Părintele Porfirie Kavsokalivitul a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică
Patriarhia ecumenică
Înştiinţare
Sfântul Sinod s-a întrunit sub conducerea Preafericirii Sale în şedinţă ordinară, astăzi, miercuri, 27 noiembrie, pentru a lua în discuţie temele aflate pe ordinea de zi.
Astfel, Sfântul Sinod a hotărât:
În urma recomandării Comisiei Canonice, au fost înscrişi în Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Ieromonahul Porfirie Kavsokalivitul şi Monahul Meletie din Ypséni, Rodos.
***
Din partea Secretariatului Sfântului Sinod
Constantinopol, 27.11.2013

Sfântul (Părintele) Porfirie, în lume Evanghelos Bairaktaris, se trăgea din Evvia. S-a născut în anul 1906, în satul Sf. Ioan din Karystia, din părinţi săraci. De la vârsta de 10 ani a fost nevoit să lucreze la o băcănie în Pireu. Pe când avea 12-14 ani a citit cu mare atenţie viaţa Sf. Ioan Kalivitul şi, fiind atras de învăţăturile sale, a încercat să le urmeze în viaţă. Astfel s-a încredinţat iubirii lui Hristos şi, părăsindu-şi pe ascuns satul, s-a dus la Kafsokalivia la Sfântul Munte, pentru a-şi pune în aplicare înaltele idealuri. […]

Foarte devreme Harul cel dumnezeiesc a început să împodobească această figură adolescentină aprinsă de dragostea pentru Hristos, dăruind-o cu harisme înalte şi cu cele mai alese calităţi duhovniceşti. În scurt timp, s-a îmbolnăvit grav, iar Bătrânii săi l-au trimis înapoi la părinţi să-şi trateze boala. Odată întors acasă, s-a întâlnit cu Arhiepiscopul Sinaiului, Pofirie al III-lea, care i-a intuit de îndată nivelul moral, sfintele harisme şi, mai ales, darul străvederii. Astfel, în anul 1927, deşi părintele avea pe atunci doar 21 de ani, Arhiepiscopul l-a hirotonit preot, punându-i numele de Porfirie.

În anii ce au urmat, a slujit ca părinte duhovnicesc, spovedind şi sfătuind la Sfânta Mănăstire a Sfântului Haralambie din Lefka.

Când a izbucnit al II-lea război mondial, în octombrie 1940, a fost numit paroh la Paraclisul Sfântului Gherasim de la Policlinica din Atena, lângă piaţa Omoniei.

Timp de 30 de ani, cuviosul Bătrân a înfăptuit acestă lucrare pastorală de tămăduire a oamenilor ce sufereau. Era un ascet care, în loc să se nevoiască “in pustia de la Sfântul Munte, se nevoia în ‘pustia’ Omoniei”.

La policlinică era un câine la care Bătrânul ţinea foarte mult, aşa cum ţinea la toate celelalte animale, păsări şi plante. Bunicuţul ţinea mult la acest câine, pe care îl socotea “prietenul” său. La un moment dat, a venit în Grecia un grup de oameni de ştiinţă americani, care, în colaborare cu personalul ştiinţific al policlinicii, urma să facă anumite experimente, în care aveau de gând să se folosească de acest câine, de “prietenul” Bătrânului. Aşadar, în ziua experimentului, Părintele Porfirie a plecat din policlinică. S-a întors abia seara şi, imediat, s-a îndreptat spre laborator. A deschis congelatorul în care se afla animalul mort, l-a privit plin de tristeţe şi i-a spus: “Ce ţi-au făcut, bietul de tine?”. Atunci, după cum părintele însuşii ne-a povestit, minunându-se, câinele a mai dat o dată din coadă, în semn de salut, aşa cum făcuse prima dată. După cum vedeţi, înaintea sfinţeniei, chiar şi natura se inclină, iar limitele firii dispar!

Ucenicii Părintelui şi cei care l-au cunoscut îndeaproape dau mărturie de minunile de care a fost învrednicit acesta prin harul Duhului Sfânt, dobândit prin smerenia şi practicarea celorlalte virtuţi dumnezeieşti, făcându-l încă unul din sfinţii acestor vremuri, ce aşteaptă să fie proslăvit canonic şi de sinodul Bisericii Greciei.

“Să nu te indignezi, nici măcar în tine, pentru nici o acuzaţie nedreaptă ce ţi s-ar aduce. Este un lucru rău. Și răul începe prin gânduri rele. Când te amărăşti şi te indignezi, fie doar cu gândul, îţi strici atmosfera duhovnicească. Împiedici Sfântul Duh să lucreze şi îngădui diavolului să mărească răul. Tu trebuie să te rogi totdeauna, să iubeşti şi să ierţi, alungând de la tine orice gând rău.”

“Nu trebuie să-ţi duci lupta creştinească cu predici şi contestaţii, ci cu o adevărată iubire ascunsă. Când contestăm, ceilalţi reacţionează. Când îi iubim sunt mişcaţi şi-i câştigăm. Când iubim, credem că noi le oferim ceva celorlalţi, pe când, in realitate, întâi ne oferim nouă înşine. Iubirea cere sacrificii. Să sacrificăm cu umilinţa ceva de-al nostru, care în realitate este al lui Dumnezeu.”

“Când te trezeşti noaptea, să nu te întorci pe partea cealaltă pentru a adormi la loc. Să te ridici, să îngenunchezi în faţa Celui Răstignit şi a Sfinţilor şi să te rogi smerit şi cu iubire. O jumătate de oră, un sfert, zece minute, cinci, cât poţi.”

“Să te rogi fără nelinişte, în pace, cu încredere în grija şi iubirea lui Dumnezeu. Nu te osteni când te rogi.[…] Să-l rogi pe Dumnezeu să te facă vrednic de iubirea Sa.[…] Să faceţi câte metanii puteţi în rugăciune, chiar dacă asta vă oboseşte. Când rugăciunea este însoţită de sacrificiul nesilit, se face mai plăcută şi mai roditoare în faţa lui Dumnezeu.”

“Omul lui Hristos trebuie sa-L iubească pe Hristos şi când îl iubeşte pe Hristos, scapă de diavol, iad şi moarte.”

“Sa fim smeriţi, însă să nu vorbim de smerenie. Vorbirea despre smerenie este o capcană a diavolului, care aduce cu sine deznădejdea şi delăsarea, în vreme ce adevărata smerenie aduce cu sine nădejdea şi lucrarea poruncilor lui Hristos.[…] Roagă-L pe Dumnezeu să-ţi trimită sfânta smerenie. Nu pe aceea care spune ‘sunt cel din urmă, sunt nimic.’ Aceasta e smerenie diavolească. Smerenia cea sfântă e dar de la Dumnezeu. Dar. Harismă. Nu provine din strădaniile noastre. Pregăteşte-te şi cere-I lui Dumnezeu acest dar sfânt.” (va urma)

Sursa: http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/parintele_porfirie.htm