Despre luminarea dumnezeiască şi lumina Sfântului Duh; şi că Dumnezeu este singurul loc în care, după moarte, toţi sfinţii îşi găsesc odihna; şi că cel ce cade în afara lui Dumnezeu nu va găsi în alt loc odihna în viaţa viitoare.

Care e taina înfricoşătoare ce se săvârşeşte în mine?
Cuvântul nu o poate tâlcui, nici mâna mea ticăloasă nu o poate scrie spre lauda şi spre slava Celui ce este peste toate, a Celui ce este mai presus de orice laudă şi orice cuvânt.
Căci dacă cele ce se petrec acum în mine, risipitorul, sunt negrăite şi de nespus, spune-mi cum va fi nevoie să primească laudă sau slavă de la noi, Cel care e Dăruitorul şi Făcătorul acestora?

Fiindcă nu va dobândi slava de la noi Cel ce are slavă, precum nici nu va primi strălucire sau se va împărtăşi de lumină, soarele văzut de noi în lumină.
El luminează, nu e luminat; se arată luminând, nu primeşte lumină.
Căci are ceea ce a primit, de la început, de la Creator.
Dacă deci făcând soarele, Dumnezeu, Creatorul tuturor, l-a făcut fără vreo trebuinţă, ca să răspândească lumina îmbelşugată şi să nu aibă nevoie nicidecum de altul mai mare, cum ar primi slavă de la mine, umilitul?
Căci e cu totul fără lipsuri Ziditorul soarelui, care umple de toate bunătăţile, având puterea într-un semn şi într-o hotărâre.
De aceea limba mea nu are cuvinte şi mintea mea priveşte cele săvârşite, dar nu le explică; le vede şi voieşte să le spună, dar nu găseşte cuvânt.
Căci cela ce priveşte ceea ce e nevăzut şi cu totul fără formă şi simplu, cu totul necompus, nesfârşit în mărime şi nu vede nici început şi nu observă nici sfârşit şi nu cunoaşte nici mijloc; cum ar spune ce vede?
Socotesc că vede totul într-o unitate.
Dar nu, desigur, prin fiinţă ci prin participare.
Căci te aprinzi de la foc şi iei focul întreg, dar Acela rămâne neîmpărţit, neîmpuţinat în ceea ce era.
Ceea ce se împărtăşeşte de focul material, se desparte de el şi trece în multe sfeşnice, dar Acela fiind foc duhovnicesc, e de neîmpărţit şi cu totul de neseparat şi de netăiat.
Căci împărtăşindu-Se, nu Se împarte, ci rămâne neîmpărţit şi Se află în mine, răsare în mine, dinăuntrul nevrednicei mele inimi, ca soarele, sau ca discul soarelui, arătându-Se în formă de sferă, în chip luminos, căci e ca o flacără.
Nu ştiu – precum s-a spus – ce să zic despre ea şi aş voi să tac, dacă aş putea.
Dar minunea înfricoşătoare îmi mişcă inima şi-mi deschide gura murdară şi mă face să vorbesc şi să scriu.
Căci Tu, Cel ce mi-ai răsărit acum în inima întunecată, Cel ce mi-ai arătat lucruri minunate, pe care ochii nu le-au văzut, Cel ce m-ai făcut ucenic şi fiu al apostolului, pe mine, pe care mă avea înainte cumplitul balaur şi ucigător de oameni ca lucrător şi slujitor a toată fărădelegea, Tu, Soarele dinainte de veci, care ai strălucit în iad, iar pe urmă ai luminat şi sufletul meu întunecat şi mi-ai dăruit ziua cea neînserată – lucru greu de crezut celor nepăsători şi leneşi ca mine – Cel ce ai umplut sărăcia mea de toate bunătăţile, Tu Însuţi mi-ai dăruit cuvânt şi mi-ai dat vorbe, ca să istorisesc tuturor minunile Tale, pe care le faci şi cu noi, robii Tăi.
Aceasta pentru ca cei ce dorm cu lenevie în întuneric şi spun: e cu neputinţă să se mântuiască păcătoşii şi să fie miluiţi ca Petru şi ca ceilalţi apostoli, sfinţi, cuvioşi, drepţi, să cunoască şi să înveţe că acesta a fost, este şi va fi un lucru uşor pentru bunătatea Ta.
Şi cei cărora li se pare că Te au pe Tine, Lumina întregii lumi (Ioan, VIII, 12), dar spun că nu Te văd, că nu petrec în lumină, că nu sunt luminaţi, că nu Te văd mereu, Mântuitorule, să afle că nu i-ai luminat pe ei în cugetare, nici nu Te-ai sălăşluit în inima lor murdară şi că se bucură degeaba cu nădejdi deşarte socotind că vor vedea lumina Ta după moarte.
Căci arvuna, pecetea s-a dat sigur de aici, Mântuitorule, oilor de-a dreapta.
Căci dacă moartea îi aduce fiecăruia o închidere şi după sfârşit nimeni nu mai poate face, fără îndoială fiecare va fi cum s-a aflat.
