Când te apropiai să-i ceri binecuvântare, te întreba:
– Tu cine eşti?
Dacă ziceai ”cutare păcătosul”, începea zgâlţâiala:
– Asta s-o crezi tu, nu să o spui în gura mare… Păi aşa te-a botezat preotul? Tu ce faci ca să nu mai fii păcătos?

Altădată, iarna, după ce intrase în paraclis şi a intrat după el şi lumea venită să se spovedească, le-a spus credincioşilor:
– Nu lăsaţi uşa deschisă, că oricât aţi lăsa-o tot n-o să încălziţi curtea…

Alteori, la slujba Sfântului Maslu, pe când se citea al cincilea fragment evanghelic şi unele femei se închinau când auzeau ”Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!” le dădea cu crucea peste mâini (ca să le trezească şi să se înveţe minte) zicându-le:
– Ce, sunteţi obraznice ca fecioarele nebune care nu au fost ascultate de mire, ci au fost lăsate afară?

– Știţi de ce mă port eu iute şi cam necioplit cu unii oameni? – ne întreba părintele Adrian, pe când încă trăia şi părintele Sofian. Păi, legile naturii şi ale fizicii spun că în orice sistem, ca să fie în echilibru, forţele de atracţie trebuie să fie egale cu cele de respingere. Deci, dacă părintele Sofian îi atrage…

Altădată zicea:
– Dacă vrei să afli adevărul informându-te din presă, trebuie să înţelegi invers de ce se prezintă…

Iar adesea spunea:
– Dumnezeu vrea să fim smeriţi că aşa este firea noastră, fragilă şi smerită, depindem de Dumnezeu în toate. Dacă am ajuns să punem inima în această stare, atunci avem îndrăzneală şi putere înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

La spovedanie, deşi îndemna oamenii să ţină post şi milostenie şi să se roage zicând: ”Bine eşti cuvântat Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale. Bine eşti cuvântat Stăpâne, înţelepţeşte-ne cu îndreptările Tale. Bine eşti cuvântat Sfinte, luminează-ne cu îndreptările Tale.”, totuşi canonul principal era:
– Să nu judeci pe nimeni.
– Să fii un creştin model, cu o viaţă fără păcate.
– Să nu te rogi pentru sinucişi şi avortaţi, că e mândrie. Roagă-te pentru cei vii care se pot pocăi şi pentru cei adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice, nu pentru apostaţi.

Zicea părintele Adrian:
– Lumea azi este în confuzie şi în mare manipulare. Dar viclenia cea mai mare e a celor care se dau mai ortodocşi ca toţi, ca sectanţii, cei mai drepţi, şi mai şi bravează inutil… Dar Dumnezeu nu cântăreşte vorbele, ci inimile şi faptele. Iar în Biserică toţi credincioşii au o rânduială şi o slujire, toţi sunt într-o ierarhie a Duhului a cărei podoabă este smerenia, ascultarea de Hristos – Adevărul şi jertfa pentru ceilalţi.

L-am întrebat pe părintele Adrian:
– Vreţi să mergeţi la Ierusalim? Dar la Sfântul Munte? La Lavra Pecerska?
– Nu. Aş vrea să am aici bucuria şi viaţa lui Hristos, împlinind poruncile Lui aici, şi atunci am în mine şi Ierusalimul şi Sfântul Munte… Iar în Sfânta Liturghie trăim ca şi la Ierusalim, ca şi la Sfântul Munte, aceeaşi viaţă a lui Hristos…

Mai spune părintele Adrian:
– Fără smerenie şi dragoste, nici în puşcărie nu poţi agonisi harul Duhului Sfânt. Pe mucenici i-a întărit Dumnezeu pentru că erau în stare de pocăinţă şi nu ei, ci harul lui Dumnezeu i-a făcut să-L mărturisească pe Hristos cu certitudinile mari şi neclintite ale Duhului. Iar numai celor smeriţi le dă Dumnezeu harul Lui. Pe lăudăroşi îi mişcă diavolul şi firea lor bolnavă… De aia mai ezită, mai cad… tot din pronia lui Dumnezeu, ca să-i corecteze la timp, aici în viaţa asta.

