–Elena Grigorescu–

Perioada derulării pelerinajului: 27 septembrie 2014

Participanţi: enoriaşi ai bisericii Popa Rusu (35 participanţi);

Destinaţia: Mănăstirea Ghighiu; Valea Plopului-Valea Screzii, Mănăstirea Zamfira, Mănăstirea Pissiota.

Scopul: activitate social- filantropică, pentru a oferi sprijin material persoanelor aflate în grija Asociaţiei ProVita născuţi şi nenăscuţi de la Valea Screzii, Prahova.

În dimineaţa zilei de sâmbătă, 27.09.2014, zi de prăznuire a sfântului Antim Ivireanul, după ce am luat binecuvântarea părintelui paroh, ne îmbarcăm în mini-autocarul alocat de Agenţia Basilica Travel pentru a face deplasarea spre Valea Plopului- Valea Screzii. Toţi bărbaţii participanţi la pelerinaj au dat o maină de ajutor voinicească şi au dat dovadă de mare pricepere în a aranja toate materialele pe care enoriaşii Parohiei noastre le-au adus cu mare dragoste, spre a fi donate în special copiilor şi tinerilor din Valea Screzii. Deşi aveam la dispoziţie un mini-autocar destul de spaţios, care dispunea de cală pentru bagaje, a fost nevoie şi de portbagajul unui tânăr creştin din biserică, care a mers cu autoturismul propriu. Au fost încărcate 380 kg alimente, 70 kg rechizite şcolare, 50 kg materiale igienico-sanitare, 150 kg îmbrăcăminte şi lenjerie de pat ş.a.

Intenţia organizatorilor a fost de a completa această activitate cu vizitarea unor mănăstiri aflate pe traseu; aşa că, dacă drumul trecea prin faţa mănăstirii Ghighiu, ne-am oprit o oră spre a lua binecuvântare de la Maica Domnului Syriaca.

În anul 1958, icoana a fost adusă din Siria, de către episcopul Vasile Samaha şi dăruită Patriarhului Justinian Marina şi a fost depusă la Catedrala Patriarhală.

Icoana, zugrăvită pe lemn de santal, săvârşise deja prima minune, cerând, în vis, să fie adusă în România. Icoana i-a cerut in vis Prea Fericitului Patriarh Teoctist să fie dusă la mănăstirea Ghighiu.

Cei doi ierarhi au hotărât ca icoana să fie dusă la Mănăstirea Ghighiu, unde a început să facă minuni. Și în prezent icoana se găseşte în biserica acestei mănăstiri.

Maicile mai în vârstă din mănăstire îşi amintesc şi acum ce s-a întâmplat, un episod care a rămas viu în minţile şi în inimile lor. In data de 25 februarie 1958, când alaiul arhiereilor, în frunte cu Patriarhul Justinian, a intrat în Biserica, măicuţele au încremenit de uimire. Brusc, oaspetele sirian, episcopul Samaha, a izbucnit în plâns. Cu lacrimile şiroind pe obraz, a căzut în faţa icoanei şi a început să-şi ceară iertare Maicii Domnului ca a luat-o de la locul ei, că necredinţa oamenilor a alungat-o din Siria.

Icoana a sporit faima mănăstirii, fiind încă o mărturie despre îndurarea lui Dumnezeu şi demonstrând încă o dată că în acest loc „şi-a făcut biserică pentru a locui într-însa”.

La icoană, după o străveche modă athonită, se înşiruie puzderie de lănţişoare aurite – în semn de mulţumire şi recunoştinţă pentru toate minunile săvârşite prin mila şi rugăciunile Sfintei Fecioare.

Când am ajuns aici, Sf. Liturghie nu se terminase, aşa că am stat în biserică până spre final, după care ne-am închinat cu toţii la icoana Maicii Domnului, la racla cu Sfintele Moaşte şi am plecat spre destinaţia principală.

