­O mare minune săvârşită de părintele Porfirie

În cartea sa, «Călătorind printre zidurile cetăţii», monahia Porfiria relatează o mare minune şi o apariţie cu totul minunată a părintelui Porfirie, care demonstrează că viaţa continuă după moarte şi că niciodată nu trebuie să ne pierdem nădejdea, fiindcă Dumnezeu este bun şi atotputernic.

Într-o zi, pe la ora două la amiază, mă aflam în piaţa Aghíon Anargýron (Sfinţilor Doctori fără de arginţi) din Atena. La un moment dat, se apropie de mine un domn, care îmi zice: – Mă duceţi, vă rog, în Menídi? – Nu, i-am răspuns, nu am suficient timp la dispoziţie. Într-adevăr, nu aveam timp suficient, fiindcă la ora trei trebuia să predau taxiul în Pireu. Domnul acela stătea şi aştepta să treacă alt taxi. Ceva în mine îmi zicea să-l ajut. Îndată i-am făcut semn să vină. Cum a intrat în taxi, a strigat: – Nu e posibil! Apoi scoate fotografia părintelui Porfirie şi o sărută cu evlavie. Exact în acel moment, s-a aprins semaforul verde şi am pornit către Menídi. M-am gândit să-i iau fotografia din mână, însă când am văzut cu câtă dragoste se uita la ea, mi-a fost ruşine de acest gând. – L-aţi cunoscut? – mă întrebă la un moment dat. – Nu, numai din cărţi, dar îl iubesc foarte mult. – Vreţi să vă povestesc cum l-am cunoscut eu? – Desigur! – i-am răspuns bucuroasă. – Soţia mea era grav bolnavă, având cancer. Doctorii spuneau că mai are de trăit doar trei luni. În acel an, băiatul meu cel mare, care termina liceul, ne-a anunţat că a aranjat, împreună cu zece colegi de clasă, să meargă în Sfântul Munte pentru o săptămână. I-am spus că e în regulă, aşa că a plecat. Între timp, starea de sănătate a soţiei s-a înrăutăţit. Doctorul care o examina ne-a spus că nu mai are mult de trăit. Atunci l-am întrebat cu agonie: «Doctore, ce putem face ca să-i mai prelungim puţin viaţa?». «O s-o mai operăm o dată şi apoi Doamne ajută», ne-a răspuns acela. Eu am fost de acord, însă soţia s-a împotrivit, fiindcă vroia să se întoarcă mai întâi fiul nostru din Sfântul Munte. Fiul nostru s-a întors atât de fericit, încât niciodată nu-l mai văzusem aşa. Ne-a povestit cât de frumos e acolo, cât de ospitalieri au fost monahii cu ei, câtă pace simţea în sufletul său. Simţea atât de tare prezenţa lui Dumnezeu, încât uitase că mama sa este bolnavă. Și-a amintit de acest lucru abia atunci când l-a întâlnit pe părintele Porfirie, despre care ne-a povestit lucruri minunate, lucruri care nouă ni se păreau de necrezut. – Scuză-mă că te întrerup, când s-au petrecut toate acestea? – l-am întrebat. – În anul 1996. Ne-a spus băiatul meu că stătea împreună cu colegii săi sub un copac vorbind şi râzând, când deodată văd că se apropie de ei un călugăr. Îndată s-au ridicat cu toţii şi i-au pupat mâna. Atunci bătrânul călugăr a început să le vorbească, strigându-l pe fiecare pe numele său. Aşa cum era şi normal, copiii au rămas uimiţi, cum de acel călugăr necunoscut ştia numele şi prenumele fiecăruia. Fiului meu i-a spus aşa: «Să-i zici mamei tale să nu se opereze, fiindcă e bine». «O cunoaşteţi?» – îl întrebă atunci fiul meu. «Sigur că o cunosc, eu vă cunosc pe toţi». «Cine sunteţi?» – l-a întrebat din nou. «Eu sunt părintele Porfirie» – i-a răspuns şi apoi a plecat. La întoarcerea din Sfântul Munte, s-au oprit în Ouranoúpolis, la o farmacie ca să cumpere nişte aspirină, întrucât aveau ameţeli din cauza drumului cu vaporul. Intrând în farmacie, au zărit pe tejghea fotografia părintelui Porfirie şi au exclamat: «Uite-l pe părintele Porfirie, pe care l-am întâlnit în Sfântul Munte». Auzindu-i, farmacista i-a întrebat mirată: «Scuzaţi-mă că vă întreb, l-aţi văzut pe acest părinte în Sfântul Munte?». «Da, abia ne-am întors de acolo». «Sunteţi siguri?». «Bineînţeles, am şi vorbit cu el. Am rămas cu toţii uimiţi cum de ştia numele şi prenumele fiecăruia dintre noi. Apoi l-am întrebat cine este şi el ne-a răspuns că este părintele Porfirie». «Copii, sunt convinsă că l-aţi văzut… Însă să nu vă speriaţi de ceea ce vă voi spune… totuşi ar trebui să ştiţi că părintele Porfirie a murit acum cinci ani». La auzul acestor cuvinte, copiii au rămas şocaţi. «Imposibil! Păi noi am vorbit cu el».

