După mulţi ani, saracinii luând Siria sub stăpânirea lor, s-a întâmplat în cetatea Ramel, în cea mai sus pomenită biserică a Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, o minune ca aceasta:

Un saracin vestit, împreună cu alţi saracini, au intrat în biserică, pe vremea citirii pravilei şi, văzând icoana Sfântului Gheorghe şi pe preot stând înaintea ei şi închinându-se şi săvârșind în taină rugăciuni, a zis către prietenii săi în limba saracinilor: „Vedeţi pe acest nebun, ce face? Se roagă la scândură. Aduceți-mi un arc şi o săgeată, să săgetez scândura aceea”. Şi îndată i-au adus un arc, pe care el, stând dinapoia tuturor, l-a încordat şi a aruncat o săgeată asupra icoanei mucenicului; iar săgeata n-a zburat spre icoană, ci în sus şi căzând din înălţime, a lovit pe saracinul acela în mână şi i-a rănit-o.

Deci, a ieşit îndată afară, ducându-se acasă, durându-l mâna foarte şi curgându-i mult sânge; apoi se umflase şi striga suspinând, fiind cuprins de o durere de moarte. Şi avea în casa sa nişte slujnice de credinţă creştinească, pe care chemându-le, le-a zis: „Am fost în biserica Sfântului vostru Gheorghe şi am vrut să-i săgetez icoana lui, dar m-am săgetat pe mine, căci întorcându-se săgeata, mi-a rănit mâna şi iată mor de nesuferită durere”. Iar ele i-au zis: „Oare ţi se pare că ai făcut bine, îndrăznind să loveşti chipul sfântului mucenic?” Zis-a saracinul: „Au doară are putere chipul acela, să mă facă astfel, precum sunt acum de bolnav?” Slujnicele au răspuns: „Noi suntem neînvăţate şi nu putem să-ţi răspundem, dar cheamă un preot şi acela îţi va spune cele ce ne întrebi pe noi”. Barbarul a ascultat sfatul slujnicelor sale şi a chemat pe preot şi a zis: „Vreau să ştiu ce putere are scândura aceea sau icoana, căreia te închini tu?” A răspuns preotul: „Eu nu mă închinam scândurii, ci Dumnezeului meu, Ziditorul tuturor, mă rugam celui închipuit pe scândură cu chipul Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, ca să fie mijlocitor pentru mine către Dumnezeu”.

Zis-a barbarul: „Cine este Gheorghe, dacă nu este el Dumnezeul vostru?” Răspuns-a preotul: „Sfântul Gheorghe nu este Dumnezeu, ci slugă a lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Iisus Hristos, care a fost asemenea om pământean ca şi noi. El multe munci a răbdat de la păgînii care-l sileau să se lepede de Hristos, dar cu vitejie pe toate răbdându-le şi bine săvârșindu-și mărturisirea numelui lui Hristos, a luat dar de la Dumnezeu ca să facă semne şi minuni; iar noi, iubindu-l pe el, cinstim icoana lui şi, ca şi cum am privi spre el, ne închinăm lui, îl cuprindem şi-i sărutăm icoana, în acelaşi chip cum şi tu faci după moartea părinţilor şi fraţilor tăi; căci având îmbrăcămintea lor înaintea ta, lăcrimezi şi le săruţi, ca şi cum ai avea pe aceia înaintea ta. Deci, aşa şi noi socotim icoanele sfinţilor, nu ca pe nişte dumnezei, să nu fie aceea, ci ca pe nişte închipuiri ale slugilor lui Dumnezeu, care prin icoanele lor fac minuni, precum s-a întâmplat cu tine, cel ce ai îndrăznit a săgeta icoana sfântului mucenic, ca să ştii puterea lui şi să fie şi spre învăţătura altora”.

Acestea auzindu-le saracinul, a zis: „Ce voi face? Vezi mâna mea sângerândă, căci groaznică durere pătimesc şi de moarte mă apropii”. Zis-a lui preotul: „De voieşti să fii viu şi întreg, porunceşte să aducă la tine chipul Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe şi-l pune pe patul tău; apoi o candelă plină cu untdelemn arzând, să fie înaintea lui aprinsă toată noaptea, iar a doua zi luând untdelemn din candelă, să ungi mâna ta cea bolnavă şi atunci să crezi că te vei tămădui, şi-ţi va fi ţie aşa”. Iar saracinul îndată a rugat pe preot, ca să-i aducă icoana Sfântului Gheorghe, pe care primind-o cu bucurie, a făcut toate aşa precum a învăţat de la preot. A doua zi, după ce şi-a uns mâna cu untdelemn din candelă, îndată i-a încetat durerea şi i s-a tămăduit mâna.

De o minune ca aceea, mirându-se şi veselindu-se barbarul acela, a întrebat pe preot dacă avea ceva scris în cărţile sale despre Sfântul Gheorghe. Iar preotul aducându-i viaţa şi pătimirea sfântului, i-a citit-o şi el cu luare aminte ascultând, ţinea în mâini icoana mucenicului, grăind către sfântul cel închipuit pe icoană, ca şi către un viu, zicându-i cu lacrimi: „O, Sfinte Gheorghe, tu, tânăr, însă cu minte ai fost, iar eu bătrân, dar nebun. Tu de tânăr eşti prieten a lui Dumnezeu, iar eu am îmbătrânit şi sunt lipsit de Dumnezeu. Roagă pentru mine pe Dumnezeul tău, ca să fiu şi eu robul Său”. După aceea căzând la picioarele preotului, îl ruga să-l învrednicească de Sfântul Botez. Iar preotul nu voia pentru că se temea de saracini, însă văzându-i credinţa şi rugămintea lui cea cu dinadinsul, l-a botezat noaptea în taină, de frica saracinilor.

A doua zi, saracinul cel nou botezat a ieşit din casă şi stând în mijlocul cetăţii în văzul tuturor, cu multă îndrăzneală şi cu mare glas, a început a propovădui pe Hristos, adevăratul Dumnezeu şi blestema credinţa saracinilor. Şi îndată s-a adunat la dânsul mulţime de saracini şi umplându-se de mînie şi de iuţime, au pornit asupra lui ca nişte fiare sălbatice şi cu săbiile l-au tăiat bucăţi. Şi aşa în scurt timp şi-a sfârșit fapta cea bună a mărturisirii şi a luat cununa muceniciei, ajutându-i rugăciunile Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe.

(Din „Vieţile sfinţilor” pe luna aprilie)