Ne-am oprit la Valea Plopului, în faţa bisericii satului, unde am fost întâmpinaţi de părintele Ștefan, o mai veche şi dragă cunoştinţă a noastră, apoi a sosit şi Părintele paroh, Nicolae Tănase. Ne-am închinat în frumoasa şi impunătoarea biserică, construită prin truda părintelui Nicolae, care, ne spunea, că încă mai are mult de lucru până la completa finalizare. Biserica este frumos pictată, în culori vii, cu scene biblice de o factură deosebită.

Părintelui Nicolae ne-a ţinut un cuvânt de folos, care ne îndeamnă la unitate, dragoste, milostenie şi trăire în spiritul poruncilor Dumnezeieşti şi a Evangheliei lui Hristos. Apoi ne-a invitat în Valea Screzii, să facem cunoştinţă cu marea sa „familie”.

12►

După un drum cu deschidere printre dealuri, care deşi toamnă, sunt încă verzi, ajungem pe Valea Screzii, o localitate înfiinţată practic pentru „familia” părintelui.

Pentru cei care încă nu au ajuns încă în Valea Screzii, le spunem că de aici nu pleci fără să iei masa, aşa că, la invitaţia celor doi preoţi, am intrat cu toţii în cantina nouă şi încăpătoare. Părintele era aşteptat la o pomenire (fiind sâmbătă), aşa că după săvârşirea slujbei parastasului, am luat masa de prânz, gustoasă şi îmbelşugată. Masa a fost pregătită şi servită de membrii „familiei” părintelui Nicolae, care au crescut şi au învăţat pe parcurs tainele artelor culinare şi ale ospitalităţii, de la cei mai mari, cu toţii încercaţi în situaţii sociale dificile.

Actuala cantină este construită recent, în locul celei vechi care a ars în iarna anului 2011. În vara anului 2012, când am mai fost aici, am luat masa într-un cort militar, pe dâmbul de vis-a vis, iar lucrările de construcţie a actualei cantine erau începute. Și atunci, gustul mâncării servite a fost deosebit.

Despre activitatea Asociaţiei PRO VITA

În anul 1990, Părintele Nicolae Tănase a început lupta sa împotriva avorturilor prin predicare. Unele tinere încep să renunţe să avorteze , dar nu-şi pot permite un copil din motive social-economice.

Pentru aceasta, Părintele înfiinţează în anul 1994, asociaţia PRO VITA: PENTRU VIAŢĂ; Asociaţia îi primeşte în grija ei pe aceşti copii, pentru un timp sau definitiv, dar ea primeşte de asemenea şi copii orfani sau copii ai străzii.

Mămicile care îşi lasă copilul aici pot să-l ia din nou acasă după o perioadă, ceea ce se întâmplă uneori, când situaţia lor socială le permite acest lucru. Asociaţia păstrează contactul cu mamele, pentru a le ajuta să-şi crească copiii.

Asociaţia PRO VITA numără la ora actuală mai multe case pentru copiii abandonaţi. Dar Părintele Nicolae Tănase a pus la contribuţie şi pe enoriaşii săi. În faţa afluxului important de copii (pe care îi găseşte abandonaţi la uşa sa), Părintele îi încredinţează unor familii din parohia sa. Aceste familii de multe ori au deja mai mulţi copii, până la cinci-şase, dar mai găsesc încă dragostea pentru a creşte până la încă alţi patru copii. În condiţiile actuale din România, acesta este un adevărat eroism.

La Valea Screzii, Părintele Nicolae a construit un aşezământ care, pe lângă locuinţă, cuprinde un dispensar medical şi o biserică, o brutărie şi un staul. În acest centru locuiesc deja copii, adolescenţi şi tineri; la vârsta de 18 ani, tinerii trebuie să părăsească orfelinatele de stat şi ajung de multe ori în stradă. Părintele Nicolae a scos din subsolurile Bucureştiului, mame tinere cu copiii lor.

Părintele Tănase se bate pentru viaţă, înţeleasă ca dar de la Dumnezeu. Se bate pentru viaţa poporului român şi viitorul său. La marea emigraţie datorată situaţiei politico-economice din ţară, se adaugă trista realitate a comerţului cu copii români, nu totdeauna orfani, cumpăraţi de către unii străini din ţările occidentale, comerţ pe care Părintele Tănase îl denunţă fără menajamente până în faţa tribunalelor.

