nu te primește Hristos, mai ales pentru un om care crede și trăiește în Hristos, cu nădejdea veșniciei alături de Hristos. Și s-a dus smerit și a bătut la ușă. “Cine este acolo?” “Tu ești”, a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: “Dacă tu ești Eu, intră!” Avea aceeași identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: “Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har”.

Ce este falsa smerenie si cum o deosebim de adevărata smerenie?

– De fapt, trebuie să știm toți că niciodată un om smerit nu se vede smerit. Nu se vede, pentru că n-ar mai fi smerit. Precum spune un sfânt părinte în Pateric: “Ce este smerenia, părinte?” “A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule”. Făptură e și viermele, făptură e și câinele. Cum ar putea fi ființa asta rațională sub toată făptura? Pentru că și viermele și oricare ființă știu precis ce vor: vor să trăiască. în sensul acesta se zbate, se încovoie să ajungă existenta vieții. Biologic, că e vierme.

„Fiți înțelepți ca șerpii”, spune Mântuitorul, „și blânzi ca porumbeii”. De ce înțelept ca șarpele, care-i atât de odios între fiare, între animale? Pentru că șarpele își ferește capul. Să nu-l lovești la cap, că moare. Dacă îl lovești oriunde, nu piere. Și capul nostru e Hristos. Trebuie, cu orice chip, identificat cu El și ferit Hristos, să nu cumva să sufere Hristos, Care a spus: „Fără de mine nu puteți face nimic!”

Lumea, la astfel de cuvinte, după mii de ani, cerbicoasă, consideră că aceste cuvinte din Scriptură au fost când au fost. La anul 419 s-a ținut un Sinod local la Cartagina și printre alte teme care s-au discutat a fost i problema aceasta: grija Bisericii la cele ce a spus Hristos, știind că tot ce a spus Hristos e adevărat. La canonul 184 spune așa: “Dacă totuși zici că poți ceva fără Hristos, anatema să fii!” Adică, mai mult decât blestemat.

Cum putem lupta împotriva mândriei?

– Nu poți, decât dacă te smerești. Adică ți-a dat o palmă, iar tu, din smerenie, dai și obrazul celălalt. Acum nu-i ușor să dai și obrazul celălalt, dar este posibil. Pentru că nu e o utopie, nimic nu este neîmplinibil din ce a spus Hristos. A spus un lucru care se poate face. Dar nu a biruit cel care a lovit, ci cel care a primit cu plăcere, cu bucurie. Pentru că ar fi suferit, dacă se putea, chiar pentru Hristos. Bucuria suferințelor noastre din închisori și din lanțuri era tocmai asta, că ni s-a dat prilejul să suferim pentru Hristos! Nu eram noi cei înfrânți, care primeam lovituri. Au fost înfrânți cei care ne-au lovit.
Comparând toate religiile lumii, care a fost concepția lor de mântuire? Se constată că toți doreau să scape de suferință. Hristos zice: “Nu! Numai prin suferință puteți scăpa de suferință!”; pentru că Mântuitorul a făcut atât de multe fapte mari: dreptate, învățături etc. Să măsurăm cu 90 de grade un unghi. Mai mult: a înviat morții și multe altele. Să facem unghiul de 180 de grade. Dar n-a mântuit lumea prin asta.

Misiunea Mântuitorului a fost tocmai asta, să mântuie lumea prin suferință. S-a răstignit pentru noi și atunci unghiul a devenit de 360 de grade, desăvârșit. Adică, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul era pe Cruce și se văita satana. De aceea Crucea este atât de puternică împotriva duhurilor rele, pentru că se zice: “în numele Tatălui (Care înseamnă toată înălțimea) și al Fiului (toată adâncimea) și al Sfântului Duh (toată lățimea)”. Adică se evocă Sfânta Treime. Și s-a constatat că fuge dracul de Cruce!