Aceasta mă înspăimântă, Stăpâne, aceasta mă face să tremur, aceasta usucă simţurile mele fiindcă aşa cum murind şi mutându-se cineva acolo fiind orb, nu va mai vedea acest soare în mod sensibil, deşi înviind va primi lumina ochilor, aşa nici cel ce are mintea oarbă când moare, nu Te va mai vedea pe Tine, Soarele spiritual, Dumneze-ul meu.
Ci ieşind din întuneric, va merge în întuneric şi în veci va fi despărţit de Tine.
Nimeni dintre cei ce cred în Tine, Stăpâne, sau din cei botezaţi în numele Tău, nu va suporta această mare şi înfricoşătoare povară a despărţirii de Tine, Milostive.
Căci cumplit chin este acesta, cumplită, de nerăbdat, este suferinţa veşnică.
Căci ce e atât de rea ca despărţirea de Tine, Mântuitorule?
Ce e mai dureros ca despărţirea de viaţă, ca lipsirea de toate bunurile?
Căci despărţirea de Tine e lipsirea de tot binele.
Fiindcă nu cum sunt cele de acum de pe pământ vor fi şi atunci.
Pentru că acum cei ce nu Te cunosc pe Tine, se desfată trupeşte şi se bucură sărind ca animalele având cele ce li le-ai dat spre plăcerea vieţii.
Şi nevăzând decât acestea, socotesc că aşa va fi şi după ieşirea sufletului, după plecarea din această viaţă.
Dar vorbesc greşit şi cugetă rău cei ce spun că vor fi într-o oare-care odihnă, dar nu cu Tine şi-şi pregătesc ei înşişi un loc – o, ce nebunie! – care nu va fi părtaş nici de lumină, dar nici de întuneric, în afara Împărăţiei, dar şi a gheenei, departe şi de cămara Mirelui, dar şi de focul judecăţii, în care doresc să ajungă şi cei ticăloşi.
Şi spun că n-au nevoie de slava Ta cea veşnică, sau de Împărăţia cerurilor, ci să fie în odihnă.
Vai de întunecimea lor, vai de neştiinţa lor!
Vai de mizeria lor şi de nădejdile lor deşarte!
Nicăieri nu s-a scris aceasta, căci nu va fi aceasta.
Ci vor fi în lumina bunătăţilor cei ce au făcut cele dumnezeieşti şi în întunericul pedepselor lucrătorii celor rele.
Iar la mijloc e prăpastia înfricoşătoare care desparte pe unii de alţii, precum Tu Însuţi ai învăţat, Cel ce le-ai pregătit acestea (Luca, XVI, 26).
Căci pentru omul ce cade la mijloc, aceasta va fi mai rău decât orice chin înfricoşător şi pedeapsă.
El se va rostogoli în chip nenorocit şi va fi dus în prăpastia chinurilor şi în haosul pierzaniei, peste care e greu să păşească toţi cei ce se află în chinuri, care voiesc să treacă în pământul celor drepţi.
Ei preferă să fie prefăcuţi în cenuşă de focul cel cumplit, decât să se arunce în abisul înfricoşător.
Deci cei ce doresc să ajungă acolo după moarte, sunt vrednici de multe lacrimi şi de mult plâns, pentru că sunt cu totul nesimţitori ca animalele neraţionale.
Ei îşi doresc blestemul lor şi se amăgesc pe ei înşişi, căci Tu eşti Împărăţia cerurilor, Tu eşti Pământul celor blânzi, Hristoase (Matei, V, 5), Tu eşti Verdeaţa raiului, Tu eşti Ospăţul dumnezeiesc, Tu eşti Cămara de nuntă negrăită, Tu eşti Masa tuturor, Tu eşti Pâinea vieţii (Ioan, VI, 35), Tu eşti Băutura cea mai nouă.
Tu eşti Paharul apei şi Apa vieţii (Apoc. XXI, 6), Tu eşti Sfeşnicul nestins pentru fiecare dintre sfinţi.
Tu eşti Veşmântul şi Cununa şi Cel ce împarte cununi, Tu eşti Bucuria şi Odihna, Tu, Desfătarea şi Slava.
Tu eşti Veselia şi Plăcerea.
Şi harul Tău va lumina ca soarele, Dumnezeul meu.
Căci el e harul Duhului Sfânt în toţi sfinţii.
Şi vei lumina Soare neapropiat în mijlocul lor.
Şi toţi se vor lumina pe măsura credinţei, faptelor, nădejdii şi iubirii, curăţirii şi luminării din Duhul Tău, Dumnezeule, singurul îndelung răbdător şi judecător al tuturor.
Locaşurile şi locurile lor vor fi socotite diferite (Ioan, XIV, 2); măsurile strălucirii, ale iubirii, ale vederii Tale, mărimea slavei, des-fătarea şi arătarea vor deosebi casele şi locaşurile lor.