Părintele Tănase animă de asemenea şi două mici tipografii. Una dintre ele editează scrieri despre Ortodoxie, pentru profitul parohiei de la Valea Plopului, unde biserica Sfinţii Arhangheli este neterminată. Cealaltă editează lucrări împotriva avorturilor şi în favoarea vieţii, pentru profitul aşezământului de copii. Părintele a participat şi la emisiuni pe această temă de la T.V. în ţara noastră şi în străinătate.

Contact: Asociaţia Pro Vita pentru născuţi şi nenăscuţi, Str. N. Iorga nr. 72 – Vălenii de Munte Jud. Prahova.

Adresa Taberei: Asociaţia Pro Vita, Sat Valea Screzii, com. Poseşti, jud Prahova, România.

Telefoane: 0744376544, 0746014605, 0744290471, 0741989024, 0745223663, 0745068000

E-mail: asociatiaprovita@gmail.com, asociatiaprovita@hotmail.com, preotnicolaetanase@gmail.co

Telefonul Părintelui Nicolae Tănase: 0746 014 605

După rugăciunea de mulţumire, ajutaţi de oamenii aflaţi în grija părintelui, bărbaţii din grupul nostru au descărcat din maşini ajutoarele aduse de la Bucureşti, apoi am mers cu toţii în biserică, pentru a ne mai întâlni cu părintele Nicolae şi a primi binecuvântarea acestuia. În cuvântul său, părintele a amintit de genocidul care s-a produs odată cu liberalizarea avortului, care a adus mai multă moarte decât războiul, despre probleme ale actuale ale vieţii în lupta noastră împotriva patimilor şi a păcatului, despre exemplul de viaţă creştină al Sfinţilor Martiri Brâncoveni şi multe altele. Ne era greu să ne despărţim de părintele, dar timpul era să plecăm spre casă. Părintele ne-a binecuvântat, iar noi i-am mulţumit pentru cuvintele ziditoare, având cu toţii în gând promisiunea de a le urma şi, totodată de a reveni în Valea Screzii, cel puţin o data pe an. I-am mulţumit şi părintelui Ștefan pentru îndrumare şi am plecat înspre Bucureşti.

12►

Din drumul nostru, ne-am abătut la dreapta 1 km, pe şoseaua paralelă cu Drumul Naţional, la aproximativ 15 kilometri de oraşul Ploieşti, pe raza comunei Lipăneşti, în imediata apropiere a satului Zamfira, pentru a vizita renumita Mănăstire Zamfira.

Biserica nouă, situată în curtea mănăstirii, este fondată de Mitropolitul Nifon şi construită între anii 1855-1857; de la început viaţa monahală în mănăstire a fost împlinită de maici, aduse aici de la schitul Roşioara.

Activitatea monahală a fost întreruptă de decretul 410 al lui Gheorghiu-Dej, din anul 1959, când maicile au fost alungate şi biserica a fost închisă. Mai târziu, mănăstirea a fost deschisă ca monument istoric şi, numai după 1970, a început să fie locuită iarăşi de maici, ca după revoluţia din 1989 să se înceapă o activitate monahală normală.

Mănăstirea Zamfira are si o colecţie de obiecte bisericeşti – vesminte, haine de demult, cruci, potire şi cărţi vechi – cu valoare de patrimoniu.

Pictura bisericii celei mari, din cadrul Mănăstirii Zamfira, a fost efectuată între anii 1856-1857, de către pictorul Nicolae Grigorescu, care avea atunci în jur de 18-19 ani.

Degradându-se pictura, în anul 1904, mitropolitul Ghenadie Petrescu a iniţiat executarea picturii în ulei, peste cea a lui N. Grigorescu, iar între anii 1951-1953, se fac repictări în tempera. Ultima şi adevărata restaurare are loc in 1986-1989, când se înlătură toate picturile prin decupare şi scoate la suprafaţă pictura originală a lui Nicolae Grigorescu, intervenind acolo unde a fost neapărat nevoie.

În cimitirul bisericii noi, în partea dreaptă, se află mormintele arhimandritului Gavril Stoica, duhovnicul acestei mănăstiri până în anul 2008 şi ale unor membrii ai familiei lui Nicolae Iorga.