Deci, prin suferință s-a biruit satana. Diferența între dramă și tragedie e că în dramă eroii biruiesc, în tragedie eroii sunt înfrânți. Noi nu avem tragedii. Avem numai drame. Eroii noștri au biruit, toți! Dovada este că Mântuitorul, Care este de-a dreapta Tatălui, a zis: „Vi s-a dat toată puterea, în cer și pe pământ”. Și a mai zis ceva care ne privește direct: „îndrăzniți! Eu am biruit lumea!” Cine a biruit? Satana? Cine a biruit? Cei care au lovit? Cei care L-au răstignit?
De aceea, suferința aduce foarte multă smerenie. Numai atât: să se facă pentru marele Adevăr. Pentru Hristos. Că noi cerem harul lui Dumnezeu. Fără harul lui Dumnezeu nu se poate nimic, pentru că zice Hristos: „Fără de Mine nu veți putea face nimic”.

El e tulpina, noi suntem mlădițele. Nu pot, nici mlădița, nici mugurii, nici frunzele, fără viță.
Și atunci, din momentul din care nu putem face nimic fără puterea lui Dumnezeu, cerem harurile Lui ca să putem face. Dar Dumnezeu nu dă harul ca la un milog, îți dă ca să te ridici, să rupi din tine pentru alții, să-ți pui viața interioară la punct, să gândești frumos, să știi să suferi pentru adevăr! Și chiar pentru fratele tău.

Atunci harurile vin din abundență. Să știi să ceri, dar nu cu o mână întinsă, țigănească!

Cum putem căpăta smerita smerenie și care sunt roadele ei?

– Hai să vă spun, ca să mă înțelegeți, ca să nu vorbim și noi, raționalizând-o. Smerita smerenie. Despre asta vorbim. Și, din momentul în care smerita smerenie se adâncește cât mai mult, trăiești cât mai mult într-o stare de plăcere, de bucurie, de eliberare; iar toate aceste lucruri vin fără să se vadă si fără să se discute. Te ajuți pe tine și pe toți ai tăi, care nu mai sunt în lumea aceasta. Atunci nu mai ești un ins. Ești un univers, un microcosmos, în care se oglindește un macrocosmos, adică o lume întreagă, dacă trăiești aceste lucruri.

Trei lucruri cere Dumnezeu de la noi, și ne cere cu ardoare: umilință, umilință, umilință! Și “lăsați-Mă pe Mine mai departe!” Fără însă să renunțăm la treburile care ne aduc pâinea cea de toate zilele. Dar peste tot în inima mea să fie prezent Hristos!

Iată, bunăoară, se pun probleme în lumea nevoitorilor, în lumea trăitorilor, probleme de mântuire, de existență duhovnicească. Nu prea sunt pentru o mare nevoință. Sunt mai mult pentru o mare trezvie! O permanentă; o vibrație continuă. Această figură de stil nemaipomenită a pus îngerii în mișcare și ei au apărut, în fel și fel, cu multă smerenie, slujind pe oamenii aceștia smeriți. Da. Sunt mai mult pentru o stare de trezvie continuă.

Starea de mândrie e stare drăcească, absolut diavolească. Mică sau mare. Și nu trebuie să ne cruțăm nici cea mai mică greșeală. Nu trebuie să ne temem, dacă se greșește. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut, atâta vreme cât credința este în picioare, cât sufletul nu abdică și capul se ridică din nou! Adică există putința de iertare, dar, cum spun, să o ai ca un viteaz, ca un erou al lui Hristos și numai al lui Hristos, oriunde ai fi.
Starea de nevoință nu este rea și n-avem dreptul să desființăm lucrul acesta. Dar nu numai starea de nevoință. Sau nu trebuie apăsat numai pe nevoință, ci mai mult pe starea de vibrație, de prezență și unire a inimii tale cu inima lui Dumnezeu, prin diferite rugăciuni. Dacă se poate, “Doamne lisuse…”.

(…..)

(din cartea ”Ne vorbește părintele Arsenie Papacioc„)