Minunatele corturi deosebite şi multele case, veşmintele multor demnităţi şi coroanele foarte deosebite, pietrele şi mărgăritarele şi florile neveştejite cu chipuri minunate, paturile şi aşternuturile, mese-le şi tronurile şi tot ce pricinuieşte o desfătare prea dulce erau şi sunt una cu a Te vedea pe Tine singur.
Deci cei ce, precum s-a zis, nu văd lumina Ta, nu sunt nici văzuţi de Tine, ci sunt despărţiţi de vederea prea bună a Ta, sunt lipsiţi de bunătăţi.
Dar atunci unde vor afla odihna, unde vor afla un loc fără dure-re, în care să locuiască, o dată ce nu s-au făcut drepţi?
Căci numai „drepţii vor locui în faţa Ta“ (Psalmi, CXXXIX, 13).
Fiindcă şi Tu ai luat chip în inima lor dreaptă (Galateni, IV, 19), vor locui cu chipul Tău în Tine, Hristoase al meu.
O, minune!
O, dar minunat al bunătăţii Tale prin care se fac oamenii în chipul lui Dumnezeu şi ia chip în ei Cel neîncăput în toţi, Dumnezeul neschimbător, imuabil prin fire, Cel ce voieşte să locuiască în toţi drepţii, ca să aibă fiecare înăuntru pe Împăratul întreg şi Împărăţia însăşi şi cele ale Împărăţiei.
Şi să lumineze cum a luminat Dumnezeul meu înviind, mai mult decât razele soarelui acesta văzut.
Prin aceasta vor sta lângă Cel ce i-a slăvit pe ei şi vor rămâne uimiţi de îmbelşugarea slavei şi într-o neîncetată creştere a strălucirii dumnezeieşti.
Căci nu va fi sfârşit al înaintării lor în veci.
Pentru că stabilitatea creşterii spre ţinta fără sfârşit va consta în cuprinderea necuprinsului şi îi va sătura Cel de care nu se poate ni-meni sătura.
Plinătatea lui şi slava luminii va consta în înaintarea într-un abis şi într-un început fără sfârşit.
Şi precum având pe Hristos ca Cel ce a luat chip înăuntrul lor, îi stau alături Celui ce luminează în mod neapropiat, aşa sfârşitul se face în ei începutul slavei şi – ca să-ţi fac ideea mai clară – în sfârşit vor avea începutul şi în început sfârşitul.
Înţelege prin aceasta supraplinătatea care nu mai are nevoie de adaos.
Dar la sfârşitul a ceea ce-i fără sfârşit nu ajung cei ce aleargă.
Căci dacă va trece acest cer văzut şi pământul şi toate cele de pe pământ, gândeşte-te la ceea ce am spus, se va arăta locul, unde vei afla sfârşitul (desăvârşitul).
Nu vorbesc de cel corporal, ci prin minte vei putea înţelege plenitudinea lumii necorporale.
Şi aceasta nu e lumea, ci un aer cum a fost înainte.
Dar nici aer, ci un spaţiu negrăit pe care îl numesc Totul.
El este un abis fără sfârşit întru totul, întreg în toate privinţele, în toate părţile.
Acest Tot este umplut de Dumnezeirea lui Dumnezeu.
Cei ce se împărtăşesc de El şi locuiesc în El, cum vor cuprinde Întregul, ca să se sature?
Sau, spune-mi, cum vor ajunge la sfârşitul Nesfârşitului?
E ceva cu neputinţă şi cu totul de neajuns; nici sfinţii ce petrec aici în timp, nici cei ce s-au mutat acolo în Dumnezeu nu pot avea în ei o astfel de înţelegere.
Ei sunt acoperiţi de lumina Sfintei Slave şi sunt luminaţi şi lu-minează şi se desfată în acestea.
Dar ştiu cu adevărat cu toată încredinţarea că desăvârşirea acestora este fără sfârşit şi înaintarea în slavă va fi veşnică.
Dar de cei ce cad din Dumnezeu, mă mir unde stau, odată ce sunt departe de Cel ce e pretutindeni.
Aceasta e cu adevărat, fraţilor, o minune plină de frică, care are nevoie de cugetarea unei minţi luminate ca să înţeleagă bine aceasta şi să nu cadă în erezie, ca una ce nu crede cuvintele Sfântului Duh.
Fără îndoială vor fi şi aceştia înăuntrul Totului, dar în afară de lumina dumnezeiască şi de Dumnezeu.
Căci precum cei ce nu văd soarele care străluceşte chiar de sunt luminaţi întregi, sunt în afara lumii, despărţiţi prin simţire şi prin vedere de acesta, aşa este lumina dumnezeiască a Treimii în toate, dar păcătoşii sunt închişi în mijlocul întunericului întrucât nu văd şi nu au deloc simţirea dumnezeiască ci fiind arşi de conştiinţa lor şi osândiţi de ea, vor avea în veci chinul negrăit şi durerea nespusă.

(Sfântul Simeon Noul Teolog – Imnurile iubirii dumnezeieşti. Imnul 1)