Îmi spune cugetul că un vrăjmaș al sufletului, mai mare chiar decât diavolul, este duhul lumesc, pentru că ne amăgește dulce și în cele din urmă ne amărăște pentru veșnicie. În schimb, dacă am vedea pe diavolul însuși, ne-ar apuca groaza, am fi siliți să alergăm la Dumnezeu și ne-am asigura atunci Raiul. În epoca noastră, multă ”bunăstare, podoabă” – duh lumesc – a intrat în lume și această bunăstare o va distruge. Oamenii s-au lăsat subjugați de această bunăstare și au alungat dinăuntrul lor pe Hristos.

– Părinte, de ce nu înțelegem cât rău ne face duhul lumesc și ne lăsăm amăgiți de el?

– Pentru că duhul lumesc pătrunde încet-încet, așa cum ariciul a intrat în vizuina iepurelui. La început ariciul l-a rugat pe iepure să-l lase să-și bage capul înăuntru, ca să se ferească de ploaie. Apoi și-a vârât un picior, pe celălalt și până la urmă a intrat cu totul și cu ajutorul țepilor săi l-a scos pe iepure afară. La fel și cugetul lumesc ne amăgește, lăsându-ne să cedăm câte puțin până pune stăpânire pe noi, Răul înaintează puțin câte puțin. Dacă ar veni dintr-odată nu ne-am lăsa amăgiți. Vezi, dacă vrei să opărești un broscoi trebuie să-i torni încet-încet apă opărită. Dacă arunci toată apa dintr-odată, sare și fuge; scapă. În schimb, dacă-i torni apă fierbinte câte puțin, la început o s-o scuture de pe spate de mai multe ori, apoi, dacă îi tot torni câte un pic și el o va tot scutură, încet-încet se va opri fără să bage de seamă. ”Măi broscoiule, ia-o la fugă deîndată ce ți s-a turnat un pic de apă fierbinte!” N-o ia la fugă. Se umflă, se umflă și apoi e fiert. La fel face și diavolul: ne opărește puțin câte puțin, și la sfârșit, fără să ne dăm seama, ne trezim fierți.

(Din cartea: Sfântul Paisie Aghioritul – ”Cum să luptăm cu diavolul”)