– În puşcărie, cel mai mult m-a impresionat un ţăran, om simplu şi credincios, răbdător ca nimeni altul la bătăile şi ocările gardienilor… Pe el îl cheamă Ilie, pe soţie Păuna şi aveau un copil Teodor. Dumnezeu să-i ierte şi să-i ajute dacă mai trăiesc. Acest Ilie, deşi era bătut crunt, înjurat de tot ce e sfânt, nu comenta nimic, nu se văita, nici un ”au” nu scoteau de la el, darămite vreun nume al vreunui camarad… Și ăia se înverşunau mai tare. Nu am văzut pe nimeni mai dârz şi mai demn ca el. Mulţi intelectuali au cedat de frică, unii chiar înainte de bătăi, s-au compromis cu comuniştii, dar el ne-a dat o lecţie tuturor…

– Odată, eu am trecut prin altă experienţă în puşcărie. Abia fusesem băgat în sala de anchetă, că miliţianul s-a şi repezit la mine cu lovindu-mă cu pumnii şi picioarele, încât, în acea stupoare şi durere ce m-a cuprins, căzut fiind la pământ, am început să râd. Acela mă lovea şi urla ca un îndrăcit iar eu râdeam şi mai tare şi mai înfundat, ferindu-mi faţa de loviturile lui.
– De mine râzi, mă, banditule? … Și dă-i cu înjurăturile … Ce-ai, mă, de râzi, nu sunt şi eu om?
– Păi cum să fii om, când nici nu mă cunoşti şi mă baţi. – a zis părintele printre loviturile şi ocările celuia…

L-am întrebat pe părintele Adrian:
– Care dintre părinţii întâlniţi în viaţă sau în mănăstiri v-au impresionat cel mai mult?
– Mai mulţi. Mai întâi părinţii Gherasim de la Sitaru şi Macarie de la Pasărea. Amândoi erau smeriţi, foarte smeriţi şi rugători, pe primul l-am cunoscut în studenţie, era şef de promoţie la teologie în Cernăuţi. Era un om cuminte şi cu minte de pe atunci, credincios şi patriot, foarte înţelept şi smerit. Apoi, l-a ajutat foarte mult pe părintele Damian la Sitaru, încât amândoi au rectitorit mănăstirea. Și nu a primit să fie hirotonit, a rămas simplu monah până la sfârşitul vieţii. Iar atunci, părintele Gherasim s-a odihnit, chiar aşa, după ce a fost şi s-a închinat la moaştele Sfântului Calinic la Cernica, în ziua praznicului Învierii şi a Sfântului Calinic (11 aprilie 2003). Iar cu părintele Macarie, pe când eram la Căldăruşani, el casier, eu secretar, slujeam împreună zilnic Sfânta Liturghie, iar ca să pomenim amândoi şi să nu ne certăm, am hotărât ca să facem alternativ proscomidia, că acolo este cea mai mare rugăciune de pe pământ. Iar părintele Sofian a fost cel mai răbdător şi constant om, smerit, cumpătat, cu darurile cuvântului, al cântării, al picturii şi al rugăciunii. Nicăieri nu am văzut atâtea pomelnice ca la Antim, pentru că părintele Sofian ne era model şi ne îndemna mereu să pomenim cu sârguinţă şi atenţie toate numele, că ”fiecare nume e un suflet nemuritor”. Adesea pomenea cu voce tare pomelnice în Postul Mare, la parastasul zilnic, până spre ora 1 după amiaza. Iar la spovedanie nu respingea pe nimeni, nici nu speria pe cineva, ci îl corecta cu blândeţe, cum eu nu prea făceam… Mitropolitul Tit Simedrea m-a îndemnat şi m-a tuns în monahism şi era şi el un om rugător şi erudit. Părintele Ștefan Slevoacă, bun predicator, mi-a fost coleg în liceu, ca şi părintele Paisie Prelipceanu, stareţul meu de la Putna, apoi părintele Paulin Lecca, care-i ştia opera lui Dostoievski mai bine ca nimeni altul în ţară, şi cu care mergeam ca oile după cioban, urmându-l pe părintele Daniil Sandu Tudor. Iar părintele Stăniloae strălucea şi prin cultura sa vastă, patristică, dar şi prin precizia matematică şi totodată prin căldura vorbirii…

(Părintele Adrian Făgeţeanu – Viaţa mea, mărturia mea)