Eu şi soţia mea am crezut că probabil copiii au cunoscut un alt călugăr, care semăna cu părintele Porfirie şi care avea acelaşi nume. De altfel, toţi călugării seamănă între ei. «Nu mă credeţi, nu? În fine! Oricum, mie mi-a zis să-ţi transmit să nu te operezi, mamă, fiindcă eşti bine», rosti băiatul către mama sa. După două zile, am mers la spital. În dimineaţa zilei următoare urma să fie operată. Sosi aşadar momentul critic al operaţiei. Eu aşteptam afară, plin de agonie şi nelinişte. Deodată soţia mea iese din sala de operaţie şi îmi zice: «Nu mă mai operez, fiindcă sunt bine». La scurt timp, în spatele ei apare şi doctorul. «Doctore, ce se întâmplă? –
l-am întrebat». «Nu ştiu, pur şi simplu nu mai vrea să se opereze». «V-am zis, sunt bine» – interveni soţia mea. «Scumpa mea, ai înnebunit?» – i-am zis, apoi am luat-o deoparte, încercând s-o conving să se opereze. «Doar v-am spus că mă simt bine. Să-mi facă nişte analize şi veţi vedea că nu am nimic, eu simt asta». «Să nu o forţăm să se opereze, dacă nu vrea» – fu de părere doctorul. «Nu mă credeţi? Examinaţi-mă şi veţi vedea». Zis şi făcut. A doua zi au sosit rezultatele analizelor. În acel moment, domnul acela a răsuflat adânc. – Ce au arătat rezultatele? – Nici urmă de boală. Doctorii se uitau peste vechile rezultate şi, comparându-le cu cele noi, nu mai pricepeau nimic. «Nu se poate, trebuie să le fi încurcat cu altele. Mâine îi vom face alte analize», ziceau plini de mirare. Văzându-i pe doctori încurcaţi, fiul meu se apropie de mine şi îmi zice: «De ce nu crezi ceea ce mi-a zis părintele Porfirie din Sfântul Munte?». Auzind aceasta, un doctor întrebă: «Ce-ai zis? Ce ţi-a zis părintele Porfirie?». «A zis că mama e bine şi că nu trebuie să se mai opereze». Atunci doctorul, scoţând din buzunar fotografia părintelui Porfirie, îl întrebă: «Pe acesta l-ai văzut în Sfântul Munte?». «Da, pe acesta». «Rezultatele sunt corecte. Soţia dumneavoastră este bine. Deci puteţi pleca fără nici o grijă de la spital» – spuse doctorul. Vedeţi? La început, doctorii spuneau că soţia mea nu mai are de trăit mai mult de trei luni. De atunci au trecut doi ani şi soţia mea se simte foarte bine, chiar mai bine decât se simţea înainte să se îmbolnăvească. De aceea îl iubim atât de mult pe părintele Porfirie. Am mers şi la mănăstirea lui de multe ori. Oridecâteori avem necazuri, el ne ajută. Această întâmplare povestită de acest domn, în legătură cu o altă minune săvârşită de părintele Porfirie, mi-a adus în suflet o mare bucurie. Pe când domnul cobora din taxi, buzele mele şopteau în taină: «Mulţumesc».

Sursa: http://www.pemptousia.ro/2013/07/o-mare-minune-savarsita-de-parintele-porfirie/