La 40 km de Bucureşti, ne abatem din autostradă 8 km, până în comuna Poenarii Burchii, la Mănăstirea Pissiota.

Printre case ţărăneşti şi curţi înverzite, se iveşte o construcţie din cărămidă roşie,cu un stil arhitectonic deosebit (al Renaşterii italiene), asemănător stilului bisericilor macedonene. Aceasta este amprenta ctitorului, marele inginer şi om ce cultură aromân Nicolae Pissiota, de origine macedoneană (din Grecia). De profesie inginer constructor şi bun întreprinzător, lui Nicolae Pissiota afacerile ii merg destul de bine, iar după războiul de reîntregire (1916-1918), se hotărăşte să ctitorească o mănăstire. Locul ales este moşia din Poenarii Burchii – judeţul Prahova – pe care o cumpără de la generalul Angelescu, fost ministru de Război.

Mănăstirea Pissiota a fost ctitorită la început ca schit de călugări, de inginerul Nicolae Pissiota şi soţia sa Zoe, între anii 1928-1929, în zilele primului patriarh regent al României Mari, Dr. Miron Cristea. Odată cu biserica zidită din temelie s-au construit şi case pentru călugări. Cochetă şi armonioasă, biserica a fost pictată de celebrul Costin Petrescu (cel care pictase fresca de la Ateneul Român şi Catedrala din Alba Iulia), a fost înzestrată cu mobilier frumos sculptat şi pardosită cu marmură de Carrara. Iconostasul a fost sculptat în lemn de trandafir şi cireş adus din Grecia.

Cu vremea, clădirile pentru adăpostirea călugărilor au început să se ruineze, însă din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în anul 1953, Patriarhul Justinian repară stricăciunile existente şi mai ridică şi o clădire nouă din zid, pentru chilii şi ateliere, lucrarea terminându-se în 1957. Mănăstirea devine mănăstire de maici, până în anul 1962, când se desfiinţează abuziv, în locul chiliilor funcţionând un dispensar, care va face mari stricăciuni.

După 31 de ani de părăsire, în anul 1993, mănăstirea se redeschide, cu mare efort şi trudă. În anul 1993, ansamblul monahal de la Pissiota s-a reînfiinţat de Arhiepiscopia Bucureştilor, ca mănăstire pentru maici şi s-a populat cu maici de la Mănăstirea Ghighiu – Prahova.

Biserica mănăstirii ascunde multe comori. Dintre ele, ce mai importanta este icoana Maicii Domnului cu Pruncul, făcătoare de minuni. Aceasta a fost pictata de Eustatiu Stoenescu (1884-1959) cu o tehnică impresionantă: practic, în orice loc din biserică te-ai afla, ochii Maicii Domnului te privesc. Mai mult, maica stareţă – cu mare discreţie – vorbeşte despre lacrimile Maicii lui Dumnezeu; icoana a plâns câte o săptămână, în mai multe rânduri.

În biserică mai există şi o raclă – donată de P. S. Varsanufie – cu moaştele Sfinţilor Dimitrie Izvorâtorul de mir, Teodor Stratilat, Trifon, Ioachim de Vatoped şi ale Cuvioşilor ucişi în Sinai şi Rait.

Incinta mănăstirii este mică, iar ansamblul monahal este împrejmuit de un gard din fier forjat la stradă şi pe celelalte laturi, gard din beton. Impresionează un Agheasmatar, ingenios construit, cu două vase mari, placate cu faianţă albă.

Iată că, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, într-o singură zi, am putut înfăptui atâtea lucruri aducătoare de alinare pentru suflet: am adăugat o picătură în oceanul nevoilor locatarilor din Valea Screzii, ne-am umplut de desfătarea cuvintelor de folos ale Părintelui Nicolae Tănase şi ne-am făcut părtaşi binecuvântărilor de la trei mănăstiri.

Iată că ceea ce părea greu de înfăptuit nouă oamenilor neputincioşi, la Dumnezeu a fost cu putinţă! Slavă şi mulţumire Ție, Dumnezeule!